marți, 28 mai 2013

Un vis cu Rihanna

Am visat azi noapte, nici mai mult nici mai puțin, că împărțeam un apartament cu Rihanna. Nu mai trăiam în garsoniera mea, ci într-un apartament mare, undeva la etaj, de unde se vedea pe fereastră un oraș necunoscut, dar fermecător. Stăteam pe o canapea de piele, plină cu cărți și dulciuri, aveam pe un perete un ecran mare unde rula un film și noi discutam. Ea își ținea capul pe umărul meu și din când în când îmi cânta și eu îi citeam sau îi vorbeam despre lucruri. Din când în când o luam în brațe, apoi ea se ridica și dispărea pentru moment, dar se întorcea și mai dornică de împărțit gânduri cu mine. Era extrem de curat în jurul nostru și simțeam chiar și un parfum necunoscut cum îmi inunda gândurile. Atât de real părea totul încât la un moment dat, așa cum se întâmplă uneori în vis, m-am întrebat: oare visez?, oare cum am ajuns aici?, oare ce am făcut de am trecut din lumea mea în lumea ei, dar luând o parte din lumea mea cu mine? Nu am avut niciun răspuns, dar era o certitudine: eram acolo. Fără Chris Brown, în caz că vă întrebați.

Apoi a sunat telefonul și m-am trezit. Mai supărat și mai trist ca în clipa aceea n-am fost de multă vreme. Am adormit la loc dar nu a mai revenit visul. Am trecut în alte etape, alte locuri și spre a doua trezire mă înrolam în armată, dar îmi cădeau unghiile. Nu știu ce poate să însemne. Le rupeam și le mototoleam ca pe niște băcățele de hârtie. Oare ce ar spune un psihanalist despre asta? Ce frici, ce supărări, ce nesiguranțe ascund și conștiința mi le trezește și mi le aruncă în vis sub formă de imagini într-o poveste? Și cum am trecut de la un vis atât de liniștitor, cum e cel în care am alături o divă, care îmi cântă, căreaia îi citesc, la unul atât de diferit?

La cafeaua de dimineață mi-am imaginat cum ar fi să fie lumea exact așa cum o visăm noi. Dar nu este.

miercuri, 22 mai 2013

Lois McMaster Bujold – Cioburi de onoare


Romanul Cioburi de onoare de Lois McMaster Bujold, apărut nu acum multă vreme la deja cunoscuta Editură Paladin, face parte dintr-o serie (seria Vorkosigan, care are până acum 14 volume, acesta fiind primul dintre ele)  dar din păcate nu am citit decât acest volum și sper că se vor traduce și celelalte în românește. Recunosc, nu am prea citit literatură s.f. scrisă de femei, nu pentru că nu aș fi vrut, doar că nu prea știu autoare care să abordeze genul. Cele mai multe autoare se îndreaptă spre fantasy (J.K Rowling), fantasy romance (Stephenie Meyer, Elizabeth Vaughan sau Cassandra Clare) sau pur și simplu spre literatură fantasy pentru copii și tineri (îmi vine în mine L.J. Smith, de exemplu). Vorbesc bineînțeles de acest tip de literatură, fiindcă în literatura mainstream sunt multe autoare foarte bune. Așadar, această întâlnire cu Lois McMaster Bujold a fost una plină de curiozitate din partea mea.
Autoarea nu scrie harf sf.., ci abordează partea mai light a genului. Ea nu descrie mari bătălii cosmice, întâlniri de gradul 3, personaje ce se transformă spiritual sau care o iau razna în spațiu, ci s-a axat mai mult pe partea umană a poveștii, mai exact pe iubirea dintre două personaje damnate, exilate pe o planetă îndepărtată. Cordelia și Aral, cunoscut și drept ”Măcelarul de pe Kumarr”, se întâlnesc într-o împrejurare mai neobișnuită, mai ales cadrul, dar destul de folosită în literatură. Ea este căpitanul unei nave ce are ca scop explorarea spațiului, spre găsirea unor noi planete, iar el este un soldat ce o capturează. Beauty meets the beast. El o ține captivă, ea se îndrăgostește în mod fatal de el, trec prin aventuri, dragostea devine reciprocă. Nimic neașteptat, cu toate că unele dintre scene sunt inovative și gândite în cel mai mic detaliu, atât pentru a surprinde, cât mai ales pentru a crea o poveste bună care să nu semene chiar atât de mult cu atâtea altele. Totuși, nu neapărat povestea este punctul foarte, ci chiar felul în care este scrisă.
Autoarea are mult talent și nu cade în frivolități, nu încearcă să stoarcă lacrimi, nu se adresează tinerelor visătoare care speră la marea dragoste. Este un roman serios, care are o miză mult mai importantă. Puteam să pariez că romanul face parte dintr-o serie, pentru că unele fire nu se elucidează, unele personaje parcă nu au spus toul și se lasă portițe deschise spre un alt volum. Ușa nu se închide la sfârșit, așa cum este cazul unui roman de sine stătător. Nu e un lucru rău și chiar mi-aș dori să citesc și celelalte volume. Cred sincer că nici un fan s.f. nu ar putea spune că este un roman pe care nu l-ar citi și mai cred că nu trebuie să fi fan s.f. ca să-l citești. 

Cititi toata recenzia aici.

joi, 16 mai 2013

Lena Constante – Evadarea tăcută. 3 000 de zile singură în închisorile din România

Mamele ne spun mereu: ai grijă ce faci, să nu dai de belea și să ajungi la pușcărie. În societatea noastră, nimic nu poate fi mai rău decât pușcăria. Nici măcar moartea, care pare a ne scăpa de toate grijile și angoasele. Dar nimeni nu ne spune cum să te ferești de istorie. Și ce te faci când nu ajungi doar la pușcărie, ci la temniță, unde nu vezi oameni, unde nu auzi nimic, unde nu ai voie să vorbetști, unde doar mintea ta este singura entitate ce te menține în stadiul de om. Păstrarea conștiinței, a lucidității, a gândului bun este scăparea dintr-o pușcărie și mai mare: chiar propria conștiință, propriul creier. Dar dacă singura crimă pe care ai comis-o este că ai crezut într-un ideal și într-un om, atunci nu este cu atât mai greu să treci prin încercări?
Jurnalul Lenei Constante, una dintre victimele comunismului timpuriu, condamnată în celebrul ”lot Pătrășcanu”, este reîntoarcerea în Iad și trecerea prin  purgatoriu. Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România este fals jurnal, mai mult rememorare, după mulți ani de la eliberarea din pușcăria comunistă, scris în comunism, inițial în limba franceză și publicat în Franța imediat după Revoluție, rescris apoi în română, publicat și în România după 1990, este republicat acum, în formă completă la Editura Humanitas. Doamna Ioana Bot s-a ocupat de această ediție, a scris prefața și notele și l-a repus pe piață, pentru a fi citi și de cei tineri. Lena Constante spune că acest jurnal nu este literatură, ci o mostră de amintire, o captarea a unui timp, a unei experiențe, pentru a nu fi uitată și pentru ca generațiile de după ea să afle cum s-a putut trăi, suferi și ieși învingător din, poate, cel mai crunt sistem gândit de mintea umană.
Amintirile sale ne dor. Ne simțim vinovați că împărțim numele de ființă umană cu niște caricaturi de anchetatori ce par afi ieșiți dintr-o groapă de șerpi, cărora li s-a dat o funcție și au fost apoi asmuțiți cu ură asupra unor oameni ce nu se potriveau cu planurile lor. Tortura fizică și psihică, dezumanizarea, înfrângerea voinței, distrugerea dorinței, smulgerea cu forța a unor mărturii a unor fapte inexistente, reducerea, într-un final, la stadiu de carne mișcătoare au fost metodele pe care frustrații societății le-au aplicat asupra celor ce erau ”dușmanii noii orânduiri socialiste.” Timp de opt ani (”O femeie, singură, de-a lungul multor ani. Ani făcuţi din ore, din minute, din secunde. Secundele acestea aş vrea să le povestesc, aceste 3600 de secunde dintr-o oră, aceste 86400 de secunde dintr-o zi, care se târşâie încet, de-a lungul trupului, şerpi băloşi urcându-ţi-se în spirale de la picioare până la gât, fără răgaz, fără milă, de dimineaţa până seara şi în nopţile de insomnie, prea dese, continuând să te înlănţuiască fără odihnă şi fără oprire, la nesfârşit”), Lena Constante, batjocorită cu apelativul de ”curva lui Pătrășcanu”, datorită unei relații pe care, pare-se ar fi avut-o cu acest lider comunist, a fost nevoită să îndure toate umilințele posibile, spre a fi apoi redusă la tăcere. A fost arestată, laolaltă cu mulți alți ”dușmani” și a fost condamnată, după un lung proces și nenumărate umilințe, la carceră. În cruzimea lor, torționarii săi i-au interzis dreptul la existență. A stat singură într-o celulă, fără să vorbească cu cineva, fără ocupație, fără să aibă dreptul să doarmă, să stea măcar jos, să mănânce, să facă practic orice. Paznicii săi îi erau cenzorii propriei existențe. Ei decideau când avea voie să facă orice.
Cititi mai mult aici.

luni, 13 mai 2013

Norii

Întotdeauna mi-au plăcut norii. Când eram mic stăteam pe un deal și privem cerul, nu mă puteam sătura de fluiditatea cu care se schimba filmul pe ecranul senin, nu puteam să obosesc imaginându-mi rupturi în bucățile de perne plutitoare. Când se strâng nori de ploaie mă simt în viață. Nu îmi plac războaiele, dar îmi place să cred că așa ar arăta fundalul pentru cel mai sângeros război din lume: milioane de oameni care se ucid sub norii nepăsători ce se adună parcă pentru a umbri și ultima urmă de lumină înainte de moarte.


Cei de la Metallica au câteva versuri geniale în piesa For Whom The Tell Tolls: ”Take a look to the sky just before you die/It is the last time you will/Blackened roar massive roar fills the crumbling sky”. Când le aud, ma gândesc la faptul că se poate muri și uitându-te la cer să nu vezi nimic, doar nori negri care îți acoperă partea de cer în care speri că vei vedea o urmă de lumină, o urmă de speranță că nu a fost totul în zadar. Dar cei de la Slayer spun: ”Before you see the light, you must die”. Lumina nu e aici. Aici sunt norii. Ei ne amintesc că iluzia este schimbătoare, că mintea noastră creează formele și că întunericul norilor de ploaie este tot ce poate fi mai frumos pe lume. Privește norii și imaginează-ți viața. Se schimbă. Și norii de deasupra cimitirelor ne schimbă.

(galeria foto aici)

joi, 9 mai 2013

Umberto Eco – Confesiunile unui tînăr romancier



Confesiunile unui tînăr romancier nu este o confesiune. Dacă vă așteptați să găsiți în acest volum cheia succesului lui Umberto Eco sau povești picante din viața lui de scriitor, atunci o să fiți foarte dezamăgiți. La fel veți fi și dacă veți dori să aflați o nouă teorie legată de scris sau o față necunoscută a autorului Numelui Trandafirului. Eco nu și-a propus să facă nimic din aceste lucruri, dar a făcut în schimb altceva: a oferit o nouă mostră din inteligența care îl caracterizează și a mai oferit și câteva chei de înțelegere a romanelor sale, a motivelor pentru care le-a scris, a felului cum s-a documentat pentru ele și, în plus, a făcut o foarte lămuritoare analiză semiotică a romanului Anna Karenina de Tolstoi și a felului în care percepem noi, cititorii, o suferință a unei ființe care nu există decât în interiorul unei cărți. Ce ne face pe noi să empatizăm cu un personaj dintr-un roman rusesc de secol 18  mai mult decât cu o ființă reală în sensul fizic al existenței? Citind, mi-am dat seama foarte bine cum funcționează memoria colectivă și cum un obiect existent doar în cuvinte sau într-o imagine poate fi mai real decât mâna cu care scriu aceste rânduri. Aș putea să explic, dar Eco o face mult mai bine și citirea acestiei părți a volumului este atât o provocare intelectuală, cât și un motiv de încântare a faptului înțeles ce se desface încet-încet în mintea cititorului.
Volumul este împărțit în patru capitole: Scrierea de la stânga la dreaptaAutori, text și  interprețiCâteva remarci despre personajele de ficțiune și Liste personale. Capitolul pe care l-am citit cel mai în fugă este ultimul, care m-a interesat mai mult prin textul pur și simplu decât prin exemplele concrete. Mai simplu: Eco vorbește despre listele de obiecte, fapte, personaje, locuri etc. din cuprinsul unui text, despre importanța, rolul și frumusețea acestora și apoi oferă exemple concrete, atât din romanele sale cât și din alte opere cunoscute. Capitolul care mi-a provocat cea mai mare desfătare a fost primul, în care Eco este puțin mai personal, merge și pe exemple din opera sa, discută despre aspecte tehnice ale romanului, despre ce anume l-a făcut ca ,după zeci de ani de scris filosofie, tratate și eseuri să se apuce de ficțiune. Vorbește și despre actul propriu-zis al scrierii dar nu oferă prea multe indicii, pesemne pentru că ori nu vrea să se dezvăluie până la capăt ori pur și simplu nu știe cum să explice cum anume se scriu cărțile. Poate pentru că nici nu se poate spune acest lucru, iar redus la minim, actul de a scrie înseamnă pur și simplu a scrie, începând cu conturarea literelor și formarea de propoziții. Restul depinde de autor, de intenția acestuia, de cultura și talentul lui.
Cititi restul recenziei aici.

vineri, 3 mai 2013

Thrashers don`t die


Eram prin clasa a 9-a când mi-a zic un prieten: ”Vrei să asculți metal adevărat? Ceva mai bun nu există.” Era un cd ars cu mai multe trupe, printre care și Slayer. Când am auzit prima dată South of Heaven am știut că e altceva, că e mai mult decât puteam eu înțelege pe vremea aceea. Între timp am înțeles, după ani de zile de ascultări am văzut Slayer live și a fost una dintre cele mai puternice seri din viața mea. Din păcate au cântat fără Jeff Hanneman, care era încă afectat de o mușcătură de păianjen. M-am gândit că data viitoare o să fie și el pe scenă, dând din pleata lui blondă și scoțand din corzile chitarei sunetul pe care l-aș recunoaște și surd, după felul în care se schimbă totul în jurul lui.


E aproape ironic cum a murit în Săptămâna Mare, când se spune că sufletul ajunge direct în Rai, el care a cântat o viață despre cum religia spală mințile și superstițiile sunt iraționale. Cineva are umor se pare. De altfel, e foarte ciudat să aflu că unul dintre idolii adolescenței mele a murit. Slayer e pentru mine o entitate din afara lumii, ca o legendă sau ca un balaur cu patru capete care scuipă flăcări și ritmuri de thrash metal. Nu credeam că poți să-i tai vreunul din capete. Vorba lui Rob Flynn de la Machine Head: "Still can't believe the Jeff Hanneman from SLAYER is dead. Things like that just don't happen. Thrashers don't die??!! WTF!!??”

They don`t. They just want to see the light. Rest In Peace!


miercuri, 1 mai 2013

Arthur C. Clarke - Orașul și stelele


Ce-l definește pe Arthur C. Clarke, îl delimitează de alți scriitori de s.f. și-l face până la urmă unul dintre numele cu totul remarcabile ale genului (și nu numai) este luciditatea cu care își dezvoltă ideile și le descrie apoi în romane. Ar fi putut foarte bine să scrie exclusiv tratate despre viitor sau eseuri sociologice, antropologie sau chiar filosofice, să-și expună ideile astfel,  lucru pe care l-a și făcut de altfel în volumele de non-ficțiune, și ideile sale tot s-ar fi bucurat de popularitate, poate chiar mai mare, însă există la el și dorința de a povesti și de a pune în spatele unor personaje greutatea de a transmite un mesaje, nu dintre cele mai bune, dar importante. Trăind într-un secol în care tehnologia a avansat inimaginabil de repede și de mult, mesajul lui nu a avut nevoie de mult timp pentru a se propaga și o parte din profețiile sale au fost îndeplinite, transformate în materie palpabilă. Faptul că eu scriu acest post i se datorează în parte și lui, ca unul dintre cei care a venit cu ideea sateliților artificiali ce acum plutesc în spațiu și care, printre altele, transmit informația. Așadar, nu a fost doar un scriitor talentat, ci și un pioner, un om de știință cu viziune.
La fel ca și în alte romane ale sale, dintre care cel mai tulburător rămâne Sfârșitul copilăriei și cel mai cunoscut, 2001: Odiseea Spațială, și în Orașul și stelele Clarke își ia libertatea de a face din imaginație mai mult decât o sursă de povești, anume găsirea poveștilor care s-ar putea îndeplini într-un oarecare viitor. Dacă scoatem extratereștrii din ecuație, a căror venire s-ar putea să nu se îndeplinească niciodată, existând posibilitatea de a fi cu adevărat singuri în Univers, restul scenariului creat de Clarke poate fi extrem de plauzibil. Într-un viitor pe care mintea omenească încă nu-l poate cuprinde, atât este de îndepărtat, și la câteva mii de ani de la invazia extraterestră care a arătat Pământului care îi este de fapt locul, oamenii trăiesc într-un oraș protejat de o cupolă, Diaspar pe numele său, și nu au contact cu restul lumii.
Aici se nasc, dar nu pe cale naturală, ci sunt creați de Computerul Central, posesor al unor creiere artificiale numite Băncile Memoriei, unde se păstrează toate personalitățile umane, și acesta îi readuce la viață, odată la câteva generații, pe oameni, care ies din  Palatul Creaţiei spre a trăi din nou, și aici mor, reluând ciclul din nou și din nou.  Aceștia își reamintesc viețile trecute și le e teamă să părăsească orașul protector. Numai că, în afară de aceștia, mai există și cei numiți Unici, creați pentru prima dată și care nu au memoria trecutului. Aceasta poate fi o metaforă pentru imaginarul colectiv, care ne influențează viețile și ne încarcă cu frici iraționale, dar din când în când apare un om care nu se teme și pășește pe un teritoriu necunoscut. 
Este o temă recurentă la Clarke, a celui care vrea să știe mai mult, dacă ne amintim doar de personajul din Sfârșitul copilăriei, care s-a ascuns pe nava overlorzilor spre a vedea Universul și locul de unde vin aceștia, și este fascinant de văzut ce anume descoperă de data aceasta un personaj de-al lui. În acest roman descoperim lumea, așa cum va fi, așa cum a mai fost, așa cum este dintotdeauna. Alvin, Unicul, iese din Diaspar, merge într-un alt oraș și își dă seama că în lume există mai mult decât o comunitate protejată de o cupolă, mai mult decât niște orașe: există și stelele, care nu sunt doar simple astre, ci instrumente de visat care dau puterea de a împinge și a dărâma limitele.
Cititi restul recenziei aici

Vedeti aici si un documentar semnat de Ridley Scott despre Arthur C. Clarke, care face parte din seria  Prophets of Science Fiction.