miercuri, 31 iulie 2013

Siri Hustvedt – O vară fără bărbați

Un roman pe care l-am citit la începutul verii, mânat de curiozitatea legată de titlu și pentru că mi-a plăcut coperta.
Vara este la jumătate și e o perioadă numai bună pentru a citit cartea autoarei americance de origine norvegiana Siri Hustvedt – O vară fără bărbați. Sună apocaliptic, de parcă toți bărbații din lume ar fi dispărut și au rămas sărmanele femei să aibă grijă de Pământ până la întoarcerea lor. Un vis de generații, încurajat de feministele din toată lumea, un pământ al femeilor, fără bărbații care să le oropsească și să le subjuge. Dar, din păcate, cartea nu este despre acest subiect, singurii bărbați dispăruți fiind cei din viața Miei, care se reduc la unul singur, soțul ce se hotărăște să ia o pauză, își găsește țiitoare tânără și o lasă pe soție într-o stare de confuzie totală, de deprimare, tristețe și ură. Toate gândurile ei se îndreaptă asupra lui Boris, reia povestea lor de dragoste și încearcă să înțeleagă ce s-a întâmplat. Din când în când mai scrie câte o scrisoare (electronică sau sms), la care de cele mai multe ori nu primește răspuns sau primește unul scurt. Clasic. Clasică este și abordarea feministă, toată vina cade asupra lui și bărbații, atunci când apar pe bune când apar în carte, sunt tratați schematic și fără entuziasm. Dar, în ciuda aparențelor, cartea nu e neapărat rea.
Mia, personajul principal, se înconjoară de femei, în speranța că va uita de bărbați, dar gândurile ei sunt doar despre bărbați, chiar și atunci când discută poezie. Recent părăsită, ea se retrage în orășelul copilăriei, unde o vizitează pe mama sa, internată la un azil de bătrâni, cu care discută despre viața ei și despre cea a mamei (a se citi bărbați). Partea cea mai plină a cărții este însă cea în care Mia hotărăște să creeze un Curs de Poezie modernă, la care participă doar fete. Discuțiile despre poezie și creațiile tinerelor sunt fascinante, mai ales când în pararel se conturează și personalitățile acestora, prin acțiunile lor. Vedem înșiruite în fața noastră câteva personalități feminine dominate de gelozie, răutate, invidie pe de o parte, dar și de altruism sau prietenie, chiar dacă într-o mai mică măsură. Mi s-a dovedit încă o dată că femeile nu pot fi prietene cu alte femei, nici măcar atunci când sunt fetițe. Relațiile dintre persoanele feminine încep și se încheie la fel de brusc și triggerul este întotdeauna o rochiță sau un băiat. În grupul fetițelor/adolescentelor este și damnata, cea puțin mai ciudată, cea blândă, cea inteligentă, repede marginalizată și bruscată de către viitoarele regine ale balului, fetițe proaste și rele, care vor deveni femei proaste și rele. Pasiunea lor pentru poezie este la fel de falsă ca zâmbetele lor, exersate din fragedă pruncie, astfel că la prima întâlnire cu un băiat falsitatea și zâmbetul de plastic ajung la o asemenea artă încât par mai reale decât realitatea. Siri Hustvedt își arată talentul în această parte a romanului, este sinceră și perspectiva feminină asupra lumii capătă nuanțată și e adevărată.
Alături, la clubul de lectură al bătrânelor, printre care se află și mama Miei, se discută literatură și din când în cândface câte o pauză în care participantele își povestesc aventurile amoroase din tinerețe. Una dintre bătrâne spune o poveste impresionantă și, evident, celelalte o bănuiesc că ar minți, fiindcă nu pot accepta cu o alta a trăit povestea de dragoste la care visau ele încă de când se jucau de-a mama și de-a tata. Pe de altă parte, discuțiile despre cărți sunt agreabile și de multte ori bănuim că părerile despre anumite opere aparțin de fapt autoarei, nu naratoarei sau personajelor și la o miă cercetare aflăm că autoarea este pe lângă o bună scriitoare și o profesoară de literatură excelentă. Personajul Mia (să fie un alter-ego al autoarei?) se integrează bine aici, se implică puternic în Cursul de Poezie și chiar scrie câte ceva, cu toate că singura ei dorință în viață este să-l recucerească pe Boris. Această obsesie a personajului îndreptată puternic asupra unui bărbat mai taie din paiunea lecturii, cu toate că își ia revanșa la sfârșit.
Continuarea pe semnebune.ro
Aici, un interviu cu autoarea.

joi, 25 iulie 2013

Neil Gaiman – Oceanul de la capătul aleii

N-am așteptat chiar 8 ani, după cum pompos sună reclama (”Un roman pe care toți fanii autorului britanic l-au așteptat timp de opt ani.”), mai ales pentru că nici măcar nu știam de Neil Gaiman acum 8 ani, însă am așteptat să citesc romanul încă de când am auzit că va fi lansat. L-am urmărit pe autor peTwitter și pe blog, fiind unul dintre preferații mei, și m-a atras foarte mult ideea cărții, apoi cu toată publicitatea care i s-a făcut romanului am intrat și eu în ”joc”. Și salut cu această ocazia inițativa Editurii Paladin de a traduce romanul astfel încât să apară odată cu varianta originală. Traducerea (aparținându-i Iuliei Dromereschi) este foarte bună, am putut să o compar cu originalul, pe care îl am în formă digitală, și coperta românească este una dintre cele mai bune din câte am văzut în ultima vreme. E adevărat, cea originală este superbă, dar cred că aceasta este cumva mai aproape de materia narațiunii.
E adevărat, romanul lui Gaiman, Oceanul de la capătul aleii, nu este pentru copii, dar, în stilul său caracteristic, este cu copii și lumea trece granița basmului, intrând pe teritorii pe care cred că doar copiii le pot înțelege și le acceptă fără să își pună prea multe întrebări. Ușor fantastic, extrem de uman, romanul spunea povestea unei maturizării și simbolizează fapte dureroase învelindu-le în pojghița protectoare a fanteziei, pentru a le face mai ușor de acceptat și de înțeles de mintea unui copil de 7 ani. Revenit pe plaiuri natale, protagonisitul, nenumit, ajunge, ca și cum ceva l-ar fi atras acolo, la ferma familiei Hempstock, unde, ca prin vis, începe să-și amintească întâmpări din trecut. La capătul aleii se află un iaz, pe care prietena lui din copilărie, Lettie, fata tinerei Hempstock, dispărută în mod misterios, îl numea ocean. Și prin forța imaginației și a magiei, chiar devine un ocean. Transportat în lumea copilăriei, i se desfășoară aievea un basm în care el este protagonist și din care iese maturizat, dar fără să-și mai amintească basmul, modificat de mintea lui matură într-o poveste normală.
Nici nu mai știm dacă așa s-a întâmplat sau nu, pentru că nu mai suntem copii și nici el, acum, nu mai este. Singurii wormhole )prin care trec ființe ce vor să amăgească oamenii și să-i distrugă.
Singurii care știu adevărul sunt protagonistul, chiar dacă acesta este ascuns în mintea lui maturizată și membrii familiei Hempstock, în fond doar femei, fiindcă bărbații din familie pleacă în lume, simțind o chemare căreia nu i se pot opune. Aceste femei sunt remarcabile, posedă puteri magice și însăși ființa lor este bună prin definiție. Sunt vrăjitoarele albe, cele ce mențin balanța dintre bine și rău, înlătură răul, cos (la propriu) lumile și taie (tot la propriu), părțile negative. Lettie, în vârstă de 11 ani, se împrietenește cu băiețelul de 7 ani și pornesc îmrepună într-o plimbare prin pădure unde trec granița dintre lumi și copilul aduce cu el, în lumea reală, un rău (în fapt, o gaură de vierme –wormhole).
Cititi continuarea pe semnebune.ro

Apropo, Neil mai și cântă câteodată cu soția sa, Amanda Palmer sau mai bine zis, la îndemnul ei. Asta e piesa mea preferată de la el. (Versurile sunt bestiale, uitați o mostră:

I wish that Joan of Arc wouldn't hang around the park 
Pronouncing that she won't get burned again 
Her armour's very shiny and her message is divine 
But I wish she'd take a day off now and then 

She said it clears your head when you come back from the 

Dead 
With your sword as sharp as anything that cuts 
And to prove it she bisected three young tourists from 
Utrecht 
Which rapidly displayed a lot of guts )

miercuri, 17 iulie 2013

Andrei Pleșu – Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste


Ultima carte a lui Andrei Pleșu a fost așteptată și i s-a făcut o reclamă de toată stima. Dacă Editura Humanitas se pricepe la ceva, atunci acest ceva este marketingul și promovarea. Așa cum se cuviune, așa cum se practică în toată lumea, cartea este ambalată frumos și este trecută prin mașinăria ce o transformă dintr-o sumă de cuvinte într-un produs de succes. Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste se prezintă într-o formă grafică de admirat, cu hârtie de calitate, cartonată, cu o supracopertă plăcută la atingere și la privit. Ca cititor și admirator al lui Andrei Pleșu, m-am bucurat să aflu că acest volum este unul autonom, de sine stătător, nu o colecție de articole strânse de prin reviste și ziare, așa cum au fost ultimele cărții ale sale. Nu neg, stilul său este încântător și micile note, stări, opinii, portrete ale unor persoane și personaje au fost o lectură plăcută, dar pe unele le știam și în plus, mizam pe faptul că Pleșu mai e în stare să scrie cărți, nu doar articole.
Nefiind un specialist în Biblie și nemaicitind o carte dedicată minunatelor parabole hristice, m-am aplecat curios asupra volumului, sperând să înțeleg mai bine de ce ”le vorbea lor în parabole”. Mi s-au luminat unele aspecte ale abordării lui Iisus și am înțeles mai bine mesajul Lui, dar mi-am dat seama că volumul lui Pleșu este doar o introducere scurtă, o trecere în revistă a mai multor opinii, urmate de notații personale, meditații proprii la cuvintele Fiului. Chiar și așa, cartea cucerește prin stilul deja cunoscut al autorului și pune problema într-un fel accesibil, dar care va displăcea unora. Din cartea lui Pleșu, Iisus nu răsare ca un revoluționar, așa cum a fost el văzut de mulți oameni și nici ca un militant spre egalitate socială, fiindca mesajul lui transcede lumescul și vizează o altă lume. Iisus nu a venit să ne ia de mână și să ne conducă pur și simplu pe calea mântuirii, nu, El a venit să ne explice cum se ajunge pe acea cale și a spus ”povești” care să ne facă să înțelegem mai bine sau din contră, care să ne pună semne de întrebare, la care noi ar trebui să răspundem.
Egalitatea în această lume nu contează, suntem diferiți și avem nevoi diferite, dar suntem egali în fața eternității, în fața Lui Dumnezeu. Unii pot să ajungă mai ușor pe calea ce bună, alții trebuie să ocolească și sunt destui care nu ajung niciodată. Dar odată ce ni s-a arătat calea, fiecare e responsabil pentru ce va face. Și prin parabole, acele povești cu sau fără tâlc, nu toate purtătoare de mesaj luminos, nu toate liniștitoare, Iisus ne-a spus cam tot ce era de spus despre cum să trăim și cum să nu uităm că suntem muritori. Și mai ales, ne-a avertizat asupra lumii ce va să vie.
Cititi continuarea pe semnebune.ro

duminică, 7 iulie 2013

Cireșe din cireș. Negânduri

După o călătorie de patru ore cu un coteț de microbuz, care pârâia din toate încheieturile și al cărui aer condiționat a pornit abia după ce ”s-a turat motorul”, am ajuns într-un final în Zona H. Am observat că între timp a mai început construcția unei clădiri, chiar la intrare, dar nu știu exact ce va fi. Poate tot magazin de ceramică proastă, foarte apreciată de bucureșteni. Ceramica adevărată e destul de rară și scumpă, mai bine de trei sferuri din ce se afișează la puzderia de tarabe este junk. 

A început ploaia când am ajuns și nu semăna deloc cu ploaia din București, răcorea aerul și curgea răpăind din cer. Cum am cotit-o înspre sat, am fost întâmpinat de o vacă, ce stătea în ploaia și aștepta. Nu știu ce aștepta. 

Când am plecat, era înflorit. Acum e aproape gata și primul lucru pe care l-am făcut acasă a fost să dau iama la cireș și să mănânc cireșe din cireș, nu de la tarabă cu 8 lei kilogramul. Din păcate au cam trecut și cele aflate pe ramurile mai apropiate de pământ au fost mâncate. Cum sunt leneș și gras n-am putut să urc în vârful cireșului, dar am mâncat cu ciudă și poftă ce am putut prinde. M-am cățărat pe gard, am încercat să le ”culeg” cu un par și după o luptă seculară mi-am umplut stomacul. Cele mai bune cireșe din viața mea. Coapte de crăpau, dulci și din cireșul copilăriei mele, în care mă mai suiam când eram mic. Din păcate, ai mei au tăiat dudul, o altă emblemă a copilăriei mele, după ce, cu un an înainte tăiaseră nucul, care se uscase, din varii motive. Un nuc mare și impunător. Mi-a părut rău. Când eram mic și credeam că o să ajung pictor (mi-am dat seama că nu am talent), încercam să-l pictez și profesorul de desen (un comunist pervers, de altfel, dar cu oarece talent) mi-a spus ceva ce n-am uitat nici până azi, cu toate că atunci nu înțelesesem: ”nu ești destul de bătrân să poți picta un nuc”. Nici acum nu cred că sunt.

***

Nu am nicio perspectivă, nu am niciun plan, nu am nicio idee legată de viitor. Nu știu ce o să fac, cum o să-mi petrec vara și nici ce o să se întâmple după.Ultimul an de master și după, ce? Mă gândeam să citesc Biblia, pe care am mai încercat s-o citesc acum câțiva ani și m-a băgat tare mult în ceață. Poate acum sunt mai pregătit moral, spiritual, psihologic. Nu mi-am luat multe cărți cu mine de la București, fiindcă am și aici o bibliotecă destul de frumușică cu multe cărți necitite, care de abia mă așteaptă. Nu știu când mă mai întorc la capitală, până la Iron Maiden slabe șanse și probabil că și după o să revin la țară. Aici mă simt liniștit, nu îmi pun atât de multe probleme, doar trăiesc. Timpul trece altfel. Dacă acum câțiva ani de abia așteptam să plec și să trăiesc tumultuos, acum de abia aștept să mă întorc și să stau cât mai mult. Nu aș putea sta tot timpul, asta e clar și nu cred că o să mă întorc de tot niciodată, dar câteva zile sau chiar câteva luni pe an sunt binevenite. 

Aș vrea să-mi folosesc mai mult aparatul foto pe care l-am neglijat și poate să scriu ceva. Poate îmi repar și bicicleta, mai fac câte o călătorie. Am iubit mersul pe bicicletă toată viața mea și în ultimii ani nu prea am avut parte. E un sport plăcut. 

***

A plouat puțin și azi, dar acum a dat soarele. Nu e nimeni pe drum, nici câinii nu latră. Se aude doar sunetul tastelor mele și prin geamul deschis intră aer curat. Mă gândesc să mai dau o tură pe lângă cireș, poate mai reușesc să mănânc câteva. Cireșele stau mândre pe vârful crengilor și mă privesc cu superioritate. Ia să vedem, care pe care, fructelor!

miercuri, 3 iulie 2013

Haruki Murakami – Kafka pe malul mării

Atenție! Această recenzie este lungă și conține spoilere.

Haruki Murakami spunea într-un interviu că pentru a-i înțelege mai bine romanul, Kafka pe malul mării, sunt necesare două sau mai multe lecturi. Pare o cerință exagerată, ținând cont că trăim într-o societate în care timpul liber este limitat, timpul în general curge mai repede decât am vrea și parcă sunt prea multe cărți de citit. În plus, dacă o carte se termină în coadă de pește și ne lasă poate chiar mai nedumeriți decât am vrea, ce șanse sunt să o înțelegem la a doua sau a treia lectură? Dar atât Nabokov cât și Matei Călinescu ne spun clar că relectura este obligatorie, ba primul chiar afirmă că un om nu poate declara că a citit o carte decât după ce o recitește, fiindcă la prima lectură îi pot scăpa multe detalii și în fuga lui spre aflarea deznodământului, cititorul poate rata chiar însăși intenția sau esența romanului. Romanul lui Murakami este chiar unul dintre acele romane care par să scape înțelegerii și autorul își asumă un risc, fiindcă procentul celor care abandonează romanul sau nu-l mai recitesc, din varii motive, pare a fi mai mare decât cei ce decid să se afunde mai adânc în el, așadar, până la urmă, în mod normal, ar avea de pierdut.

Dar succesul lui ca scriitor dovedește de fapt contrariul. Și nu, nu are de pierdut, fiindcă Murakami nu scrie pentru cititorii leneși sau pentru cei care citesc cărți doar pentru acțiune și au nevoie de explicații largi la final. El scrie pentru acei cititori pasionați, care acceptă pactul ficțional, își folosesc imaginația, gândirea, fac conexiuni și își doresc să descopere singuri legături ce sunt doar sugerate. Murakami mai spune că fiecare cititor va descoperi ceva în romanul său, o explicație care poate nu seamănă cu a altuia, dar într-un final punctele comune sunt aceleași. Kafka pe malul mării poate fi din acest punct de vedere un roman postmodernist, dar nu numai atât, ci și un roman a cărui miză nu este doar dezlegarea unui puzzle, luarea în derâdere a societății consumeriste sau spunerea unei povești de dragoste și rebeliune ca atâtea altele, nu, miza lui este de a lăsa ceva în mintea cititorului și de a-l face să fie cumva mai deschis posibilității ca lumea să nu fie doar ceea ce se vede, doar ceea ce e acceptat și comun, ci și ceea ce ar putea fi.

Romanul lui este oricum o lectură deosebită, dar adevărata unire a punctelor vine atunci când recitești, ai povestea proaspătă în minte și descoperi detalii ce ți-au scăpat și care se unesc cu unele elemente viitoare. Ce se întâmplă la pagina 4 poate fi în strânsă legătură cu ce se întâmplă la pagina 345, dar regresiv, de parcă romanul s-ar curba și s-ar amesteca și cititorului îi rămâne misiunea de a pescui toate detaliile și de a face corelațiile. Pare greu și pare absurd, dar este cu mult mai angajant și plăcut decât dacă totul ar fi explicat mură-n gură. Murakami nu este doar un alt autor, este genul de autor care iese în față prin ceva deosebit și tehnica lui este atât de bună încât nu dă greș. El a devenit cunoscut printr-un roman de structură clasică, realist și ancorat în lume, Pădurea norvegiană. Și a mai scris câteva cărți ușor de înțeles, dar în romane precum Cronica păsării-arc, Kafka pe malul mării, La capătul lumii și în țara aspră a minunilor sau trilogia 1Q84 a reușit cu adevărat să își arate forța de scriitor total. Să nu înțelegeți că romanele sale mai clasice ar fi rele, din contră, sunt tot ce poate fi mai frumos, dar un cititor care vrea să fie pus la încercare își găsește satisfacția aici, în aceste romane lungi, greoaie, dar atât de speciale. Stilul este ușor recognisicibil în toate cărțile pe care le-a scris și atmosfera de dream-like world, de melancolie și magie este aceeași în toate.

Muzica, literatura, filozofia, artele, dragostea, moartea, sexul, erotismul sunt prezențe definitorii în proza sa și sunt elementele pe care cititorii le descoperă, le îndrăgesc și de care devin dependenți. Influența prozei americane se simte în structura romanelor, în sil, dar magia vine din încărcătura japoneză, din lumea construită ca basm, din metafore și simboluri. Japonia din Pădurea norvegiană este clar aceea din anii `70, toate elementele sunt acolo, poate fi reconstruită din paginile romanului, dar mai e ceva, o atingere ca de vis care schimbă totul. Și Pădurea norvegiană este poate cel mai realist roman al său. Dacă citim Kafka pe malul mării, care este poate cel mai mistic, spiritual și fantastic, descoperim că basmul este mult mai elaborat, în ciuda, sau tocmai pentru că detaliile realiste sunt atât de bine redate.

Am făcut această lungă introducere pentru a stabili cadrul și personajul, pe autor, și de abia acum începe cu adevărat recenzia. Dacă ați ajuns până aici ori vă este familiară lumea lui Murakami și vreți să aflați cam ce am înțeles eu, ori vi s-a deschis apetitul pentru el. Dacă sunteți cititori ce preferă romanele structurate clasic, nu aș recomanda să începeți cu acest roman, în caz că nu ați citit nimic de el și ați vrea să o faceți, luați mai bine Pădurea norvegiană sau La sud de graniță, la vest de soare, dar dacă vă atrage misterul, fantezia și vă place să dezlegați puzzel-uri, atunci Kafka pe malul mării este tot ce ați visat.

Romanul spune în paralel două povești ce nu par a avea nicio legătură și chiar dacă pe la jumătatea cărții înțelegem că totuși ceva se leagă, cele două personaje principale, chiar dacă extrem de apropiate, nu se întâlnesc în fapt niciodată. Dar se întâlnesc cumva și poate chiar sunt mai asemănătoare decât par. Primul fir spune povestea unui tânăr de 15 ani, Kafka Tamura (Kafka este numele ales de el, din admirație pentru Franz Kafka, numele lui real nu este dezvăluit niciodată), un tânăr cu un alter ego puternic și cu complex Oedipian ce plutește asupra lui ca o profeție, care hotărăște să fugă de acasă chiar de ziua lui, pentru a își descoperi mama și sora, care l-au abandonat pe când avea 4 ani, lăsându-l în grija unui tată absent, cu care nu vorbește deloc și pe care își dorește să-l ucidă. Ajunge într-un final la o Bibliotecă privată, un spațiu de vis, unde este primit și instruit de către un tânăr cu probleme de identitate sexuală, și unde o descoperă pe cea care i-ar putea fi mamă. O descoperă și pe cea care i-ar putea fi soră, dar relațiile lor sunt pervertite. Planurile se amestecă, nu mai înțelegem exact cine este Doamna Saeki, cine este de fapt Kafka și de ce fac ei ceea ce fac.


- citiți restul recenziei pe SemneBune.ro


- ascultati cantecul Kafka on the shore.


- cititi un interviu foarte bun cu Murakami