joi, 20 iunie 2013

O zi cu Salinger

Îmi aduc și acum aminte ziua în care am auzit pentru prima dată de Salinger. Eram prin clasa a 7-a, mergeam pe un drum de țară înspre casa bunicilor și răsfoiam un ziar. Începusem deja să citesc la modul serios și căutam, adolescentin și poate chiar inconștient, să găsesc romane care să mi se adreseze doar mie, cărți pe care să le citesc și să mă văd acolo. Mi se întâmplase prima dată pe la 12 ani cu Tom Sawyer a lui Mark Twain și ca un cititor naiv și empatic ce eram, mă gândeam că doar cărțile care mă seduc sunt demne de a fi citite. Și cum răsfoiam ziarul, am dat peste o pagină dedicată lui Salinger. Nu mai știu ziarul, nici ocazia, nici măcar despre ce era vorba în articol, știu doar că m-a sedus titlul cărții, De veghe în lanul de secară. Mi-am imaginat, în inocența mea, că e un roman rural sau că metafora este mult mai complexă decât pot eu să îmi dau seama. Așadar, luni dimineața eram la bibliotecă și întrebam nerebdător dacă exiată cartea lui Salinger, adăugând cu o urmă de emfază, specifică vârstei: ”cea pe care trebuie să o citească orice tânăr”. Doamna bibliotecară, o femeie singuratică, etern supărată pe elevii care nu mai citesc, s-a luminat brusc la față și în mai puțin de un minut se și înființase în fața mea cu o carte aproape nouă, cu coperți galbene, și cu vorbele la ea: ”o să-ți schimbe viața”. Bineînțeles, nu credeam în vorbe așa mari, dar speram că o să mă simt mai deștept după ce citeam cartea aceea misterioasă. Îmi plăcea și de o colegă, mă gândeam că poate o impresionez cu vreun citat. Dar marea mea întrebare era: cum se poate ca o cărticică așa subțire, cu un titlu atât de ciudat, să fie atât de de puternică încât să schimbe vieți.

Cert e că la aproape 10 ani de la prima întâlnire cu romanul, încă mai recitesc De veghe în lanul de secară și personalitatea lui Salinger încă mă copleșește. Am citit și recitit și celelalte cărți, am fost trist când a murit, am recomandat tuturor să-l citească și de fiecare dată când văd pe cineva cu volumul său, pe stradă, la metrou, în cafenele, zâmbesc și îmi amintesc de senzația pe care am avut-o când, întors acasă, după ce am mâncat, l-am luat pe Lucky cu mine și am mers pe deal, unde mi-am întins pătura și am citit primele pagini. Nu știu când s-a făcut seară, Lucky dormea tăcut lângă mine și îmi era sete. Holden Caulfield tocmai fugea din casa profesorului Antolini, după ce acesta îl mângâiase pe creștet. Până să vină mama să mă caute, cu sora mea mai mică după ea, Phoebe era supărată pe fratele ei care nu voia să o ia cu el în lume. Seara s-a terminat cu mine, recitând în minte cuvintele care încheie romanul: ”Nu trebuie să spui niciodată nimănui nimic. Cum spui, cum începe să ți se facă dor de toți.” Uneori încă mă gândesc la ele și îmi e dor de toți. Îmi e dor de cei ce nu mai sunt, îmi e dor de cei ce au plecat, îmi e dor de Lucky, îmi e dor chiar și de mine, cel de atunci. Dar e bine, e încă bine.

(Pentru o cronică recentă a romanului, intrați pe http://semnebune.ro/)

***

Aflu cu tristețe că a murit James Gandolfini, cunoscut mai ales ca Tony Soprano, din The Sopranos, dar nu numai. Dumnezeu să-l odihnească!

4 comentarii:

  1. Ma uit ca pe tine te-a atras titlul la varsta aia. La mine a fost invers, nu mi-a placut cum suna, imi sugera ceva plictisitor pe vremea aceea, tot pe la 12-13 ani. Fara sa am habar despre ce e vorba, am ocolit mereu cartea. Nici in ziua de azi nu am citit-o, numai ca acum nu mai am aceleasi pareri si mi-as dori sa o citesc. Mi-e teama doar sa nu fiu prea mare acum pentru ea.

    RăspundețiȘtergere
  2. nu esti niciodata prea mare pentru Salinger :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Atunci, am sa o citesc. O am in format pdf. Dar sunt carti care merita citite doar in format clasic. Adica prea valoroase sa le citesc pe telefon, de exemplu. Am vrut la un moment dat, dar am renuntat. :)

    RăspundețiȘtergere
  4. citeste fara teama! iti recomand si celelalte volume, mie mi-a mai placut mult Franny&Zooey.

    RăspundețiȘtergere