Iuri Dombrovski - Facultatea lucrurilor de prisos (campania vALLuntar II)

(După cum vă spuneam și în postarea anterioară, aceasta recenzie face parte din campania vALLuntar, iniţiată de Grupul Editorial ALL, cu sprijinul ROMSILVA, despre care am scris și aici. Dacă nu știți, e foarte important să comentați, fiindcă la fiecare 15 comentarii primite se plantează un copac. Cred în continuare că bunicului meu, să fie iertat, care a fost o viață întreagă pădurar și a iubit copacii mai mult decât orice persoană pe care o cunosc, i-ar fi plăcut această campanie, care promovează, pe lângă cultură, și plantarea de copaci. Dar din păcate nu pot să-i mai povestesc despre această inițiativă, însă mi-ar plăcea să pot planta măcar un copac în amintirea lui. Așadar, citiți, comentați și să lăsăm în urma noastră niște copaci.)

Cum ne raportăm la istorie? Pe cine credem și pe cine punem la colțul rușinii, în genunchi, pe oase umane, pentru că spune minciuni? Cum gândim o perioadă istorică, adunând cifre sau ascultând un individ, martor al ei, care ne spune povestea sa și a epocii sale? Să ne plecăm ochii, să ne punem fermoar la guri și să ne îndepărtăm strategic de mărturia unui suflet sau să plonjăm direct în mintea lui spre a deschide o fereastră spre o lume despre care știm doar din auzite, fiind poate prea tineri pentru a avea amintiri despre ea, dar despre care vrem să aflăm mai multe?

Vladimir Tismăneanu răspundea foarte frumos într-un interviu recent la întrebarea ”cum pot deveni <<copiii lui Stalin copiii lui Jivago?>>” (răspunsul vă invit să-l citiți în interviu). Eu plusez: Cum îi putem face pe tinerii entuziaști, dar fără o perspectivă corectă, să își uite pentru o clipă (sau pentru totdeauna) admirația pentru o figură puternică, marcantă, dar malefică precum cea a lui Stalin sau Marx spre a privi în colțul întunecat al neputinței omenești de a se apăra de un rău care-i depășește puterile? Cum îl ucidem de mii de ori pe Stalin și cum deschidem o poartă spre adevărul crunt al unei perdioade îngrozitoare, cum a fost cea a a comunismului?

Un potențial răspuns ar fi să începem să cititm cărțile potrivite. Una dintre ele este Facultatea lucrurilor de prisos de Iuri Dombrovski, una dintre cărțile esențiale în înțelegerea unui sistem criminal, a cărei apariție în limba romană, la editura ALL, în colecția Strada Ficțiunii Clasic, este un veritabil eveniment. Când am hotărât să particip pentru a doua oară la această campanie, știam foarte puține despre cartea aceasta, dar știam că trebuie să o citesc și că timpul petrecut între paginile ei va fi un câștig pentru mine. Acum că am citit-o, știu la fel de puține despre lumea cărții (cum aș putea eu să mă transpun în lumea ei, cum aș putea eu să înțeleg altfel decât empatic, dar de la distanță, ceea ce îmi povestește autorul, eu care n-am trăit în comunism, care știu doar din poveștile altora grozăvia temnițelor?), dar știu mai multe despre ce înseamnă să ții de un crez și să accepți să suferi pentru el.

Când am scris că știu la fel de puține, mă refeream la faptul că oricât de multe aș ști, nu pot să văd prin ochii autorului sau a personajelor sale, dar în schimb, viziunea mea despre lumea descrisă este mult mai amplă, mult mai cuprinzătoare. Eu sunt dintre aceia care consideră mărturia scrisă a unui om mai interesantă, mai mai cuprinzătoare decât un tratat de istorie. Oricât de bine ar fi scris acesta, nu poate pătrunde dincolo de eveniment și nu ne poate transmite live din interior. Ambele variante de a cunoaște istoria sunt bune și de preferință trebuie combinate pentru o perspectivă mai largă, dar mă atrage mai mult mărturia unui individ care vorbește despre el și astfel poate despre o întreagă generație, fiindcă este personală și de la fața locului. Îmi puteți spune că evenimentele pot fi distorsionate prin privirea aceasta personală, și puteți avea dreptate, numai că eu prefer să văd oamenii ca oameni, nu ca numere într-o statistică. Dacă sistemul comunist a anihilat individul și s-a concentrat asupra maselor, eu vreau să ascult vocea individului care a fost în acea masă și care-și spune povestea..

Iuri Dombrovski este un astfel de individ și cartea sa, Facultatea lucrurilor de prisos, spune o astfel de poveste. Despre ce este vorba aici? Cadrul poveștii este acesta: un om, Zîbin, slujbaș într-un muzeu, este arestat după ce o importantă cantitate de aur a dispărut. Vina cade asupra lui și de aici începe ”distracția”: încarcerare, urmată de discuții politicoase despre ”afacerea” aceasta, continuată prin câteva ”îmbrânceli”, spre a se transforma mai apoi într-o ancheta sângeroasă, unde tortura (mai ales cea psihologică) nu lipsește nici după eliberare. Odată eliberat din închisoare, Zîbin are două umbre ce-l urmăresc continuu, în persoana a doi prieteni vechi ai acestuia, informatorul și anchetatorul, cele două persoane care au contribuit ”din greu” la transformarea într-un iad și mai apoi într-o glumă absurdă a vieții lui. Eliberat, el nu-și mai găsește locul, nu mai știe nici dacă e vinovat sau nu, de ce este vinovat sau ce ar trebui să mai facă acum. Cel mai crunt este că nici acum, nici atunci nu știa exact ce trebuie să recunoască, pentru că nimeni nu i-a spus ce a făcut, ca într-un veritabil proces kafkian. De aceea, el se întrebă de mai multe ori ce o fi făcut de a ajuns aici. Ceva o fi făcut, nu, că doar nimeni nu intră nevinovat la închisoare? Răspunsul, pe care noi îl știm și pe care el îl uită progresiv este: nu a făcut nimic.

Este important să citim această carte pentru a înțelege ceva din felul în care gândeau anchetatorii sovietici (atât în 1937, câna are loc mare parte din acțiune, cât și mai târziu când și-au rafinat metodele) și din felul în care-i priveau ei pe oameni: ca pe niște nimicuri, numere într-un caiet, veșnici dușmani ai gloriosului socialism, eterne păpuși de cârpă în mâinile zeilor al căror chip îl vedeau fără a-l cuprinde, îl știau fără a-l înțelege.

Este de asemenea important de știut că autorul a fost de mai multe ori încarcerat pe diverse motive (a stat în total vreo 18 ani prin închisori ) și de aceea mărturia personajelor sale este una personală, fiindcă el își spune de fapt povestea prin gura lor. O viață așa cum a fost, dar care putea fi altfel într-o lume unde comunismul nu ar fi existat sau unde ar fi fost privit ca o glumă și unde mai marii zilei ar fi fost grăjdari și nu șefi. O carte nemiloasă care cere cititorului, pe lângă timp și concentrare, ceva mai mult: înțelegere și empatie.