duminică, 27 ianuarie 2013

Două filme de Peter Strickland

Nu prea am mai văzut filme de autor în ultima vreme și am zis să remediez această situație. Auzisem despre Peter Strickland încă din 2009 când și-a lansat primul film, Katalin Varga, o producție care a atras atenția tuturor cinefililor și despre care s-a tot vorbit la noi, mai ales că a fost filmat în România și chiar se vorbește în romanește de câteva ori. Dar nu l-am văzut și am și uitat de el până ieri, când, citind Dilema Veche am dat peste un articol  (dacă aveți cont) despre un album muzical al unei trupe despre care nu știam nimic și care m-a fermecat de la primul acord, Broadcast (am aflat între timp că vocea trupei, Trish Keenan, a murit in 2011 de pneumonie, m-am întristat, avea o voce minunată) cu albumul  Berberian Sound Studio, care este de fapt OST-ul celui de-al doilea film al lui Peter Strickland. Am ascultat albumul, am căutat și celelalte albume ale formației și am hotărât să mă uit și la filme după ce m-am dumirit despre ele, citind câteva recenzii. Și am început cu:

1. Katalin Varga (2009), filmul de debut al unui regizor  britanic, care s-a hotărât să facă un film low-budget, independent, rural, cu actori unguri, în care se vorbește atât în ungurește cât și în românește, și care a fost filmat pe parcursul a câțiva ani în Transilvania. Este deja destul de ciudat, dar filmul este filmat și în stilul est-european, povestea este una care se poate întâmpla într-o țară săracă, iar modul în care se desfășoară este unul angoasant, neașteptat, rece și puțin absurd. În primplan este Katalin Varga (Hilda Péter) o femeie care a fost violată și care a născut un copil în urma acestui viol. Într-o zi se află în sat despre această ”rușine” și devine indizerabilă, soțul o dă afară și îi spune să-și ia și copilul cu ea. Ea caută răzbunare și o găsește când aduce trecutul peste violatorii ei și vrea să-i pedepsească pentru ce au făcut.

Mi-a plăcut mult acest film, am regăsit în el toate prejudecățile rurale, toate acele caractere detestabile care dictează ce e bine și ce nu, dar am descoperit și un personaj feminin puternic care luptă pentru dreptate. Călătoria ei alături de micul Orban se desfășoară încet, se pune mult accent pe sentiment, pe mimica, pe micile dialoguri care asund mai mult decât comunică. Finalul nu explică, nici nu face dreptate până la capăt
 dar face din Katalin o eroină necunoscută, nemângâiată și a cărei moarte nu dovedește nimic. Recomand.

2. Berberian Sound Studio (2012) nu mi-a plăcut mai deloc. Muzica și celelalte sunete sunt punctul forte. Atmosfera este remarcabilă, însă povestea nu are nici cap, nici coadă, nici miză, nici nimic. E fragmentată, repetitivă, anostă. În afară de câteva scene puternic marcate de suferință și de jocul actorilor, care este într-adevăr la înălțime, filmul nu oferă nimic. Toby Jones joacă perfect și personajul lui ar fi putut fi unul de care să-ți reamintești dacă filmul spunea ceva: un inginer de sunet care merge în lume pentru a lucra la filme independente și care se remarcă prin faptul că nu se remarcă. Un omuleț neînsemnat, cu o viața ratată, care își recitește scrisorile dintr-un trecut mai bun, timid, neluat în seamă, batjocorit, care și-a dedicat viața sunetelor. În domeniul lui este excelent însă slujba care i-a fost oferită acum, aceea de a ajuta la producția unui horror italian, nu este una de vis. Producătorul, regizorul și ceilalți membri ai echipei îl tiranizeză și îi ucid voința. Suferința lui este sinceră, este interiorizată și atunci când țâșnește nu-i pasă nimănui de ea. Felul în care reușește Toby Jones să scoată totul din personajul lui este singurul lucru care m-a îndemnat să văd filmul până la capăt, însă nu există o poveste care să-l cuprindă.
M-am gândit la faptul că poate povestea din poveste este cea care contează: filmul horror la care se lucrează și pentru care Gilderoy (Toby Jones) a fost angajat să producă sunetele și efectele audio. Sunt faine scenele în care vedem cum sunt create în studio sunete de înjunghiere, înecare, furtuna sau rupere de oase, folosindu-se fructe, legume, becuri sau găleți cu apă. Pe măsură ce se înregistrează vocile și toate aceste efecte se spune o poveste cu vrăjitoare. Dacă Peter Strickland a vrut ca noi să ne imaginăm povestea horrror pentru a face filmul mai entertaining, atunci nu și-a ales bine povestea, care este banală și deoc atrăgătoare. Dacă a vrut să spună o poveste tragică a nedreptății, un inside look într-un studio de înregistrări, atunci i-a ieșit doar pe jumătate, fiindcă dacă premizele sunt chiar atrăgătoare si inedite, atunci rezultatul este unul fără finalitate. Ar fi putut fi un film chiar foarte bun dacă se dădea ceva mai multă atenție scenariului, dacă povestea ducea undeva. Poate următorul film va fi mai bun decât acesta sau la fel de bun ca primul.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu