joi, 9 mai 2013

Umberto Eco – Confesiunile unui tînăr romancier



Confesiunile unui tînăr romancier nu este o confesiune. Dacă vă așteptați să găsiți în acest volum cheia succesului lui Umberto Eco sau povești picante din viața lui de scriitor, atunci o să fiți foarte dezamăgiți. La fel veți fi și dacă veți dori să aflați o nouă teorie legată de scris sau o față necunoscută a autorului Numelui Trandafirului. Eco nu și-a propus să facă nimic din aceste lucruri, dar a făcut în schimb altceva: a oferit o nouă mostră din inteligența care îl caracterizează și a mai oferit și câteva chei de înțelegere a romanelor sale, a motivelor pentru care le-a scris, a felului cum s-a documentat pentru ele și, în plus, a făcut o foarte lămuritoare analiză semiotică a romanului Anna Karenina de Tolstoi și a felului în care percepem noi, cititorii, o suferință a unei ființe care nu există decât în interiorul unei cărți. Ce ne face pe noi să empatizăm cu un personaj dintr-un roman rusesc de secol 18  mai mult decât cu o ființă reală în sensul fizic al existenței? Citind, mi-am dat seama foarte bine cum funcționează memoria colectivă și cum un obiect existent doar în cuvinte sau într-o imagine poate fi mai real decât mâna cu care scriu aceste rânduri. Aș putea să explic, dar Eco o face mult mai bine și citirea acestiei părți a volumului este atât o provocare intelectuală, cât și un motiv de încântare a faptului înțeles ce se desface încet-încet în mintea cititorului.
Volumul este împărțit în patru capitole: Scrierea de la stânga la dreaptaAutori, text și  interprețiCâteva remarci despre personajele de ficțiune și Liste personale. Capitolul pe care l-am citit cel mai în fugă este ultimul, care m-a interesat mai mult prin textul pur și simplu decât prin exemplele concrete. Mai simplu: Eco vorbește despre listele de obiecte, fapte, personaje, locuri etc. din cuprinsul unui text, despre importanța, rolul și frumusețea acestora și apoi oferă exemple concrete, atât din romanele sale cât și din alte opere cunoscute. Capitolul care mi-a provocat cea mai mare desfătare a fost primul, în care Eco este puțin mai personal, merge și pe exemple din opera sa, discută despre aspecte tehnice ale romanului, despre ce anume l-a făcut ca ,după zeci de ani de scris filosofie, tratate și eseuri să se apuce de ficțiune. Vorbește și despre actul propriu-zis al scrierii dar nu oferă prea multe indicii, pesemne pentru că ori nu vrea să se dezvăluie până la capăt ori pur și simplu nu știe cum să explice cum anume se scriu cărțile. Poate pentru că nici nu se poate spune acest lucru, iar redus la minim, actul de a scrie înseamnă pur și simplu a scrie, începând cu conturarea literelor și formarea de propoziții. Restul depinde de autor, de intenția acestuia, de cultura și talentul lui.
Cititi restul recenziei aici.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu