joi, 28 februarie 2013

Nutzu the Pawnbroke



leapșă cu povestire alandala de la c. s., care vine de la r.:

Nutzu nu era Ahile, nici Agamemnon, dar în bătălii de stradă era neîntrecut. Cu o mână te bătea și cu cealaltă îți lua banii. De mic i s-a prevestit de către ursitoarele care-au înșelat-o pe Oana Z. că va ajunge mare și despre el se vor scrie cântece. S-a dovedit că aveau dreptate. Raposozii cei cu voci  de aur l-au imortalizat în cântece de neuitat, unde i se povesteau faptele de o neasemuită vitejie: cum a făcut bani, cum era mai tare decât toți dușmanii, cum s-a plimbat prin toată lumea, cum petrecea câte trei zile cu băieții până i-au întins capcană și l-au pus la temniță. Sorții i-au devenit potrivnici și n-ar fi fost nicio problemă, dar și-a pierdut prietenii cei mai buni, blânde necuvântătoare, spaima datornicilor și bucuria cea mai mare a eroului nostru, pe care istoria îl va reține sub mărețul nume de Nutzu the Pawnbroke, despre ale cărui isprăvi s-a auzit în toate cele patru vânturi. 

Îmblânziții lui prieteni, patru lei și doi ursi, adorabile animale de companie, numai bune pentru un așa neînfricat ostaș al străzii, erau cunoscuți pentru rapiditatea cu care scoteau și sufletul din cei care încercau să profite de amabilitatea fără seamăn a stăpânului: câteva minute în cușcă cu unul dintre ei, sau cu toți, după împrejurări, scoteau din ochii lor mai multe lacrimi decât i-ar fi plăcut chiar și lui Seneca și de-ndată curgeau promisiuni: ”Să moară mama, nea Nutzu, de nu ți-oi aduce banii! Șefule, acu` vine ăla micu cu toți! Îți dau și muierea, numai scoate-mă de aici. Nu se mai întâmplă, eu te respect, doar știi. Iartă-mă, să moară copilașii mei de nu ți i-oi da!”

De cele mai multe ori, inima i se îmblânzea iar privirea lui scruta în continuare zările, dar se opreau în zidul cel înalt care-i înconjura căsuța. Acum, în temnița lui întunecată, Nutzu se gândește cum să-i înduplece pe zeii cei care lovesc cu ciocanul și dau sentințe muritorilor!Va fi o soarta miloasă?

preia r.

marți, 26 februarie 2013

Ralph Ellison - Omul invizibil (campania vALLuntar II)

(Aceasta recenzie face parte din campania vALLuntar, iniţiată de Grupul Editorial ALL, cu sprijinul ROMSILVA, despre care am scris și aici. Dacă nu știți, e foarte important să comentați, fiindcă la fiecare 15 comentarii primite se plantează un copac. Cred că bunicului meu, să fie iertat, care a fost o viață întreagă pădurar și a iubit copacii mai mult decât orice persoană pe care o cunosc, i-ar fi plăcut această campanie, care promovează, pe lângă cultură, și plantarea de copaci. Dar din păcate nu pot să-i mai povestesc despre această inițiativă, însă mi-ar plăcea să pot planta măcar un copac în amintirea lui. Așadar, citiți, comentați și să lăsăm în urma noastră niște copaci.)


Publicată în 1952, cartea lui Ralph Ellison - Omul invizibil, a reprezentat, dacă nu un eveniment cultural, măcar un eveniment personal cu largi ramificații în viața culturală a Americii și a cititorilor de pretutindeni. Cartea a fost un succes instant și a avut un impact major. Ați spune că exagerez însă e de ajuns să faceți două lucruri pentru a vă convinge că nu e deloc așa: primul și cel mai important e să citiți măcar câteva pagini din carte și al doilea, la fel de important e să vă imaginați viața unei persone de culoare în America anilor `20-`50, când rasismul era încă în floare și era foarte greu pentru un om de culoare să își facă loc în societate. Naratorul, al cărui nume nu-l aflăm niciodată, este un tânăr de culoare ce dorește să fie invizibil pentru comunitate, dar în același timp folositor. Tot ce face el este din umbră, dar ajută. Lupta lui pentru a ajunge cineva, pentru a urca pe scara socială este una fascinantă, însă odată ajuns sus el nu vrea să fie vizibil. Experiențele personale, aventurile sexuale, gândurile, sunt redate cu un realism și un cinism aproape de neîndurat uneori.

Ziceam că e de ajuns să citești doar câteva pagini pentru a vedea că Ralph Ellison nu se joacă de-a scrisul, și așa e. Pentru el nu este o ocupație de week-end și nici nu vrea să scrie literatură de citit pe un peron în timp ce îți aștepți iubita, nu, el scrie pentru a marca un moment în timp, pentru a exorciza gânduri, pentru a face un statement și nu dorește ca cititorul să fie cruțat și nici protejat. Adevărații scriitori nu se mulțumesc doar să spună o poveste, oricare ar fi ea, ci să o spună în așa fel încât cititorul să nu o uite și să fie tentat să recitească pasaje pentru plăcerea lecturii. Ellison a fost comparat cu Dostoievski sau cu Joyce, însă comparațiile cu alți scriitori nu fac decât să creeze o imagine de suprafața a stilului sau a genului de operă despre care se vorbește. Dacă e să ne referim la stil, nu prea seamănă, nici nu ar avea cum, însă dacă ne gândim la faptul că nici unul dintre ei nu s-a mulțumit să scrie, ci a vrut să aducă propria contribuție, atunci înțelegem ideea, care se poate întări analizând felul în care a ales să abordeze subiecte controversate.

De fapt, ceea ce încearcă Ellison să facă este să ne ia de mână și să ne arunce cu putere îmtr-o lume pe care cei mai mulți contemporani ai săi au refuzat să o vadă - ghetto-ul, găștile de negrii, mișcarea de protest a acestora, dar și problemele pe care le aveau sau le creau, fiindcă Ellison nu spune doar povești de bine, ci este decis să vadă toate fațetele problemei - și pe care el a vrut să o radiografieze. Totul prin ochii unui personaj ”agățat” în istorie și pe care cititorul ajunge să îl cunoască mai bine decât pe oricare alt personaj al cărții. Poate o problemă a romanului este că Ellison s-a aplecat asupra acestui personaj foarte mult, neglijându-le pe celelalte, dar zic ”poate”, căci eu nu o văd neapărat ca pe o problemă, fiindcă până la urmă toate celelalte personaje există pentru că el le vede și intră în contact cu ele.

Nu e o lectură ușoară, dar este una necesară, pentru că pune sub lupă întreaga umanitate și lansează câteva întrebări cruciale: cine decide cine moare și cine trăiește?, contează culoarea pielii?, care sunt limitele puterii?, ce este acceptat și ce nu în lupta pentru supraviețuire?, ce este mai important: să devii cineva sau să te menții acolo și pentru ce, pentru propriul bine sau pentru binele celorlalți?

O recomand tuturor, însă este important să aveți mintea deschisă când o citiți, fiindcă uneori poate fi greu de înțeles sau de acceptat ce descrie autorul, însă vă asigur că este una dintre acele lecturi care nu rămâne nerăsplătită, vor fi efecte asupra mentalității sau ideilor voastre. Și în plus, puteți să vă lăudați că ați citit o carte controversată și grea și astfel veți fi priviți cu respect. :)

joi, 21 februarie 2013

Sándor Márai – Moştenirea Eszterei

Dacă săptămâna trecută v-am vorbit despre o carte de Sándor Márai, săptămâna aceasta o să vă vorbesc tot despre o carte scrisă de Sándor Márai. Este vorba despre micul roman, sau mai bine zis novella, Moştenirea Eszterei. Scrisă în 1939 şi tradusă în română, admirabil zic eu de către Anamaria Pop, în 2006, novella lui Márai este o altă dovadă a talentului imens pe care l-a avut acest autor maghiar. În română a mai apărut şi romanul Turneu la Bolzano, în 2008, dar încă nu am ajuns să-l citesc. Trebuie să mă arăt recunoscător faţă de Editura Curtea Veche pentru că l-a tradus şi publicat pe acest autor. Altfel n-aş fi avut poate ocazia să-l citesc şi aş fi pierdut.

În această carte autorul tratează o temă care pe mine m-a interesat de multă vreme şi despre care am vrut mereu să aflu mai multe. Nu e atât o temă, cât mai mult o patologie, o înclinaţie a anumitor oameni spre un soi anume de indivizi. Pe scurt, în roman se vorbeşte despre dragostea unei femei, Eszter, pentru Lajos. Dragostea lor este mai mult sau mai puţin împlinită, depinde ce înţelege fiecare prin dragoste împlinită. Dacă  iubirea necondiţionată, reciprocă, dar neconsumată până la capăt vi se pare împlinită, atunci aşa este dragostea lor, dacă din contră, dragostea puternică, izbăvitoare şi nestinsă, dar neconsumtă nu vi se pare împlinită, atunci este aşa. E banal până acum, însă interesul meu se învârte în jurul personajului Lajos şi al femeilor din jurul său, care, în limbajul modern, sunt pur şi simplu “moarte după el.” Toate. Pe femei le apucă dragostea, iar pe bărbaţi respectul. Tema este aceasta fascinaţie pentru un om. Ce fel de om?

Tot în limbajul modern, Lajos este un pierde-vară, un neisprăvit, un pungaş în cel mai literal sens al cuvântului, un mincinos, un scamator, un “punk”, un escroc. Lajos “se descurcă”, face scheme, vorbeşte mult, promite, fascinează prin comporament, şochează prin idei, jonglează cu vorbele, învăluie, e un om orchestră, un actor patetic şi un magician ale cărui mişcări le înţelegi, le vezi, dar te faci că nu le observi şi te declari încântat de ele. Scopul lui este să producă bani, să golească tuturor portofelul, dar într-un mod care să pară onorabil, să pară că de fapt îşi merită banii, care sunt preţul pentru biletul de acces în lumea lui. El îţi face o onoare fiindu-ţi prieten şi pune în scenă o întreagă producţie de minciuni, lacrimi, filozofie ieftină, promisiuni şi vise special pentru tine, se dă şi peste cap pentru tine şi tu eşti obligat astfel, inconştient, să-l plăteşti. Femeile îl adoră, bărbaţii (prietenii, fraţii, taţii, prietenii sau chiar pretendenţii lor) îl respectă chiar dacă “îl simt”.

Lajos este, într-o cheie filozofică, un sofist. Argumentul lui e imbatabil, dicţia perfectă, atitudinea serioasă şi stoică. Este şi un existenţialist. El ştie că lumea nu contează, ştie că nimic nu este important, de aceea el nici nu pune mare preţ pe obiecte sau oameni, nu ţine la nimic şi nu prinde rădăcini serioase nicăieri. Toată lumea este casa lui, orice mod de a face un ban este bun, totul este permis. Esztera îl iubeşte, dar i-l cedează surorii ei, cu care acesta se şi însoară şi face doi copii, victime de asemenea, ale instabilităţii, inconsecvenţei şi nestatorniciei sale. Dar se pare că totuşi, în felul lui bizar, Lajos o iubeşte pe Esztera şi-i declară dragostea după ce de fapt nu mai contează, însă acest lucru nu-l împiedică pe acesta să apară după douăzeci de ani acasă la ea, cu copiii şi doi străini şi să încerce să-i ia acesteia şi ultima fărâmă dintr-o moştenire la a cărei împrăştiere el pusese umărul cu multă vreme înainte. Odată cu plecarea lui, după doar o zi, el nu pleacă doar cu ultima fărâmă de avere, ci şi cu ultima picătură de demnitate şi cu ultima bucată din sufletul femeii pe care el spune că o iubeşte. Şi care chiar îl iubeşte.

continuarea aici

vineri, 15 februarie 2013

Sándor Márai – Lumânările ard până la capăt


“Revenge is a dish best served cold”, spune englezul. Pe româneşte, aşteptarea momentului potrivit al răzbunării este esenţial pentru o reuşită completă. Dar chiar să aştepţi 41 de ani pentru a te răzbuna pe cineva nu este oare prea  mult? Sándor Márai, în romanul său cel mai cunoscut, singurul citit de mine până acum, Lumânările ard până la capăt, ne demonstrează că nu este, fiindcă viaţa celui ce vrea să se răzbune, laolaltă cu cea a celui ce se simte vinovat, nu mai reprezintă nimic din momentul în care totul s-a prăbuşit. Anii reprezintă doar timpul petrecut până la fatidica întâlnire. Şi viaţa este păstrată doar pentru acea clipă şi pentru pregătirea acelei clipe. Din moment ce ai pierdut totul eşti un om atemporal şi tot ce faci este să aştepţi ceva care să dea un sens existenţei:

De-a lungul întregii vieţi, omul se pregăteşte pentru ceva. La început, se simte jignit. Apoi, vrea să se razbune. Apoi aşteaptă. Generalul aştepta deja de mult timp. Aproape că nici nu mai ştia când anume jignirea şi setea de răzbunare se transformaseră în aşteptare. Timpul conserva totul, dar lucrurile îşi pierd intensitatea, devin palide, ca fotografiile foarte vechi, fixate pe placa metalică. Lumina, timpul, şterg nuanţele specifice şi proeminente ale contururilor.

Márai are talentul de a diseca fiecare detaliu şi de a prezenta, aproape ca un procuror, toate umbrele şi luminile poveştii care a reprezentat începutul şi sfârşitul şi mai apoi începutul sfârşitului şi instaurarea aşteptării. Doi prieteni sunt de nedespărţit timp de 22 de ani, din ziua în care se întâlnesc la Şcoala Militară, pe când erau încă nişte copii, până în ziua când unul dintre ei vrea să-l ucidă pe celălalt. Unul este sărac, celălalt bogat, ambii sunt geniali, orgolioşi, desăvârşiţi fizic, limita este cerul pentru ei. În peisaj apare şi o femeie. Unul dintre ei o ia de soţie, ambii o iubesc, ea îl iubeşte doar pe unul, care se dovedeşte a nu fi cel a cărui soţie este.

Acesta ar fi intriga, pe foarte scurt. Din punctul meu de vedere, oricât ar fi de savuroasă, în economia cărţii are cea mai mică importanţă. Importanţa ei este dată de faptul că stabileşte cadrul care dă startul “trenului gândurilor” unui autor remarcabil şi este motivul în jurul căreia se ţese cea mai bună analiză a prieteniei, a ratării şi a aşteptării pe care eu am citit-o de multă vreme încoace, poate chiar din câte am citit până acum. O analiză în stilul clasic al cuvântului, cu expuneri lungi, cu dezvăluirea treptată a  fiecărui detaliu, cu întorsături de frază, o adevărată filozofie a vieţii expusă în cuvinte pline de poezie.

continuarea aici.

luni, 11 februarie 2013

Când Jung vorbeşte

...stau şi ascult.Şi apoi meditez. Reascult. Mă gândesc. Vorbeşte 4 minute şi 29 de secunde şi-mi dă temă de gândire pentru câteva zile bune. Poate chiar temă pentru visare. Şi cel mai important, mă face să vreau să ştiu mai mult, să studiez, să mă cunosc mai bine.

De altfel, tema morţii mă preocupă mai mult decât decât ar fi normal (aşa mi se mai spune). Vorbele lui Jung sunt binefăcătoare.

***

Sunt oameni pe care i-am auzit vorbind ore în şir, oameni pe care i-am ascultat vorbind de zeci de ori, cu care am vorbit de zeci de ori şi tot ce îmi aduc aminte e că spuneau cuvinte care poate îmi plăceau atunci, care poate mă amuzau, dar nu mi-au rămas în minte.

Mă întreb dacă ce vorbesc eu rămâne în mintea cuiva. De multe ori îmi dau seama că oamenii nici nu ma ascultă. Ori sunt prea prinşi în propriile gânduri şi propriile vieţi ori poate chiar nu spun ceva interesant. Oare să nu mai vorbesc? Sau să îl ascult (citesc) mai mult pe Jung?


joi, 7 februarie 2013

Neil Gaiman - Pulbere de stele

La început am văzut filmul Stardust, acum câțiva ani, cred ca chiar in 2007, când a apărut. Pe atunci nu-l știam pe Neil Gaiman (nici acum nu-l știu din păcate, doar l-am citit) și nici nu știam că filmul este făcut după o carte, dar mi-a plăcut. Acum am citi și cartea, care mi s-a părut puțin mai diferită, se vede că regizorul și scenariștii s-au implicat destul de mult. Ideile principale, firul acțiunii, o parte din personaje sunt aceleași (ar trebui totuși să revăd filmul, acum că am lectura proaspătă în minte) și atmosfera magică este prezentă, însă eu sunt de modă veche și cred în puterea cuvintelor. Filmul îți prezintă o versiune a ceea ce putea fi, dar versiunea pe care o regizezi tu în mintea ta, folosindu-te doar de cuvinte și de puterea scriitorului de a le face să danseze în imaginația ta, e mult mai atrăgătoare, fiindcă e personală. Bine, nu o să neg, sunt niște nume mari în film care joacă superb și efectele speciale sunt impresionante, dar talentul lui Neil Gaiman este mai presus de ele.

Întotdeauna mi-au plăcut scriitorii care știu să spună o poveste ca și cum s-ar juca. Știți ieșirile acelea la munte când după câteva beri, în jurul focului se spun povești și ai voie să inventzi orice și să te folosești de orice artificiu și orice analogie, să inventzi obiecte și personaje sau să găsești noi forme de a folosi anumite lucruri, atâta timp cât povestea pe care o spui este atractivă și amuzantă sau înfricoșătoare și puternică? Asta face Gaiman, numai că el o face profesionist și jocurile lui de cuvinte sau puterile magice pe care le oferă obiectelor sau personajelor sunt atât de reușite încât par verosimile. Personajele lui sunt vii, le îndrăgești, aventurile la care ”le supune” sunt palpitante și oamenii nu sunt niciodată doar buni sau doar răi cu toate că te cam prinzi care e care, cine merită simpatie și cine nu.

Pulbere de stele, așa cum s-a tradus Stardust, este unul dintre romanele acelea care rămân cu tine după ce le citești și pe care știi că le vei reciti cândva, atât pentru poveste, cât și pentru stil, pentru minunatele fraze pline de dulcegării deloc grețoase ale lui Gaiman, care pur și simplu te fac să freamăți de plăcere. Îmi imaginez cam cum se simt picicile în brațele unei persoane care le iubește și care la mângâie cu drag și pricepere. Îmi venea să torc de plăcere când citeam cartea. Cred sincer că un scriitor în devenire trebuie să îl citească pe Gaiman, fie că vrea să scrie fantasy sau literatură mainstream. Calitatea scriiturii este unul dintre motivele pentru care citesc o carte cu plăcere și dacă povestea este bună, atunci sunt fericit. Sunt scriitori care ți-ar putea povesti cum se încheie la șireturi și cum spală aragazul sau cum taie roșiile pentru o supă și tu ai vrea să citești, să afli mai mult, doar din pur hedonism literar. Gaiman este unul dintre ei. Nici nu mă mir că face casă bună cu Amanda Palmer.

continuarea aici

marți, 5 februarie 2013

Campania vALLuntar, ediţia a II-a: bloggerii citesc şi plantează copaci


După succesul de anul trecut, Editura ALL a dat startul celei de-a doua campanii. Ediția de anul acesta are o idee tare: bloggerii citesc și primesc copaci. Cărți și copaci - ce legătură mai frumoasă poate să fie? Puteți avea copacul vostru, așa cum avea Nichita Stănescu, pe care să-l îngrijiți și la umbra căruia vor putea citi peste ani copiii voștri.

Puteți cere două cărți pe care să le citiți și despre care să scrieți pe blogul personal. Aveți de unde alege, au apărut foarte multe cărți bune, o parte le-am citit și pe restul vreau să le citesc.

E o campanie pe care o sprijin cu drag și vă invit și pe voi să vă implicați.  Aveti aici regulamentul campaniei și mai jos detaliile, chiar din ”gura” editurii ALL:

Anul acesta bloggerii participanţi în campanie vor primi câte un copac pentru fiecare 15 comentarii la recenzia publicată pe blogul lor la o carte ALL.
În perioada 4-17 februarie 2013 Grupul Editorial ALL pune gratuit la dispoziţia fiecărui blogger câte două cărţi la alegere de pe www.all.ro. El trebuie să le citească şi să îşi scrie părerea despre cărţi pe blogul personal.

Dacă o recenzie are mai mult de 15 comentarii, celelalte comentarii se vor cumula cu comentariile de la alte recenzii, de pe alte bloguri, şi la 20 de comentarii, o echipă a Grupului Editorial ALL va planta încă un copac într-un loc ales de ROMSILVA.

“Suntem foarte entuziasmaţi în legătură cu vALLuntar. Atât pentru succesul mare pe care l-a avut prima ediţie, cât şi pentru componenta nouă pe care am adăugat-o anul acesta. Credem că este responsabilitatea noastră ca editura să plantăm copaci şi acesta a fost motivul pentru care am decis că la a doua ediţie obiectul voluntariatului să fie plantarea de copaci. Vă aşteptăm şi vă invităm la citit, la plantat, la promovat lectura şi voluntariatul în număr cât mai mare!”, a declarat CEO-ul Grupului Editorial ALL, Mario De Mezzo, care are o experienţă de opt ani ca fundraiser.

Despre modalitatea de participare puteţi citi în regulamentul campaniei, ce se găseşte aici. Informaţii despre desfăşurarea campaniei se vor regăsi şi pe paginile noastre de Facebook: Editura ALL şi Strada Ficţiunii, pe grupul de Facebook vALLuntar sau pe Twitter, folosind hashtagul #vALLuntar.
Campania se desfăşoară în perioada 4 februarie – 7 aprilie după cum urmează:

4- 17 februarie – înscrierea în campanie
18 februarie – 24 februarie – trimiterea cărţilor
24 februarie – 23 martie – lectură şi recenzie
25 martie – 7 aprilie – plantarea copacilor

...mai multe detalii aici.

De asemenea, nu uitați nici de evenimentul pe care editura il organizeaza pe 14 februarie!

Sa cititm, zic!