joi, 6 iunie 2013

Negânduri de seară

Îmi place Richard Parker, tigrul din Life of Pi, atât cel din film, cât și cel din carte. Sunt asemănători oricum, filmul este o bună ecranizare a romanului semnat de Yann Martel și din ambele variante tigrul Bengalez iese fără să privească în urmă. Condiția lui de animal se relevă la final și după ce ai început să-l îndrăgești și să-l consideri un seamăn, un suflet ca oricare altul, realizezi că pentru el n-a fost decât o altă luptă pentru supraviețuire. Pi este trist la sfârșit și chiar dacă își spune sie însuși că a fost totuși ceva, este doar atât: își spune lui însuși, se autoconvinge și speră. Dar despărțirea nemiloasă a celor doi, după 227 de zile într-o barcă, fără adio, fără a privi în urmă poate fi și altfel înțeleasă, nu doar ca o rupere a unei fantezii, comună celor ce viseză și vor mai mult decât explicațiile logice și faptele simple: este metoda poveștii de a spune că nu trebuie să ne obișnuim prea mult unul cu celălalt și că totul se sfârșește și e mai bine să plecăm înainte ca sentimentele să ne copleșească. Richard Parker și Pi Patel au așteptări diferite, dar ambii știu instinctiv că așa trebuie să fie. Pi este sufletul și Richard Parker trupul, unul și celălalt ajung să se înțeleagă și să locuiască împreună, dar la final ruperea este, fără deosebire și fără ecepție, la fel de rece și fără reîntâlnire.

***

Într-una dintre nopțilea trecute m-am trezit și am mers pe balcon, într-o stare de semiinconștiență. Nu eram nici aici, nici dincolo, nici în vis, nici în lume, eram pe puntea dintre două stări ce încercau să se anuleze reciproc, fără ca vreuna dintre ele să cedeze în fața celeilalte. Mi-am pus un pahar de suc, dar am vărsat pe masă și instinctiv mi-am plimbat degetele prin mica băltoacă. Era ca și cum materia se cufunda în sine, mâna mea putea rupe valul și cobora prin materia lichidă într-o altă lume. A fost probabil cea mai bizară experiență din viața mea și pentru câteva secunde nu am știut dacă mai sunt sau nu în viață, era o cu totul altă ordine și simțurile mele adormite deschiseseră o ușă spre alte simțuri. Nici când am băut din pahar nu am putut răspunde întrebării: unde sunt și ce fac?, fiindcă lichidul parcă se scurgea din mine în timp ce-l beam și când m-am întors în pat am stat minute întregi fără să adorm și parcă totul avea sens, parcă lucrurile de peste zi se așezau și știam ce am de făcut. Păcat că am uitat la trezire.

***

Miroase a tei.

2 comentarii: