joi, 28 martie 2013

Nu mai citiți

Am cumpărat de curând un laptop, furat probabil, și iată ce am găsit, salvat într-un document. Probabil se voia a fi o postare pe vreun blog, poate e chiar un draft. Mi s-a părut mișto, așa că îl transcriu aici:

”Eu nu prea le am cu scrisul și habar nu am cum se scriu cărțile, nici măcar nu citesc. Cei care cred că citesc, se înșeală. Dacă veniți pe la mine și vedeți cărți în casă, ar fi bine să știți că le țin de fentă. Mi s-a zis că dă bine să ai cărți în casă, că cică te crede lumea mai deștept și impresionează. De-asta nu mi-am luat Kindle, că nu mă pot lăuda. Cine stă să răsfoiască prin el să vadă Murakamii, Lloșii, Marquezii sau Borgeșii închiși în epubs? Nu pot scoate repede volumul din bibliotecă și să dau repede pagina la citatul deja găsit - pe google, se-nțelege, cu tot cu numărul paginii - și să citesc ceva inteligent, într-unul dintre momentele alea când o frază frumoasă poate inmuia niște genunchi. În plus, dacă mi se încinge laptopul, pun repede un volumoi de Stephen King sub el și gata! am rezolvat treaba. Cărțile mari sunt bune și de pus sub pat când se rupe, în loc de buștean, cu cele mai subțiri poți echilibra mobila, le puteți pune sub ghiveciul cu cactusul sau puteți arunca cu ele după câinii din fața blocului atunci când latră prea tare.

Ziceam că nu prea le am cu scrisul. Mi-am dat seama de asta când încercam să scriu o poezie pentru Ioana, în clasa a 4-a și m-am făcut de râs. Dar am zis că firea mea romantică merge mână în mână cu literatura și scrisul. Bine, e mai fain să pictezi sau să faci filme, dar e mai greu să înșeli. Că eu asta fac de fapt. Înșel lumea. N-am scris niciodată nimic, tot blogul ăsta e un furt din alte bloguri și ce e cât de cât original, e scris de alții. Dimineața mai ies la metrou și când văd câte un tip cu o carte sub braț îl întreb dacă le are cu scrisul. Dacă nu-mi dă cu ea în cap și zice că da, atunci îi dau ceva de băut, o cafea, niște ciocolată și îl rog să-mi scrie ceva. Îi zic că femeia de care-mi place e moartă după bloggeri și scriitori și doar scriind o pot impresiona. Și cum nu le am cu scrisul, am nevoie de ajutorul lui. Și oamenii scriu pentru mine. Dacă dau de vreo tipă, e cu atât mai bine, ele sunt mai sensibile și îmi înțeleg durerea. În plus, toată lumea știe că femeile scriu mai bine. Ele fac totul mai bine. 

Nu fac bani cu blogul, nu fac bani în general. Sunt puturos, nu-s bun de nimic, nu știu să fac nimic. Am două mâini stângi și ”neputință de a voi”* ceva de la viață. Nu vreau să fac nimic, nu am dorințe, vise, năzuințe. Nu vreau să mă însor, nu vreau copii, nici casă n-aș vrea dacă n-ar ninge afară din când în când. Sunt degeaba. Așa că tipele care m-au refuzat până acum au știut ele ce au știut. Prietenii care m-au părăsit, știau și ei că nu-i nimic de capul meu.

De ce m-am hotărât să mărturiesc tocmai acum? Știți, desigur, că nici acum nu scriu. George scrie (salut, eu sunt George! - Bă, lasă prostiile, scrie ce zic eu!), dar nu asta e important. Iată motivul: .... ”

Aici se întrerupe fragmentul. Cred că era la mișto.

* via Proust, Zile de lectură

joi, 21 martie 2013

Dar nici lenea nu l-a ucis

Îmi place să continui celebrul proverb ”Munca l-a făcut pe om” cu ”Dar nici lenea nu l-a ucis”. Lenea este un lux atât de scump în draga noastră lume postmodernistă, corporatistă, grăbită, mereu în căutare a ceva. De lene se profită, se trage, se lungește, lenea nu merită stată, ci trăită, simțită, bucurată. E greșit să credem că adevărații leneși sunt statici sau paraziți, oameni care nu-s capabili de nimic, doar de lungit pe canapele, de putrezit pământul sub ei. Oh, nu!, leneșii sunt activi, ei își conștientizează lenea și nu fac ceva (fă și tu ceva, nu mai sta toată ziua degeaba!) pentru că nu se pricep la nimic, ci pentru că nu vor să facă. Nu atunci, poate mai târziu, dar nu acum. Nu sunt leneși din nevoia de odihnă, ci din nevoia de a privi. Nu e acea privire care fixează un obiect, ci acea care îl recreează și-l însoțește de o viziune nouă.


Leneșii adevărați nu sunt mereu lungiți. Ei sunt leneși și atunci când lucrează, când aleargă, când robotesc prin casă, când își dau ultima suflare pentru un proiect. Atunci sunt dedicați total și fac lucrul repede și cât mai bine cu putință, atât pentru plăcerea lucrului bine făcut, dar mai ales pentru clipa când se vor întoarce în habitatul lor natural: visarea, întinderea oaselor, îmbrățișarea pernei, sorbirea ceaiului, zaparea alene a canalelor tv sau refresh-ul molatic al paginilor web.

Dragă îmi e povestea cu Montaigne, unul dintre marii leneși (și totuși vorbim despre el la 300 de ani de la moarte : -) ) căruia atât de mult îi plăceau somnul și leneveala încât angajase pe cineva să tragă clopotele la 12 noaptea doar pentru a se bucura din nou de momentul când se va adânci în somnul binefăcător. Ce dulceață de viață! Care este secretul succesului său? Lenea, meditația, dăruirea de timp pentru sine. Ce e lenea altceva decât o pauză de la lume și timp petrecut cu tine, pentru tine?

Bucuria de a sta o zi întreagă fără să faci nimic și totuși să faci atât de multe. În tine, cu tine, prin tine. Aș mai scrie, dar mi-e lene. Vă las cu un citat superb din Oscar Wilde: „Ce bine e să nu faci nimic, și asta foarte încet, și dacă se poate și pe bani.“ Despre lenea măiastră puteți citi în cartea lui  Tom Hodgkinson - Ghidul lenesului. Mic tratat pentru lenesi rafinati.

P.S.: Dacă nu vă e lene de uitat la seriale, vă recomand American Horror Story.

(desenul îi aparține lui Pieter Bruegel the Elder și se numește Laziness. click pentru mărire, chiar merită)

miercuri, 13 martie 2013

Un dosar de scriitor dedicat lui Radu Aldulescu


Am început pe SemneBune un dosar dedicat scriitorului Radu Aldulescu, pe care îl apreciez foarte mult. De-a lungul a mai multe capitole voi discuta despre opera sa, dar nu ca la școală, ci cât mai liber, dar în același timp profesionist. Dosarul va conține și un interviu cu autorul, care sper că va fi deosebit de interesant.

Acesta este primul capitol și vă invit să-l citiți.

Avem si capitolul 2. Enjoy!

Puteți citi și capitolul 3. Iata capitolul 4.

Avem si interviul, care este probabil cea mai interesanta parte a Dosarului. Raspunsuri lungi, oneste, pertinente. 

vineri, 8 martie 2013

Iuri Dombrovski - Facultatea lucrurilor de prisos (campania vALLuntar II)

(După cum vă spuneam și în postarea anterioară, aceasta recenzie face parte din campania vALLuntar, iniţiată de Grupul Editorial ALL, cu sprijinul ROMSILVA, despre care am scris și aici. Dacă nu știți, e foarte important să comentați, fiindcă la fiecare 15 comentarii primite se plantează un copac. Cred în continuare că bunicului meu, să fie iertat, care a fost o viață întreagă pădurar și a iubit copacii mai mult decât orice persoană pe care o cunosc, i-ar fi plăcut această campanie, care promovează, pe lângă cultură, și plantarea de copaci. Dar din păcate nu pot să-i mai povestesc despre această inițiativă, însă mi-ar plăcea să pot planta măcar un copac în amintirea lui. Așadar, citiți, comentați și să lăsăm în urma noastră niște copaci.)

Cum ne raportăm la istorie? Pe cine credem și pe cine punem la colțul rușinii, în genunchi, pe oase umane, pentru că spune minciuni? Cum gândim o perioadă istorică, adunând cifre sau ascultând un individ, martor al ei, care ne spune povestea sa și a epocii sale? Să ne plecăm ochii, să ne punem fermoar la guri și să ne îndepărtăm strategic de mărturia unui suflet sau să plonjăm direct în mintea lui spre a deschide o fereastră spre o lume despre care știm doar din auzite, fiind poate prea tineri pentru a avea amintiri despre ea, dar despre care vrem să aflăm mai multe?

Vladimir Tismăneanu răspundea foarte frumos într-un interviu recent la întrebarea cum pot deveni <<copiii lui Stalin copiii lui Jivago?>> (răspunsul vă invit să-l citiți în interviu). Eu plusez: Cum îi putem face pe tinerii entuziaști, dar fără o perspectivă corectă, să își uite pentru o clipă (sau pentru totdeauna) admirația pentru o figură puternică, marcantă, dar malefică precum cea a lui Stalin sau Marx spre a privi în colțul întunecat al neputinței omenești de a se apăra de un rău care-i depășește puterile? Cum îl ucidem de mii de ori pe Stalin și cum deschidem o poartă spre adevărul crunt al unei perdioade îngrozitoare, cum a fost cea a a comunismului?

Un potențial răspuns ar fi să începem să cititm cărțile potrivite. Una dintre ele este Facultatea lucrurilor de prisos de Iuri Dombrovski, una dintre cărțile esențiale în înțelegerea unui sistem criminal, a cărei apariție în limba romană, la editura ALL, în colecția Strada Ficțiunii Clasic, este un veritabil eveniment. Când am hotărât să particip pentru a doua oară la această campanie, știam foarte puține despre cartea aceasta, dar știam că trebuie să o citesc și că timpul petrecut între paginile ei va fi un câștig pentru mine. Acum că am citit-o, știu la fel de puține despre lumea cărții (cum aș putea eu să mă transpun în lumea ei, cum aș putea eu să înțeleg altfel decât empatic, dar de la distanță, ceea ce îmi povestește autorul, eu care n-am trăit în comunism, care știu doar din poveștile altora grozăvia temnițelor?), dar știu mai multe despre ce înseamnă să ții de un crez și să accepți să suferi pentru el.

Când am scris că știu la fel de puține, mă refeream la faptul că oricât de multe aș ști, nu pot să văd prin ochii autorului sau a personajelor sale, dar în schimb, viziunea mea despre lumea descrisă este mult mai amplă, mult mai cuprinzătoare. Eu sunt dintre aceia care consideră mărturia scrisă a unui om mai interesantă, mai mai cuprinzătoare decât un tratat de istorie. Oricât de bine ar fi scris acesta, nu poate pătrunde dincolo de eveniment și nu ne poate transmite live din interior. Ambele variante de a cunoaște istoria sunt bune și de preferință trebuie combinate pentru o perspectivă mai largă, dar mă atrage mai mult mărturia unui individ care vorbește despre el și astfel poate despre o întreagă generație, fiindcă este personală și de la fața locului. Îmi puteți spune că evenimentele pot fi distorsionate prin privirea aceasta personală, și puteți avea dreptate, numai că eu prefer să văd oamenii ca oameni, nu ca numere într-o statistică. Dacă sistemul comunist a anihilat individul și s-a concentrat asupra maselor, eu vreau să ascult vocea individului care a fost în acea masă și care-și spune povestea..

Iuri Dombrovski este un astfel de individ și cartea sa, Facultatea lucrurilor de prisos, spune o astfel de poveste. Despre ce este vorba aici? Cadrul poveștii este acesta: un om, Zîbin, slujbaș într-un muzeu, este arestat după ce o importantă cantitate de aur a dispărut. Vina cade asupra lui și de aici începe ”distracția”: încarcerare, urmată de discuții politicoase despre ”afacerea” aceasta, continuată prin câteva ”îmbrânceli”, spre a se transforma mai apoi într-o ancheta sângeroasă, unde tortura (mai ales cea psihologică) nu lipsește nici după eliberare. Odată eliberat din închisoare, Zîbin are două umbre ce-l urmăresc continuu, în persoana a doi prieteni vechi ai acestuia, informatorul și anchetatorul, cele două persoane care au contribuit ”din greu” la transformarea într-un iad și mai apoi într-o glumă absurdă a vieții lui. Eliberat, el nu-și mai găsește locul, nu mai știe nici dacă e vinovat sau nu, de ce este vinovat sau ce ar trebui să mai facă acum. Cel mai crunt este că nici acum, nici atunci nu știa exact ce trebuie să recunoască, pentru că nimeni nu i-a spus ce a făcut, ca într-un veritabil proces kafkian. De aceea, el se întrebă de mai multe ori ce o fi făcut de a ajuns aici. Ceva o fi făcut, nu, că doar nimeni nu intră nevinovat la închisoare? Răspunsul, pe care noi îl știm și pe care el îl uită progresiv este: nu a făcut nimic.

Este important să citim această carte pentru a înțelege ceva din felul în care gândeau anchetatorii sovietici (atât în 1937, câna are loc mare parte din acțiune, cât și mai târziu când și-au rafinat metodele) și din felul în care-i priveau ei pe oameni: ca pe niște nimicuri, numere într-un caiet, veșnici dușmani ai gloriosului socialism, eterne păpuși de cârpă în mâinile zeilor al căror chip îl vedeau fără a-l cuprinde, îl știau fără a-l înțelege.

Este de asemenea important de știut că autorul a fost de mai multe ori încarcerat pe diverse motive (a stat în total vreo 18 ani prin închisori ) și de aceea mărturia personajelor sale este una personală, fiindcă el își spune de fapt povestea prin gura lor. O viață așa cum a fost, dar care putea fi altfel într-o lume unde comunismul nu ar fi existat sau unde ar fi fost privit ca o glumă și unde mai marii zilei ar fi fost grăjdari și nu șefi. O carte nemiloasă care cere cititorului, pe lângă timp și concentrare, ceva mai mult: înțelegere și empatie.

miercuri, 6 martie 2013

Orhan Pamuk – Romancierul naiv și sentimental

Cum citim? Ce ne atrage la o carte și ne determină să o deschidem și să ne adâncim în lectura ei? De ce alegem un tip de carte și de ce ne plac anumiți autori și alții nu? Cum își scriu autorii cărțile? Ce citesc ei? Ce îi face să scrie despre un subiect sau altul și cum își construiesc ei personajele? Ce grad de rudenie există între o carte și autorul ei? Cum contribuie cititorul la formarea unei cărți?

Aceste întrebări și altele de acest fel le-au trecut prin minte tuturor celor pentru care cartea nu este doar un obiect indefinit, ci o lume închisă în sine și în același timp deschisă către lume și către lumea fiecăruia în parte. De asemenea, aceste întrebări le-au trecut prin minte și scriitorilor, care să nu uităm, înainte de a fi scriitori, au fost și sunt cititori. Un scriitor nu poate fi scriitor, sau nu poate fi unul bun, fără să fie mai înainte un cititor pasionat și implicat. Unul dintre scriitorii care și-au pus aceste întrebări și au oferit și un răspuns este laureatul Premiului Nobel pentru Literatura pe 2006, Orhan Pamuk.

Scriitor turc, este unul dintre acei autori aparte care a privit actul creator într-un fel personal și pe care ni-l dezvăluie, parțial bineînțeles, căci ce magician scoate toți așii din mânecă?, în volumul său, Romancierul naiv și sentimental (The Naive and the sentimental novelist). Cartea este constituită dintr-o serie de prelegeri despre literatură pe care autorul le-a susținut la Harvard în cadrul Charles Eliot Norton Lectures, pe care mai apoi le-a publicat sub acest titlu. Și ne bucurăm că a făcut-o, fiindcă nu numai că am aflat câteva lucruri importante despre meșteșugul artei de a scrie, despre cum trebuie citită o carte sau despre literatură în general, ci și despre autorul și omul Orhan Pamuk.

Cartea pornește de la un eseu celebru al lui Friedrich Schiller, Despre poezia naivă şi sentimentală, lucrare de referință pentru biografia auctorială a lui Pamuk, pe care acesta mărturisește că l-a citit de nenumărate ori și l-a inspirat în cariera sa. Pornind de la acest eseu, Pamuk face distincția între romancierul/cititorul naiv, cel care nu se preocupă prea mult de tehnica folosită, de mecanisme sau de de semnificații ascunse și cade pradă emoției, scriind/citind pasional, folosinde-și intuiția, și scriitorul/cititorul sentimental, care pune mult preț pe arta poetică și încearcă să deslușească schema totală a unei opere, încearcă să realizeze cum s-a scris cartea, de ce s-a folosit o anumită abordare (în cazul cititorului) și al cărei plan trebuie să fie detaliat riguros înainte de a începe actul de scriere propriu-zisă (în cazul scriitorului).

Pamuk împacă cele două extreme și spune că un romancier poate fi în același timp naiv și sentimental, fără ca cele două laturi să se anuleze reciproc și fără să știrbească ceva din personalitatea acestuia. El scrie: „Romancierul întruchipează arta de a fi în acelaşi timp naiv şi reflexiv”, pentru a continua: „Cu cât romancierul reuşeşte mai bine să fie în acelaşi timp naiv şi sentimental, cu atât scrie mai bine”.

Cartea este scrisă într-un limbaj accesibil și chiar dacă în marea ei parte este o operă teoretică, se adresează marelui public, cel care vrea să înțeleagă mai bine romanul și care bineînțeles, simte o plăcere vinovată în a privi puțin în camera de lucru a autorului. Cartea poate fi citită ca un studiu despre literatură, dar și ca o mică autobiografie artistică. Pamuk a ținut aceste conferințe imediat după publicarea romanului Muzeul inocenței, așadar cele mai multe referiri la tehnica folosită de el au legătură cu scrierea acestui roman. El își amintește în mai multe pasaje cum i-a venit ideea acestei cărți, cum s-a documentat, ce l-a ajutat în conturarea personajelor, ce a citit în timpul acesta.

Dar cea mai mare parte a cărții este generalistă, nu fixează neapărat în timp/spațiu/memorie scrierea unei anumite cărți, ci scrierea de cărți în general. Și o altă mare parte este despre citit. Pamuk diseacă foarte frumos un pasaj din Anna Karenina de Tolstoi, pentru a ne face să înțelegem mai bine cum reușește un mare autor să se folosească de elementele comune din cele două lumi, a noastră și a cărții, pentru a introduce personajul într-o stare aparte și pentru a ne introduce pe noi în starea aparte a personajului. Este una dintre deliciile acestei cărți.

continuarea aici

duminică, 3 martie 2013

Cioburi de sticlă

Următorul episod al leapșei noastre alandala, continuată de r. și de c.s.:


clopotul de sticlă
nu se ridică
se sparge și din cioburile lui
se taie poeme ne tăiem în ele
sângerăm și ne vedem de sus
ne naștem în noi
trupuri de sticlă

avem suflete imobile
neobișnuit de lucioase
ne reflectăm
când ne găsim uităm
și petrecem în timp

bem beri reci ne simțim morți
ne zâmbim ne îmbrățișăm
dar nu știm când
ne revedem
suntem noi sau persona

când ciocanul zeilor sfarâmă sticla
vedem riffuri de chitară
cum ne zboară creierii

(preia r.  previous)