marți, 18 iunie 2013

Cum începe un coșmar

Ai făcut un pas lateral și deodată inima începe să-ți bată din ce în ce mai tare, ți s-a întunecat privirea și ai impresia că o să pici din picioare. Te ții cu mâna de un zid și când începi să te liniștești, după ce ai respirat adânc de vreo zece ori, deschizi ochii, vederea revine treptat și te uiți în jurul tău. Un pas lateral și totul s-a schimbat. Nu recunoști zona, parcă nu ai mai fost pe aici niciodată și bezna crește. Nu îți mai bate inima atât de tare, dar simți spini pe tot corpul, ți se usucă gura și o voce din cap îți șoptește: nu mai înainta, întoarce-te, ești în pericol, nu e strada ta. Dar tu nu știi cum ai ajuns acolo, nu știi, mergeai spre casă și ai făcut un pas lateral. Doar un pas greșit. Dar nu e doar un pas greșit. Cumva, toți pașii pe care i-ai făcut au fost greșiți. Primul tău pas a fost greșit, oricât de mândri ar fi fost părinții tăi, oricât de drăguț ai zâmbi din poze. Ai fost un copil frumos, și nu la modul în care toți copiii mici sunt frumoși, chiar ai fost frumos. Și nu doar pentru că ceilalți îți spuneau asta, ci pentru că așa te simțeai.


Zâmbetul tău înmuia inima oricărei femei cu care te întâlnei, prietene de-ale mamei, vecine sau vânzătoare, nu de puține ori ai plecat din magazin cu o ciocolată în buzunar, dăruită cu o ciupitură de obraz de vreo doamnă ce te mânca din priviri. Chiar și bărbații  aceia încruntați, serioși tot timpul, se încălzeau când întindeai mâna să dai noroc. Le vedeau chipurile cum se descrețesc și mustăceau cu mândrie când îi spuneau mamei tale că o să ajungi mare gagicar și un tip pe cinste. Și multă vreme ai crezut că ești un tip pe cinste. Dar crezi că vieții îi pasă că ești tu un tip pe cineste, crezi că strada aceasta nu te va înghiți doar pentru că ești respectuos și sincer?

Îți dorești din toată inima să fie doar un vis, poate ești la tine în pat și transpiri pe cearceașul deja ud, strâns tot sub tine ca o plută care nu se aproprie nicidecum de mal, ci plutește în mijlocul celui mai rece ocean din toate lumile cunoscute. Te întrebi dacă există Universuri parelele, dacă toate teoriile cuantice sunt adevărate și într-una dintre lumi ești acasă, și toate sunt bune și nimic nu doare. Poate nu ai ajuns niciodată atât de aproape de prăpastie și poate în vreunul dintre Universuri ești cu adevărat fercit. Dar nu reușești să nu te întrebi dacă există posibilitatea ca în toate să fi făcut mii de pași greșiți și că în toate se va termina prost. Poate ai și murit deja de câteva ori și poate chiar acum agonizezi pe o stradă asemănătoare.


Te cuprinde și mai rău teama, este cu adevărat întuneric, paralizezi. Auzi pași din toate părțile și liniștea este mult prea profundă uneori. De ce începe să-ți tremure mâna și de ce nu poți nici măcar să vizualizezi cum faci cale întoarsă? Te-ai afundat chiar atât de rău? Dar totuși, cum ai ajuns aici? Ce s-a întâmplat? Unde s-a rupt ceva și când ai început să pășești pe această stradă? Nu îți mai amintești nimic, nici măcar nu mai ești capabil să-ți imaginezi cum e să ai un gând coerent. Sunt doar fragmente, frânturi de conversații, sclipirea unui ochi, un miros ciudat și inima care își dorește să fugă din piept. 

Fără veste te gândești la bicicleta albastră pe care o avea un vecin de-al tău. Era cea mai urâtă bicicletă pe care ai văzut-o vreodată și scârțâia de te asurzea. Nici măcar nu înțelegeai cum de nu se rupe în bucăți la prima frână, cum de ani de zile l-a dus pe om în locurile pe unde mergea, despre care tu nu știai, dar știai că trece pe drum dimineața și se întoarce seara, cu obișnuitul popas la cârciumă. Uneori îți imaginai că e o persoană, sătulă de tot, dar blajină. Fără scăpare. Și uneori parcă nu mai scârțâia așa tare și simțeai că omul o iubește. Era bicicleta lui. Erau o simbioză între carne și fier, un hibrid amuzant, o iubire blazată. Poate că și acum mai bat drumurile. Tu încotro?

5 comentarii:

  1. E o întrebare existenţială; ratată, nu ne mai izbuteşte nici măcar retoric.
    Şi chiar dacă eşti încotro, nu ştii cum şi dacă vei ajunge.

    RăspundețiȘtergere
  2. uneori este ratata chiar si intentia insasi de a incerca sa gasesti un drum. dar si mai trist este ca uneori chiar daca ne aflam pe drum, poate nici macar nu stim ca suntem. dar continuam sa mergem, ajungem undeva, intr-un final.

    RăspundețiȘtergere
  3. Hai să fiu total superficială și să arunc o replică inutilă: io mi-aș face tricou pe care să scrie „Quo Vadis?” :))

    RăspundețiȘtergere
  4. Şi cu undevaul ăla e o treabă; ajungi la el dacă mergi îndeajuns. Cât despre drum, avem libertatea de a alege, dar nu şi ştiinţa de a alege calea.
    Ciudat este că de multe ori, după atâtea cărări, dăm mai mereu de acelaşi drum. Şi trist e atunci când îţi pare că mergi, doar că drumul merge înapoi.

    RăspundețiȘtergere
  5. oamo: imi place ideea ta :)))
    camelia: sau ne invartim in cercuri...

    RăspundețiȘtergere