vineri, 28 iunie 2013

De ce aș emigra?

Prietenul Arnoux Maz de la SemneBune mi-a pus întrebarea: de ce aș emigra?, pentru Dosarul Z. Cum mă gândesc din când în când la această posibilitate, am răspuns, discutând ideile pe care le am în acest moment:

Până pe la 10 ani nu voiam să plec de acasă, din orașul meu. Nici măcar nu-mi imaginam că aș putea să mă simt bine în alte locuri. Îmi era greu și să merg în excursii, îmi era teamă să nu rămân acolo, să nu mă uite cineva. Ce aveam eu să ma fac, singur printre străini, într-un loc care nici măcar nu îmi era drag? Și până la urmă, de ce aș pleca de acasă dacă acolo am tot ce îmi trebuie, dacă mă simt bine printre prietenii mei, în sânul familiei? Pe la 14 ani visam doar să plec de acasă și credeam că oriunde altundeva e mai bine decât în locul unde nu se întâmplă niciodată nimic. Ajuns la facultate, în București, am simțit ruptura, am văzut ce înseamnă să pleci din locul pe care îl știi, într-o zonă necunoscută, unde nu cunoști oameni, unde trebuie să te descurci singur, unde nu mai e mama care s-ți facă de mâncare, să-ți spele și nu mai sunt prietenii cu care voiai să schimbi lumea. Tot un fel de emigrare este, doar că ceilalți vorbesc aceeași limbă și îți este familiar felul lor de a fi.
De ce aș emigra? Emigrarea într-o altă țară este o problemă pe care mi-am pus-o de multe ori, mai ales înspre sfârșitul facultății și pe care mi-o pun și acum, în timp ce mă îndrept cu pași mari spre sfârșitul masterului. A pleca într-un loc în care nu mai e nicio ”mamă” sau a rămâne aici, unde totuși mă simt bine, aceasta este întrebarea. Dar nu este formulată până la capăt. În străinătate ar trebui să o iau de la început cu totul, m-aș afla într-un spațiu gol, pe care ar trebui să-l umplu, dar probabil șansele mi-ar fi mai mari, financiar, mai ales, aș fi poate mai bine. Aș rămâne în aici, mă simt bine în țara mea, dar oare țara mea se simte bine cu mine? Nu prea pare, din câte observ. Tocmai citeam că facultatea pe care am terminat-o este inutilă. Am învățat ani de zile degeaba. Mi se va răspunde: e vina ta, ar fi trebuit să îți alegi ceva ”de viitor”, ceva ”ce se caută”, dar oare ce este viitorul și ce se caută și cum rămâne cu mine, cu structura mea interioară, cu posibilele mele talente, cu dorința de a face ceva în domeniul meu? Până la urmă, întrebarea nu este ce face țara pentru mine, ci ce pot face eu pentru țară, așa cum a formulat-o un celebru președinte american. Eu vreau să fac ceva, dar ce pot face? Îmi e greu să plec, dar aș pleca, nu o văd ca pe cea mai bună soluție, dar este o soluție în cazul în care toate celelalte soluții pică. Și într-un fel, în stilul meu idealistic și visător, consider toată lumea drept casa mea, și așa cum nu cunoșteam toate străduțele orașului meu, dar totuși nu îmi era teamă să mă plimb pe ele dacă era cazul, chiar dacă nu știu ce m-ar aștepta într-o altă țară, nu mi-ar fi teamă să plec. Aș fi tot acasă, la mine în lume.
Alături de mine au mai răspuns Felix Nicolau, Grigore Șoitu și Krista Szöcs. Vă invit să aflați și răspunsurile lor.

miercuri, 26 iunie 2013

Harry Quebert, Steve Vai și o dilemă

Am reușit să citesc într-un final romanul lui Joel Dicker, despre care tot târgul vorbește, Adevărul despre cazul Harry Quebert. Cum a remarcat și o prietenă, m-a cam lăsat nedumerit, dar a reușit să îmi placă foarte mult, în ciuda unor mici stângăcii. Dacă vreți să aflați mai mult, citiți cronica mea.

***
Aseară am fost la Steve Vai. Omul cântă cu orchestră, nimic nemaiauzt, dar muzica lui este atât de bună încât un concert de-al său devine un eveniment în sine și nici măcar ploaia nu-l poate opri. Din contră, îl face mai special. Citiți o cronică a concertului, dacă vreți să aflați mai multe despre cum a fost aseară la Arene.

***
Momentul când deschizi frigiderul, este gol și decizi că a venit momentul să-l speli.

***
Care e rostul muștelor?

joi, 20 iunie 2013

O zi cu Salinger

Îmi aduc și acum aminte ziua în care am auzit pentru prima dată de Salinger. Eram prin clasa a 7-a, mergeam pe un drum de țară înspre casa bunicilor și răsfoiam un ziar. Începusem deja să citesc la modul serios și căutam, adolescentin și poate chiar inconștient, să găsesc romane care să mi se adreseze doar mie, cărți pe care să le citesc și să mă văd acolo. Mi se întâmplase prima dată pe la 12 ani cu Tom Sawyer a lui Mark Twain și ca un cititor naiv și empatic ce eram, mă gândeam că doar cărțile care mă seduc sunt demne de a fi citite. Și cum răsfoiam ziarul, am dat peste o pagină dedicată lui Salinger. Nu mai știu ziarul, nici ocazia, nici măcar despre ce era vorba în articol, știu doar că m-a sedus titlul cărții, De veghe în lanul de secară. Mi-am imaginat, în inocența mea, că e un roman rural sau că metafora este mult mai complexă decât pot eu să îmi dau seama. Așadar, luni dimineața eram la bibliotecă și întrebam nerebdător dacă exiată cartea lui Salinger, adăugând cu o urmă de emfază, specifică vârstei: ”cea pe care trebuie să o citească orice tânăr”. Doamna bibliotecară, o femeie singuratică, etern supărată pe elevii care nu mai citesc, s-a luminat brusc la față și în mai puțin de un minut se și înființase în fața mea cu o carte aproape nouă, cu coperți galbene, și cu vorbele la ea: ”o să-ți schimbe viața”. Bineînțeles, nu credeam în vorbe așa mari, dar speram că o să mă simt mai deștept după ce citeam cartea aceea misterioasă. Îmi plăcea și de o colegă, mă gândeam că poate o impresionez cu vreun citat. Dar marea mea întrebare era: cum se poate ca o cărticică așa subțire, cu un titlu atât de ciudat, să fie atât de de puternică încât să schimbe vieți.

Cert e că la aproape 10 ani de la prima întâlnire cu romanul, încă mai recitesc De veghe în lanul de secară și personalitatea lui Salinger încă mă copleșește. Am citit și recitit și celelalte cărți, am fost trist când a murit, am recomandat tuturor să-l citească și de fiecare dată când văd pe cineva cu volumul său, pe stradă, la metrou, în cafenele, zâmbesc și îmi amintesc de senzația pe care am avut-o când, întors acasă, după ce am mâncat, l-am luat pe Lucky cu mine și am mers pe deal, unde mi-am întins pătura și am citit primele pagini. Nu știu când s-a făcut seară, Lucky dormea tăcut lângă mine și îmi era sete. Holden Caulfield tocmai fugea din casa profesorului Antolini, după ce acesta îl mângâiase pe creștet. Până să vină mama să mă caute, cu sora mea mai mică după ea, Phoebe era supărată pe fratele ei care nu voia să o ia cu el în lume. Seara s-a terminat cu mine, recitând în minte cuvintele care încheie romanul: ”Nu trebuie să spui niciodată nimănui nimic. Cum spui, cum începe să ți se facă dor de toți.” Uneori încă mă gândesc la ele și îmi e dor de toți. Îmi e dor de cei ce nu mai sunt, îmi e dor de cei ce au plecat, îmi e dor de Lucky, îmi e dor chiar și de mine, cel de atunci. Dar e bine, e încă bine.

(Pentru o cronică recentă a romanului, intrați pe http://semnebune.ro/)

***

Aflu cu tristețe că a murit James Gandolfini, cunoscut mai ales ca Tony Soprano, din The Sopranos, dar nu numai. Dumnezeu să-l odihnească!

marți, 18 iunie 2013

Cum începe un coșmar

Ai făcut un pas lateral și deodată inima începe să-ți bată din ce în ce mai tare, ți s-a întunecat privirea și ai impresia că o să pici din picioare. Te ții cu mâna de un zid și când începi să te liniștești, după ce ai respirat adânc de vreo zece ori, deschizi ochii, vederea revine treptat și te uiți în jurul tău. Un pas lateral și totul s-a schimbat. Nu recunoști zona, parcă nu ai mai fost pe aici niciodată și bezna crește. Nu îți mai bate inima atât de tare, dar simți spini pe tot corpul, ți se usucă gura și o voce din cap îți șoptește: nu mai înainta, întoarce-te, ești în pericol, nu e strada ta. Dar tu nu știi cum ai ajuns acolo, nu știi, mergeai spre casă și ai făcut un pas lateral. Doar un pas greșit. Dar nu e doar un pas greșit. Cumva, toți pașii pe care i-ai făcut au fost greșiți. Primul tău pas a fost greșit, oricât de mândri ar fi fost părinții tăi, oricât de drăguț ai zâmbi din poze. Ai fost un copil frumos, și nu la modul în care toți copiii mici sunt frumoși, chiar ai fost frumos. Și nu doar pentru că ceilalți îți spuneau asta, ci pentru că așa te simțeai.


Zâmbetul tău înmuia inima oricărei femei cu care te întâlnei, prietene de-ale mamei, vecine sau vânzătoare, nu de puține ori ai plecat din magazin cu o ciocolată în buzunar, dăruită cu o ciupitură de obraz de vreo doamnă ce te mânca din priviri. Chiar și bărbații  aceia încruntați, serioși tot timpul, se încălzeau când întindeai mâna să dai noroc. Le vedeau chipurile cum se descrețesc și mustăceau cu mândrie când îi spuneau mamei tale că o să ajungi mare gagicar și un tip pe cinste. Și multă vreme ai crezut că ești un tip pe cinste. Dar crezi că vieții îi pasă că ești tu un tip pe cineste, crezi că strada aceasta nu te va înghiți doar pentru că ești respectuos și sincer?

Îți dorești din toată inima să fie doar un vis, poate ești la tine în pat și transpiri pe cearceașul deja ud, strâns tot sub tine ca o plută care nu se aproprie nicidecum de mal, ci plutește în mijlocul celui mai rece ocean din toate lumile cunoscute. Te întrebi dacă există Universuri parelele, dacă toate teoriile cuantice sunt adevărate și într-una dintre lumi ești acasă, și toate sunt bune și nimic nu doare. Poate nu ai ajuns niciodată atât de aproape de prăpastie și poate în vreunul dintre Universuri ești cu adevărat fercit. Dar nu reușești să nu te întrebi dacă există posibilitatea ca în toate să fi făcut mii de pași greșiți și că în toate se va termina prost. Poate ai și murit deja de câteva ori și poate chiar acum agonizezi pe o stradă asemănătoare.


Te cuprinde și mai rău teama, este cu adevărat întuneric, paralizezi. Auzi pași din toate părțile și liniștea este mult prea profundă uneori. De ce începe să-ți tremure mâna și de ce nu poți nici măcar să vizualizezi cum faci cale întoarsă? Te-ai afundat chiar atât de rău? Dar totuși, cum ai ajuns aici? Ce s-a întâmplat? Unde s-a rupt ceva și când ai început să pășești pe această stradă? Nu îți mai amintești nimic, nici măcar nu mai ești capabil să-ți imaginezi cum e să ai un gând coerent. Sunt doar fragmente, frânturi de conversații, sclipirea unui ochi, un miros ciudat și inima care își dorește să fugă din piept. 

Fără veste te gândești la bicicleta albastră pe care o avea un vecin de-al tău. Era cea mai urâtă bicicletă pe care ai văzut-o vreodată și scârțâia de te asurzea. Nici măcar nu înțelegeai cum de nu se rupe în bucăți la prima frână, cum de ani de zile l-a dus pe om în locurile pe unde mergea, despre care tu nu știai, dar știai că trece pe drum dimineața și se întoarce seara, cu obișnuitul popas la cârciumă. Uneori îți imaginai că e o persoană, sătulă de tot, dar blajină. Fără scăpare. Și uneori parcă nu mai scârțâia așa tare și simțeai că omul o iubește. Era bicicleta lui. Erau o simbioză între carne și fier, un hibrid amuzant, o iubire blazată. Poate că și acum mai bat drumurile. Tu încotro?

miercuri, 12 iunie 2013

Erin Morgenstern – Circul nopții

Scris în spiritul vremii, dar cu acțiunea plasată în trecut, romanul tinerei autoare Erin Morgenstern, The Night Circus, tradus în românește sub numele de Circul nopții, este un exemplu bun al felului în care trebuie scrisă o carte de acest gen. Prin acest gen mă refer la romanele fantasy, cu tentă gotică, adresate în principiu tinerilor, dar care pot fi citite cu plăcere de oamenii de orice vârstă. În general, scriitorii care abordează teme precum magia, iubirea blestamată, circul, întâlniri secrete, cercuri misterioase, sunt înclinați să cadă în clișeu și să dea mai multă importanță aventurii decât stilului, ba mai rău, să uite cu totul de formă și să se ocupe doar de fond. Am citit (sau am încercat să citesc) mai multe romane cu coperți lucioase, care promiteau aventuri de neimaginat, dar nu am putut să trec de primele pagini, de prost ce erau scrise, însă nu este cazul de față. Auzisem de roman încă de la apariția lui în străinătate și tânjeam să-l citesc, mai ales că mi-a fost recomandat cu drag de persoane în ale căror gusturi am încredere, așa că atunci când am văzut că s-a tradus la Editura Corint m-am bucurat și nu am mai așteptat, așa că l-am luat, l-am citit și acum vă povestesc despre el.
Acțiunea în sine nu este complicată, dar este o plăcere să citești despre magicieni care intră într-un joc periculos, ai căror pioni sunt doi tineri care nu știu prea multe nici despre joc, nici despre viață, joc care se desfășoară în cele mai neașteptate forme, sub privirile unor oameni foarte interesanți și interesați de ciudățenii. Hector Bowen, cunoscut mai ales sub numele de Prospero Magicianul, o întâlnește pentru prima dată pe fiica sa, Celia, în anul 1873. Își dă seama că este specială și nu la foarte mult timp, un vechi prieten de-al său, de asemenea magician, îi face o vizită și-i propune un joc. Nu aflăm de la început de unde se cunosc și care este rolul jocului sau cum au început ei ”să se joace”, însă aceste lucruri se dezvăluie treptat, îndeajuns de încet încât interesul nostru să rămână constant și îndeajuns de repede încât să nu ne plictisim.
Autoarea găsește echilibrul perfect. Jocul începe la mulți ani după întâlnire și ține și foarte mult. Cine câștigă și ce vă las să descoperiți. Important este că în scenă intră și Marco, un tânăr pe care cel de-al doilea magician îl ia sub aripa sa, dintr-un centru de plasament, spre a-l crește și a-l antrena pentru jocul ce va să vină. Marco și Celia intră în joc, dar descoperă curând că un altfel de joc este cu mult mai interesant pentru amândoi.Ce are de-a face un circ cu toate acestea? Păi are, fiindcă locul de desfășurare al jocului magicienilor este un circ, cel mai mare și mai spectaculos circ pe care l-a văzut vreodată cineva.

Citeste mai mult pe semnebune.ro

joi, 6 iunie 2013

Negânduri de seară

Îmi place Richard Parker, tigrul din Life of Pi, atât cel din film, cât și cel din carte. Sunt asemănători oricum, filmul este o bună ecranizare a romanului semnat de Yann Martel și din ambele variante tigrul Bengalez iese fără să privească în urmă. Condiția lui de animal se relevă la final și după ce ai început să-l îndrăgești și să-l consideri un seamăn, un suflet ca oricare altul, realizezi că pentru el n-a fost decât o altă luptă pentru supraviețuire. Pi este trist la sfârșit și chiar dacă își spune sie însuși că a fost totuși ceva, este doar atât: își spune lui însuși, se autoconvinge și speră. Dar despărțirea nemiloasă a celor doi, după 227 de zile într-o barcă, fără adio, fără a privi în urmă poate fi și altfel înțeleasă, nu doar ca o rupere a unei fantezii, comună celor ce viseză și vor mai mult decât explicațiile logice și faptele simple: este metoda poveștii de a spune că nu trebuie să ne obișnuim prea mult unul cu celălalt și că totul se sfârșește și e mai bine să plecăm înainte ca sentimentele să ne copleșească. Richard Parker și Pi Patel au așteptări diferite, dar ambii știu instinctiv că așa trebuie să fie. Pi este sufletul și Richard Parker trupul, unul și celălalt ajung să se înțeleagă și să locuiască împreună, dar la final ruperea este, fără deosebire și fără ecepție, la fel de rece și fără reîntâlnire.

***

Într-una dintre nopțilea trecute m-am trezit și am mers pe balcon, într-o stare de semiinconștiență. Nu eram nici aici, nici dincolo, nici în vis, nici în lume, eram pe puntea dintre două stări ce încercau să se anuleze reciproc, fără ca vreuna dintre ele să cedeze în fața celeilalte. Mi-am pus un pahar de suc, dar am vărsat pe masă și instinctiv mi-am plimbat degetele prin mica băltoacă. Era ca și cum materia se cufunda în sine, mâna mea putea rupe valul și cobora prin materia lichidă într-o altă lume. A fost probabil cea mai bizară experiență din viața mea și pentru câteva secunde nu am știut dacă mai sunt sau nu în viață, era o cu totul altă ordine și simțurile mele adormite deschiseseră o ușă spre alte simțuri. Nici când am băut din pahar nu am putut răspunde întrebării: unde sunt și ce fac?, fiindcă lichidul parcă se scurgea din mine în timp ce-l beam și când m-am întors în pat am stat minute întregi fără să adorm și parcă totul avea sens, parcă lucrurile de peste zi se așezau și știam ce am de făcut. Păcat că am uitat la trezire.

***

Miroase a tei.

luni, 3 iunie 2013

Haos și bombonele la Bookfest

La Bookfest a fost nebunie și organizarea a cam lăsat mult de dorit. Nu știu cine a fost responsabil cu logistica, însă a făcut o treabă foarte proastă. Și vă spun și de ce. În primul rând, în același timp erau mai multe lansari, la un moment dat vorbeau vreo 5 oameni la 5 standuri diferite si cum nu ar fi fost de ajuns, cu greu puteai fi atent la ceva datorită forfotei continue. Standurile editurilor se continuau unul din celălalt, fiind astfel mare aglomerație. Zonele unde se lansau cărți ar fi trebuit să fie puțin mai organizate și să nu fie în același timp. Chiar nu se putea cădea la o înțelegere între edituri, să fie maxim două lansări în paralel, așa încât să nu fie tot spațiul plin de suntele și oamenii să fie derutați la maxim. Totuși, o mențiune: standul micuței edituri Baroque Books & Arts a fost cel mai select, elegant și primitor, însă din câte am observat, oamenii se uitau cam ciudat și foarte puțini  se opreau. Sper să crească această editură, avem nevoie de puțin dandysm și în aceste timpuri.

După câteva ore de plimbat prin Romexpo deja mă simțeam epuizat. Nici măcar nu am mai băut cafeaua tradițională, pentru mine, de câteva ediții, a domnului Florescu anul acesta, din simplu motiv că nu stiu unde era amplasat standul și e posibil să fi trecut pe lângă el de mai multe ori fără să realizez, așa de aiurită a fost atmosfera. Oferta de volume a fost din nou impresionantă și din nou m-am întrebat: oare ce se întâmplă cu toate aceste cărți? Câte dintre ele vor rezista în timp? Câte vor mai fi citite peste juma de an, 1 an, 15 ani? Și ce se întâmplă cu restul, cum se simt autorii lor? Însă nu vreau să mă las purtat în aceste meditații.


Cea mai neplăcută surpriză a zilei a fost apariția lui Adrian Năstase, care și-a mai lansat (oare a câta este?) noua carte sau ce o fi. Puhoi de lume s-a îndreptat înspre standul unde se lansa și nu am putut sa nu ma gandesc: oare ce o fi în mintea oamenilor care se îngrămădesc să-l asculte pe Bombonel și care se bat pentru un autograf? Oare chiar atât de proști sunt? Totuși, am fost plăcut surprins să văd că mulți se uitau îngrețoșați. Când am văzut băieții de la DIE cum priveau în toate părțile și pe Ponta îmbrăcat sport, zambitor si candid, am zis că este cazul să plec, am stat de ajuns și nu vreau să fiu în aceeași cameră cu acești oameni. Și chiar dacă a început ploaia, am pornit spre casa.

Am plecat cu câteva cărți de la Boofkest, însă am cheltuit mai putin ca în alți ani și am venit cu brațul mai puțin plin. Și este primul an în care nu am cumparat nimic de la Polirom/Humanitas, asta nu pentru că aș avea ceva cu aceste două edituri, nu, chiar am listă de volume pe care le vreau de la ei, doar că am vrut să cumpăr și de la alte edituri. Cel mai fericit sunt de volumul lui Compagnon -Antimodernii, pe care l-am găsit la 19.90 lei, cu aproape 40 de lei mai puțin și cel mai curios sunt de romanele: Circul nopții de Erin Morgenstern și Adevărul despre cazul Harry Quebert de Joël Dicker. Am reușit să îmi întregesc colecția de Philip K. Dick cu volumul Jucătorii de pe Titan și am găsit la super ofertă Târfele asasine ale lui Roberto Bolano.)




Voi ce povești aveți de la Bookfest?

(sursa foto: 12)