joi, 25 iulie 2013

Neil Gaiman – Oceanul de la capătul aleii

N-am așteptat chiar 8 ani, după cum pompos sună reclama (”Un roman pe care toți fanii autorului britanic l-au așteptat timp de opt ani.”), mai ales pentru că nici măcar nu știam de Neil Gaiman acum 8 ani, însă am așteptat să citesc romanul încă de când am auzit că va fi lansat. L-am urmărit pe autor peTwitter și pe blog, fiind unul dintre preferații mei, și m-a atras foarte mult ideea cărții, apoi cu toată publicitatea care i s-a făcut romanului am intrat și eu în ”joc”. Și salut cu această ocazia inițativa Editurii Paladin de a traduce romanul astfel încât să apară odată cu varianta originală. Traducerea (aparținându-i Iuliei Dromereschi) este foarte bună, am putut să o compar cu originalul, pe care îl am în formă digitală, și coperta românească este una dintre cele mai bune din câte am văzut în ultima vreme. E adevărat, cea originală este superbă, dar cred că aceasta este cumva mai aproape de materia narațiunii.
E adevărat, romanul lui Gaiman, Oceanul de la capătul aleii, nu este pentru copii, dar, în stilul său caracteristic, este cu copii și lumea trece granița basmului, intrând pe teritorii pe care cred că doar copiii le pot înțelege și le acceptă fără să își pună prea multe întrebări. Ușor fantastic, extrem de uman, romanul spunea povestea unei maturizării și simbolizează fapte dureroase învelindu-le în pojghița protectoare a fanteziei, pentru a le face mai ușor de acceptat și de înțeles de mintea unui copil de 7 ani. Revenit pe plaiuri natale, protagonisitul, nenumit, ajunge, ca și cum ceva l-ar fi atras acolo, la ferma familiei Hempstock, unde, ca prin vis, începe să-și amintească întâmpări din trecut. La capătul aleii se află un iaz, pe care prietena lui din copilărie, Lettie, fata tinerei Hempstock, dispărută în mod misterios, îl numea ocean. Și prin forța imaginației și a magiei, chiar devine un ocean. Transportat în lumea copilăriei, i se desfășoară aievea un basm în care el este protagonist și din care iese maturizat, dar fără să-și mai amintească basmul, modificat de mintea lui matură într-o poveste normală.
Nici nu mai știm dacă așa s-a întâmplat sau nu, pentru că nu mai suntem copii și nici el, acum, nu mai este. Singurii wormhole )prin care trec ființe ce vor să amăgească oamenii și să-i distrugă.
Singurii care știu adevărul sunt protagonistul, chiar dacă acesta este ascuns în mintea lui maturizată și membrii familiei Hempstock, în fond doar femei, fiindcă bărbații din familie pleacă în lume, simțind o chemare căreia nu i se pot opune. Aceste femei sunt remarcabile, posedă puteri magice și însăși ființa lor este bună prin definiție. Sunt vrăjitoarele albe, cele ce mențin balanța dintre bine și rău, înlătură răul, cos (la propriu) lumile și taie (tot la propriu), părțile negative. Lettie, în vârstă de 11 ani, se împrietenește cu băiețelul de 7 ani și pornesc îmrepună într-o plimbare prin pădure unde trec granița dintre lumi și copilul aduce cu el, în lumea reală, un rău (în fapt, o gaură de vierme –wormhole).
Cititi continuarea pe semnebune.ro

Apropo, Neil mai și cântă câteodată cu soția sa, Amanda Palmer sau mai bine zis, la îndemnul ei. Asta e piesa mea preferată de la el. (Versurile sunt bestiale, uitați o mostră:

I wish that Joan of Arc wouldn't hang around the park 
Pronouncing that she won't get burned again 
Her armour's very shiny and her message is divine 
But I wish she'd take a day off now and then 

She said it clears your head when you come back from the 

Dead 
With your sword as sharp as anything that cuts 
And to prove it she bisected three young tourists from 
Utrecht 
Which rapidly displayed a lot of guts )

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu