joi, 7 februarie 2013

Neil Gaiman - Pulbere de stele

La început am văzut filmul Stardust, acum câțiva ani, cred ca chiar in 2007, când a apărut. Pe atunci nu-l știam pe Neil Gaiman (nici acum nu-l știu din păcate, doar l-am citit) și nici nu știam că filmul este făcut după o carte, dar mi-a plăcut. Acum am citi și cartea, care mi s-a părut puțin mai diferită, se vede că regizorul și scenariștii s-au implicat destul de mult. Ideile principale, firul acțiunii, o parte din personaje sunt aceleași (ar trebui totuși să revăd filmul, acum că am lectura proaspătă în minte) și atmosfera magică este prezentă, însă eu sunt de modă veche și cred în puterea cuvintelor. Filmul îți prezintă o versiune a ceea ce putea fi, dar versiunea pe care o regizezi tu în mintea ta, folosindu-te doar de cuvinte și de puterea scriitorului de a le face să danseze în imaginația ta, e mult mai atrăgătoare, fiindcă e personală. Bine, nu o să neg, sunt niște nume mari în film care joacă superb și efectele speciale sunt impresionante, dar talentul lui Neil Gaiman este mai presus de ele.

Întotdeauna mi-au plăcut scriitorii care știu să spună o poveste ca și cum s-ar juca. Știți ieșirile acelea la munte când după câteva beri, în jurul focului se spun povești și ai voie să inventzi orice și să te folosești de orice artificiu și orice analogie, să inventzi obiecte și personaje sau să găsești noi forme de a folosi anumite lucruri, atâta timp cât povestea pe care o spui este atractivă și amuzantă sau înfricoșătoare și puternică? Asta face Gaiman, numai că el o face profesionist și jocurile lui de cuvinte sau puterile magice pe care le oferă obiectelor sau personajelor sunt atât de reușite încât par verosimile. Personajele lui sunt vii, le îndrăgești, aventurile la care ”le supune” sunt palpitante și oamenii nu sunt niciodată doar buni sau doar răi cu toate că te cam prinzi care e care, cine merită simpatie și cine nu.

Pulbere de stele, așa cum s-a tradus Stardust, este unul dintre romanele acelea care rămân cu tine după ce le citești și pe care știi că le vei reciti cândva, atât pentru poveste, cât și pentru stil, pentru minunatele fraze pline de dulcegării deloc grețoase ale lui Gaiman, care pur și simplu te fac să freamăți de plăcere. Îmi imaginez cam cum se simt picicile în brațele unei persoane care le iubește și care la mângâie cu drag și pricepere. Îmi venea să torc de plăcere când citeam cartea. Cred sincer că un scriitor în devenire trebuie să îl citească pe Gaiman, fie că vrea să scrie fantasy sau literatură mainstream. Calitatea scriiturii este unul dintre motivele pentru care citesc o carte cu plăcere și dacă povestea este bună, atunci sunt fericit. Sunt scriitori care ți-ar putea povesti cum se încheie la șireturi și cum spală aragazul sau cum taie roșiile pentru o supă și tu ai vrea să citești, să afli mai mult, doar din pur hedonism literar. Gaiman este unul dintre ei. Nici nu mă mir că face casă bună cu Amanda Palmer.

continuarea aici

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu