miercuri, 6 martie 2013

Orhan Pamuk – Romancierul naiv și sentimental

Cum citim? Ce ne atrage la o carte și ne determină să o deschidem și să ne adâncim în lectura ei? De ce alegem un tip de carte și de ce ne plac anumiți autori și alții nu? Cum își scriu autorii cărțile? Ce citesc ei? Ce îi face să scrie despre un subiect sau altul și cum își construiesc ei personajele? Ce grad de rudenie există între o carte și autorul ei? Cum contribuie cititorul la formarea unei cărți?

Aceste întrebări și altele de acest fel le-au trecut prin minte tuturor celor pentru care cartea nu este doar un obiect indefinit, ci o lume închisă în sine și în același timp deschisă către lume și către lumea fiecăruia în parte. De asemenea, aceste întrebări le-au trecut prin minte și scriitorilor, care să nu uităm, înainte de a fi scriitori, au fost și sunt cititori. Un scriitor nu poate fi scriitor, sau nu poate fi unul bun, fără să fie mai înainte un cititor pasionat și implicat. Unul dintre scriitorii care și-au pus aceste întrebări și au oferit și un răspuns este laureatul Premiului Nobel pentru Literatura pe 2006, Orhan Pamuk.

Scriitor turc, este unul dintre acei autori aparte care a privit actul creator într-un fel personal și pe care ni-l dezvăluie, parțial bineînțeles, căci ce magician scoate toți așii din mânecă?, în volumul său, Romancierul naiv și sentimental (The Naive and the sentimental novelist). Cartea este constituită dintr-o serie de prelegeri despre literatură pe care autorul le-a susținut la Harvard în cadrul Charles Eliot Norton Lectures, pe care mai apoi le-a publicat sub acest titlu. Și ne bucurăm că a făcut-o, fiindcă nu numai că am aflat câteva lucruri importante despre meșteșugul artei de a scrie, despre cum trebuie citită o carte sau despre literatură în general, ci și despre autorul și omul Orhan Pamuk.

Cartea pornește de la un eseu celebru al lui Friedrich Schiller, Despre poezia naivă şi sentimentală, lucrare de referință pentru biografia auctorială a lui Pamuk, pe care acesta mărturisește că l-a citit de nenumărate ori și l-a inspirat în cariera sa. Pornind de la acest eseu, Pamuk face distincția între romancierul/cititorul naiv, cel care nu se preocupă prea mult de tehnica folosită, de mecanisme sau de de semnificații ascunse și cade pradă emoției, scriind/citind pasional, folosinde-și intuiția, și scriitorul/cititorul sentimental, care pune mult preț pe arta poetică și încearcă să deslușească schema totală a unei opere, încearcă să realizeze cum s-a scris cartea, de ce s-a folosit o anumită abordare (în cazul cititorului) și al cărei plan trebuie să fie detaliat riguros înainte de a începe actul de scriere propriu-zisă (în cazul scriitorului).

Pamuk împacă cele două extreme și spune că un romancier poate fi în același timp naiv și sentimental, fără ca cele două laturi să se anuleze reciproc și fără să știrbească ceva din personalitatea acestuia. El scrie: „Romancierul întruchipează arta de a fi în acelaşi timp naiv şi reflexiv”, pentru a continua: „Cu cât romancierul reuşeşte mai bine să fie în acelaşi timp naiv şi sentimental, cu atât scrie mai bine”.

Cartea este scrisă într-un limbaj accesibil și chiar dacă în marea ei parte este o operă teoretică, se adresează marelui public, cel care vrea să înțeleagă mai bine romanul și care bineînțeles, simte o plăcere vinovată în a privi puțin în camera de lucru a autorului. Cartea poate fi citită ca un studiu despre literatură, dar și ca o mică autobiografie artistică. Pamuk a ținut aceste conferințe imediat după publicarea romanului Muzeul inocenței, așadar cele mai multe referiri la tehnica folosită de el au legătură cu scrierea acestui roman. El își amintește în mai multe pasaje cum i-a venit ideea acestei cărți, cum s-a documentat, ce l-a ajutat în conturarea personajelor, ce a citit în timpul acesta.

Dar cea mai mare parte a cărții este generalistă, nu fixează neapărat în timp/spațiu/memorie scrierea unei anumite cărți, ci scrierea de cărți în general. Și o altă mare parte este despre citit. Pamuk diseacă foarte frumos un pasaj din Anna Karenina de Tolstoi, pentru a ne face să înțelegem mai bine cum reușește un mare autor să se folosească de elementele comune din cele două lumi, a noastră și a cărții, pentru a introduce personajul într-o stare aparte și pentru a ne introduce pe noi în starea aparte a personajului. Este una dintre deliciile acestei cărți.

continuarea aici

4 comentarii:

  1. Cred ca este o carte care m-ar interesa, de altfel intentionam sa il descopar si eu pe acest autor, dar ar fi mai nimerit sa citesc un roman al sau inaintea acestei carti, nu?

    RăspundețiȘtergere
  2. nu e musai sa citesti un roman de-al lui ca sa citesti/intelegi cartea asta, cu toate ca poti pricepe mai bine despre ce vorbeste cand face referire la vreuna dintre cartile pe care le-a scris. dar daca vrei sa te apuci de el, iti recomand Zapada sau Muzeul inocentei pentru inceput.

    RăspundețiȘtergere
  3. La Muzeul inocentei ma gandeam si eu. Sper sa imi placa si mie.:)

    RăspundețiȘtergere