Robert Holdstock – Mitago

Începutul primăverii este un moment bun pentru a citit o carte s.f./fantasy. Cum nou înființata Editura Paladin, soră mai mică a Editurii Art, a pornit la drum cu câteva titluri bune (până acum cinci volume, toate la atractivul preț de 25.9 lei, apărute în condiții grafice excelente, cu coperte cartonate și care nu suferă de urâțenia caracteristică multor edituri, care ori din neștiință, ori din dezinteres, mizează pe imagini de copertă de proastă calitate, kitchoase sau care n-au nicio legătură cu subiectul cătții. Se uită adesea că sunt mulți cititori care apreciază designul unei cărți și nu vor cumpăra niciodată un volum care arată neîngrijit) , m-am hotărât și eu să citesc câteva. Am început cu Mitago de Robert Holdstock, o foarte apreciată carte a genului fantasy și care face parte dintr-o serie de 7 volume, iar acesta este primul dintre ele. Din păcate, momentan nu e tradus în românește decât acest prim volum, lucru care mă întristează fiindcă mi-a plăcut mult romanul și aș fi vrut să citesc și celelalte volume. 

Mircea Pricăjan, traducătorul, a făcut o treabă excelentă și textul curge natural. Nu știu cum arată ediția originală a cărții, dar n-am întâmpinat dificultăți în înțelegerea pasajelor sau a unor termeni și nici nu mi s-a părut că textul s-ar poticni în vreun fel, lucru care mi s-a mai întâmplat citind traduceri. Pe Mircea Pricăjean îl știu ca traducător excelent de Stephen King și am avut încredere totală în mâna lui. Cred că a fost o muncă dificilă, ținând cont de multele pagini pline de descrieri, fără prea multă aventură, chiar fără dialoguri, în care se prezintă familia Huxley, trăitoare în apropierea pădurii magice Ryhope, descrisă și ea amplu. Probabil unii cititori nu gustă aceste pagini lungi, aparent plictisitoare, dar pentru un cititor care nu caută doar plăcerea textului și aventura, acestea reprezintă exemple de artă scriitoricească, numai bune de analizat.

Robert Holdstock, din păcate dispărut dintre noi în 2009, a studiat zoologia, a fost absolvent al unui Master of Sience in Medical Zoology, la University College of North Wales în 1971 și nu s-a dedicat scrisului decât în 1976, până atunci scriind doar în timpul liber. Se observă în cartea lui influența pe care a avut-o pregătirea științifică și dă un plus de autenticitate atunci când descrie chiar și ființe imaginare, mitologice. Romanul Mitago, în original Mythago Wood, a apărut în 1984, continuat de încă 6 volume, romane și povestiri, care au loc în același tărâm fantastic. Ultimul dintre ele, Avilion, a apărut în 1997. Seria aceasta l-a făcut cunoscut în întreaga lume, cu toate că a mai publicat numeroase alte romane și volume de povestiri. Despre opera sa s-au scris mai multe cărți, poate cea mai importantă fiind colecția de eseuri editată de Donald E. Morse, publicată sub titlul The Mythic Fantasy of Robert Holdstock: Critical Essays on the Fiction (Critical Explorations in Science Fiction and Fantasy). Nu știu câți cititori are în România chiar dar am mai văzut numele său menționat pe diverse site-uri de profil, dar cred că odată cu această apariție va începe o binemeritată recunoaștere și la noi.

Pădurea Ryhope m-a atras din prima, poate și pentru că în general pădurile sunt locuri numai bune de desfășurare a unei saga fantasy. Au toate elementele necesare: mister, densitate, luminișuri, ascunzișuri, pârâuri, tot felul de plante, animale, ecouri, umbre, toate numai potrivite pentru a-ți stârni imaginația. Evul Mediu a profitat din plin de imaginarul pădurii și a făcut din adunătura de copaci un loc ascuns, unde trăiau vrăjitori, unde se comiteau crime, se îngropau cadavre, se țineau întâlniri tainice, unde fugeau bandiții sau unde se întâlneau adulterii. În pădure omul și-a găsit un aliat, fie că a fost pus pe fapte murdare sau bune. S-au scris sute de pagini despre pădurea ca loc sacru și magic și cred ca Robert Holdstock a citit o mare parte din ele fiindcă a creat o pădure perfectă pentru o carte fantasy, una pe care o poți visa după ce închizi cartea. Miturile iau viața la propriu în cartea lui și e nevoie de oameni puternici care să păstreze secrete și să-i apere pe ceilalți. De aceea, nu de puține ori izbucnesc conflicte și se mai întâmplă ca lucrurile să o ia puțin razna.

Citeste totul pe semnebune.ro.

Despre demnitate si fanatism la Petru Cretia

Într-un admirabil eseu, Demnitatea, cuprins in volumul Luminile și umbrele sufletului, apărut atât la Editura Univers Enciclopedic în 1995, cât și la Humantias într-o serie de autor dedicată lui, în 2011, Petru Creția spune în câteva fraze cam tot ce este esențial despre fanatism, atât în legătură cu demnitatea, cât și sui generis. Creția are darul sintetizării unor idei și problematici serioase și importante în fraze frumos șlefuite, dar nu atât de simplu de înțeles cum s-ar părea la prima vedere, chiar dacă limbajul e simplu și accesibil. Aici e arta, în a spune lucruri profunde în cuvinte puține și care sună și bine. Odată citite, eseurile sale se dezvoltă în mintea cititorului. Par lucruri știute de când lumea și pământul, cam ca cugetările lui La Rochefoucauld, pe care îl și citează de câteva ori, dar prea puțini le conștientizează cu adevărat, chiar dacă le înțeleg. De fapt e o falsă simplitate, dată de impresia că cititorul știa toate acele lucruri, dar de fapt, de cele mai multe ori, nu le știa, sau cel puțin nu le conștientiza. E o diferență între a înțelege și a conștientiza. Mai mult, foarte puțini pun problema în felul în care o face Creția: lucid, onest, drept. Cam toate eseurile merită citate și cu siguranță toate merită citite și recitite.

Iată ce zice Petru Creția despre fanatism, răspunzând unei întrebări pe care tot el o adresează, metodă de lucru în acest eseu și în câteva altele din volum: ”Ce întrebări se mai pun în catehismul demnității? Ce alte determinări mai are individul văzut ca entitate autonomă investită cu demnitate? Raționalitatea, care nu este facultatea superficială gândită de iluminism, ci implică o bună cunoaștere și o recunoaștere a tuturor resorturilor de iraționalitate montate în noi. Raționalitatea implică detașarea, prin critică și analiză și prin integrare istorică, de orice părtinire inspirată de irațional. De aici faptul că individul pe deplin rațional și detașat poate fi capabil de cea mai de neclintit dârzenie, dar nu de fanatism, care este o boală a stăruinței într-un crez și care implică, explicit sau nu, exilarea din spațiul omenescului a tuturor celor care nu-l împărtășesc. Orice fanatism este, latent, criminal, și nu am fost chemați în lume ca să hotărâm arbitrar de viața (de sufletul) altora. Pe de altă parte, prin raportare la judecată, fanatismul operează întotdeauna în istorie ca mișcat de o pre-judecată, deci de ceva care, neașteptând verificare sau nefiind sensibil la ea, este de inspirație irațională și are miros de tenebre. De aici frecvența și violența fanatismului (minor) și printre cei grevați de (fie și minore) prejudecăți.” (pp. 17- 18).

Cititi si o cronica a volumului pe semnebune.ro. 

Cui îi place să aștepte?

Cel mai nașpa e să aștepți. Nu contează ce aștepți, contează că e de căcat și timpul nu trece, se compresează numai de-al dracu și parcă îți stă ceasul. E plictisitor, deconcentrat, obositor și sec. Cum nu prea mă interesează viața celorlalți nu leg conversații decât dacă mă bagă cineva în seamă și de obicei acel cineva nu are nimic interesant de spus. În ultima vreme am așteptat la schimbat de buletin, la schimbat de permis auto, la plătit de taxe, la  Lidl, la xerox. Asta pe lângă așteptarea ideilor geniale care nu vin sau  așteptarea a ceva bun în viața asta. Dar e o altă poveste, atât de tristă că nici degetele nu pot tasta fără să lăcrimeze tastele. Când mă voi hotârî să o scriu, or să îl uite gagicile pe Tudor Chirilă sau pe ală cu blogul de otrăvit și or să îmi sufle mie-n coaste. Sau poate nu.
La buletine s-a găsit unul să se certe cu toată lumea, era un Ionesco mai de cartier. Diferența e că asta era prost și nu pricepea. Venise omul de 5 ori și de fiecare dată îi lipsea ceva, un act, o semnătură, un timbru, așa că făcuse cărare. Evident că e nasol să te tot plimbi dintr-o parte-n alta, dar dacă nu pricepi, poate o meriți. La mine a mers repede, faza pe care n-am înțeles-o e de ce durează 10 zile până iese. Așteptarea însă a fost plictisitoare și s-a mai găsit și un dobitoc de milițian să mă întrebe ce caut pe acolo, când am ieșit să iau aer, fiindcă nu mai suportam să stau înăuntru. Am venit să jefuiesc secția, m-am gândit că măcar nu mai trebuie să vină poliția după mine, doar mă mută dintr-o cameră în alta și bătaia e mai spornică astfel, că nu-s obosiți după lungi căutări.

La permis merge repede, ți-l dă în două ore. Mi-a plăcut că scria deasupra ghișeelor: ”Aici nu se primesc atenții.” Mă gândesc că așa e, cine vrea atenție? Cred că banii sunt mai buni. De așteptat nu am așteptat cine știe cât la vreo coadă, dar a trebuit să mă învârt pe acolo 2 ore până iese minunăția. Cum ieși din sediu, peste drum e o bodegă unde se poate mânca și bea o cafea. Până am traversat strada am primit 10 propuneri de rca ieftin sau radiere la fel de ieftină. Mi-am luat si două mui de la unul când i-am zis că nu mă interesează, dar probabil fac parte din metoda lui de convingere. Din câte am văzut, nu e cea mai bună, dar ce știu eu despre afacerea omului? În bar era o chelneriță bună. Cu fundul ăla putea ajunge departe, din păcate s-a oprit într-un grill la mama dracului, unde nu c cred că ajunge făt-frumos. Cum nu aveam altceva de făcut mi-am scos o carte și m-am apucat de lectură. Cred că a fost ceva ieșit din comun, din moment ce toate privirile mă iscodeau. M-am gândit că poate îi interesează titlul, dar mi-am dat repede seama că prin zona aia un om cu o carte e o arătare ciudată, un element disturbator. Nici chelnerița nu mi-a mai zâmbit așa frumos ca la început, probabil și-a dat și ea seama că ăștia care citesc nu-s buni. Așa că mica mea viziune erotică a fost repede spulberată de mai cruda realitate.

Oricum, am stat ca pe ghimpi și acolo, mă uitam numai la ceas, după 2 cafele, ceva de mâncare și vreo 30 de pagini deja voiam să plec, nu-mi găseam locul, nicio perspectivă distractivă la orizont. Noroc că n-am mai stat la coadă și la eliberare. După așteptata întrebare legată de numele meu și același răspuns dezamăgitor, m-am cărat de acolo. Nu mai aveam nimic de așteptat. Din fericire, mintea lucrează, în lipsă de altceva și îți vin tot felul de idei. Unele, cum e de așteptat, sunt veninoase. Material de literatură sau de prima pagina a ziarelor. Rămâne de văzut ce cale o apucă.

Înfășurat în palton

Ce m-a șocat era că murise înfășurat în straiele unui homeless. Și nu oriunde, chiar la intrarea în bloc. Îl cunoșteam, nu știu dacă avea un nume, eu nu i-am dat niciunul, dar îl vedeam prin fața blocului cu ceilalți câini. Cred că i-am și dat ceva de mâncare odată. Sunt vreo șase câini în zona asta și într-o seară m-am gândit să le fac analiza, după cum arată, după cum se comportă. Ăsta a ieșit dintre cei banali, cuminți, pe care îi vezi și-i uiți. Gri, slab, umil, rebegit, cu cercelul galben în ureche, semn că e castrat. Îți dai seama după felul cum mănâncă sau după atitudinea pe care o au în gașcă ce fel de câini sunt. Șmecherul e un câine cu mustață, eu îi zic Înțeleptul. Când stă în cur chiar pare un bătrân care meditează. Pe el îl cam doare-n pulă, nu se agită prea mult, nu aleargă așa mult după mașini, dar se vede că are influență. Ceilalți îl respectă, nu-l deranjează de la somn, are mereu locul cel mai bun de dormit, când e vreun commando câinesc în desfășurare el e primul. Adjunctul e unul negru și făcut, ăla se agită cel mai mult și de cele mai multe ori e în compania Înțeleptului. Pe ăsta l-am numit Generalul.

Restul nu prea ies așa în evidență. Să le zicem pleaba, soldații. S-au nimerit pe străzi, fătați cine știe pe unde, rămași în viață dintr-un miracol, liberi, fără stăpân, fără un teritoriu de apărat. Cei mai mulți dintre oameni îi vor morți și le e teamă de ei. Așa sunt și ăștia, numai că sunt cumva ai blocului, locuitorii îi știu, nu se tem de ei și ei nu mușcă. Nu cred că au mușcat pe nimeni niciodată, cel puțin eu n-am auzit. Câini maidanezi, dau din coadă când cumperi pâine, se uită la tine bleg, fără interes, dorm lângă chioșcul non-stop, latră rar, au vreo câteva babe din bloc care le dau de mâncare, își mai fac de lucru cu Gogu sau mai aleargă după copiii care joacă fotbal.

Câinele ăsta e pe aici de dinainte să mă mut eu în București și l-am văzut mereu. E din gașcă. Țin minte că un prieten de-al meu le-a și făcut o poză, destul de amuzantă, unora dintre ei, în primele zile din capitală. Primul din poză e Generalul, celălalt e un soldat, dar nu e ăsta. Adevărul e că nu mă așteptam să-l văd mort azi și mai mult, nu la intrarea în bloc, învelit în paltonul lui Gogu. Nu știu de ce a murit, nu știu când, probabil de curând, aseară nu era acolo. Părea liniștit, semn că nu s-a chinuit prea mult. O fi murit de bătrânețe sau de vreo boală câinească. Nu pare nici otrăvit, n-are spume la gură și nici trupul controsionat. Poate lui Gogu i s-o fi făcut milă de el sau poate și-o fi lăsat paltonul acolo și câinele a venit să moară, ascuns cumva de ochii celorlalți câini, poate de rușine. Oricum animalele (ca și oamenii, de fapt) mor singure.

Oamenii se uită la cadavrul lui scârbiți. Un moș l-a și scuipat. Sunt curios cât o să rămână acolo. Era un câine normal, nimerit pe lume fără să știe ce-i cu el. Ar merita să fie luat de acolo și îngropat sau incinerat, nu aruncat într-un coș de gunoi sau lăsat să putrezească, în dezgustul celorlalți.