miercuri, 28 august 2013

Plonjare în opera lui Matei Vișniec 3

Cum vă spuneam mai demult, am început un Dosar de Scriitor dedicat lui Matei Vișniec. Aceasta este fila a treia. Mai urmează. Citiți cărțile lui Vișniec, mergeți la o piesă de teatru de-a lui, mergeți la lansări de carte atunci când vine în România. Îndemnul nostru este: citiți și autori români!

Capitolul 3: Cafeneaua în care se creează lumea

Matei Vișniec a ales să se exprime mai mult prin teatru. Secvențele statice, reflecțiile, dialogul, meditația, evenimente desfășurate într-un spațiu dat, aglomerația controlată sau singurătatea îi sunt suficiente sau chiar de dorit, pentru a își exprima ideile. Nu acțiunea, ci inacțiunea este răscolitoare, starea de nefacere, așteptarea becketiană dau un sens lipsei de sens pe care o găsește în lumea despre care scrie. Dar prima sa mare operă și poate una dintre cele mai frumoase, unică în alcătuirea și prin stil, este de fapt un roman, Cafeneaua Pas-Parol. Scris între 1982-1983, după ce Vișniec deja publicase două volume de poezii și scrisese mai multe piese de teatri, romanul avea să iasă pe piață abia peste 10 ani, în 1992, la ceva vreme după căderea comunismului. Din câte știu, autorul nici măcar nu a încercat să-l publice în vremea de atunci. Știa pesemne că ori nu avea să treacă de cenzură, ori avea să treacă, dar ciuntit și fără suflet. În plus, poate nici nu voia să-și atragă ostracizarea din partea sistemului, nici vreun alt fel de problemă.

A scris romanul, așadar, cum a vrut, cât de bine a putut, și l-a scris chiar foarte bine, într-o libertate nefirească acelor timpuri. Se simte aerul de libertate, se simte cuvântul care provoacă, onirismul nemărginit, joaca, intertextualitatea postmodernistă, dar și respectul pentru tradiție. Deloc tipic pentru postmoderniști, Matei Vișniec nu a luat trecutul în râs, nici autoreferențialitatea nu este (doar) ironică, nu s-a jucat cu tradiția și nici n-a inclus elemente reale doar pentru a le demola. Chiar dacă unul dintre personajele centrale și marcante ale romanului, pictorul mural de origine basarabeană, Epaminonda Bucevschi, a trăit cu adevărat, el nu apare în roman ca o fantomă, ca un spectru, ci este personaj dCelui de-al doilea Război Mondiae sine stătător, racordat la timpul acțiunii. Interesant este că acesta a trăit în secolul 19, iar apariția lui în carte, undeva înaintea declanșării celui de-al Doilea Război Mondial, nu are legătură cu trecutul său, fiind un om al prezentului, singura urmă a vieții sale reale fiind o biserică de lemn pe care el a pictat-o și în căutarea căreia pleacă împreună cu alte personaje, pentru a își revedea vechile picturi, incapabil, la acea dată, să mai contureze mâini.

Metafora mâinii, a mâinii creatoare, este una extrem de puternică. Catedrala pe care o pictează acum înfățișează sfinții fără mâini, simbol, probabil, al absenței Creației. Lumea romanului, care poate fi sau nu reală, care este sau nu situată în timp, fiind poate doar un artificiu auctorial, ținând cont că însuși autorul apare constant în roman și personajele își dau seama că nu sunt reale, este o lume în derivă, în descompunere, aflată într-o stare de amorțeală și teroare. Teroarea războiului sau teroarea în fața nimicului, din moment ce Dumnezeu a murit și personajele sunt toate în căutarea unui adevăr pe care nu-l mai descoperă, care nu se mai relevă?

continuarea aici.

capitolul 1, capitolul 2

miercuri, 21 august 2013

Plonjare în opera lui Matei Vișniec 2

Cum vă spuneam mai demult, am început un Dosar de Scriitor dedicat lui Matei Vișniec. Aceasta este fila a doua. Mai urmează. Citiți cărțile lui Vișniec, mergeți la o piesă de teatru de-a lui, mergeți la lansări de carte atunci când vine în România. Îndemnul nostru este: citiți și autori români!

Capitolul 2: Fabrica de realitate non-stop

Problema, așa cum am văzut-o mereu, este că un scriitor bun poate fi ucis de un jurnalist poate la fel de bun și invers. Mereu am crezut că este o corvoadă pentru un scriitor să-și redirecționeze timpul, energia și talentul înspre jurnalismul determinat de moment, sclav al secundei, a știrii imediat trecută. O imagine asemănătoare o are și Matei Vișniec, care în ultimii 20 de ani, cel puțin, a practicat și această meserie, atât la BBC Londra și Radio France Internationale cât și scriind pentru diverse cotidiene românești. El și-a strâns aceste articole într-un volum cu titlu eseistic, Cronica ideilor tulburatoare sau despre lumea contemporană ca enigmă și amărăciune, care contrazice într-un fel viziunea pe care m-aș fi așteptat să o aibă despre anumite subiecte, dar mă bucur să aflu că m-am înșelat. Vorbind despre distincția dintre jurnalist și scriitor, Vișniec spune, în limbajul cu care ne-a obișnuit în piesele sau prozele sale, lucru îmbucurător, de altfel:

”E greu să fii scriitor şi jurnalist în acelaşi timp. În ceea ce mă priveşte, în orice caz, mie îmi este din ce în ce mai greu. Luate separat, ambele meserii sunt extraordinare. Când sunt exercitate împreună, ele încep să se bată cap în cap, se ciocnesc chiar cu o violenţă surprinzătoare. Literatura te trage oarecum în sus, spre înălţimi, spre tot ce e sublim în om. Jurnalismul, dimpotrivă, mai ales când e practicat zi cu zi, te izbeşte de pământ, de realitate, de actualitate” (p. 9).

Înțelegem că, într-un fel, ambele meserii, practicate cu pasiune și cu bună-credință, pot fi extraordinare, numai că sunt incompatibile luate împreună, lucru subliniat mai departe: ”Cum spuneam, cele două meserii sunt în acelaşi timp fascinante şi necesare, dar atunci când se reunesc în aceeaşi fiinţă, ele încep oarecum să nu mai aibă încredere una în alta. Scriitorul începe să nu mai aibă încredere în om pentru că imaginea despre om prezentată de jurnalist este catastrofală. Iar jurnalistul începe să nu mai aibă încredere în scriitor pentru că tot ce imaginează acesta în jurul omului este contrazis de realitate.” (p. 10)

Citind cartea mi-am dat seama, cu încântare, că jurnalistul este mai mult scriitor sau eseist decât jurnalist în sensul de dicționar al cuvântului, așadar problema enunțată la început nu este chiar o problemă. Rareori mi-a fost dat să citesc o carte de articole mai pasionantă, atât prin subiectele alese cât și prin abordare și exemplificarea ideilor, idei corecte și decente. Dacă ar fi să le grupez, marile idei tulbutătoare sunt câteva, care revin constant în cea mai mare parte a cărții: experiența comunismului în România, mirarea constantă vizavi de pasiunea marxistă din Franța, atât printre scriitori morți demult, cum ar fi Sartre, dar mai ales printre tinerii studenți și intelectuali ai momentului, precum și idei legate de America, epoca consumeristă și declinul Occidentului. Rătăcite, mai sunt și articole evocante, dedicate unor personalități, Monica Lovinescu sau Nicolae Manolescu, precum și notații despre o experiență în Iran, despre diverse festivaluri de teatru sau pur și simplu despre evenimente și fapte diverse care l-au atras pe autor. Important e că articolele nu sunt închistrate într-un anumit timp, nu se limitează la a comenta (doar) evenimente ale clipei, care nu mai pot fi citite fără a cunoaște știrea, ci sunt considerații și idei ce pot fi citite și peste mulți ani, cele mai multe fiind actuale.

Întrebarea care-l macină cel mai mult este cum au putut atâția oameni inteligenți să susțină un sistem totalitar și mai ales îl șochează următoarea afirmație: comunismul a fost un sistem bun, dar aplicat prost. E aproape suprarealist să gândești așa și totuși mulți o fac, însă Vișniec oferă un contraargument, cred eu, imbatabil, menit să ia glasul tuturor revoluționarilor cu pumnul ridicat:

continuarea aici.

marți, 20 august 2013

Zgomot de fată mare

Câteodată mă trezesc gândindu-mă la tot felul de prostii, unele dintre ele fără logică, multe vulgarități, întrebări idioate. Cad pe gânduri și îmi rup gâtul. Pe cele mai multe le uit repede, unele rămân, revin, se actualizează, sunt declanșate de anumite evenimente, gesturi, sunete, un fel de madlenă proustiană. De pildă, într-o zi mă întrebam ce-ar fi dacă ar apărea o extraterestră pe Pământ și ar vesti că are ceva să ne spună, oare aș fute-o sau nu? Și probabil că da, și după, poate aș asculta ce are de zis. Bineînțeles, sunt megaloman și sunt sigur că la mine ar veni, nu s-ar duce la președinte sau altundeva. La mine, pe băncuța din fața porții.

În aceeași ordine de idei, azi spărgeam lemne și un lemn a crăpat cu zgomot. Mi-am amintit de expresia: ”Pârâie ca fata mare în pulă” și am stat și m-am gândit dacă s-a auzit vreodată în timpul vreunei partide un pârâit, dar în adevăratul sens al cuvântului. Ca și cum ai crăpa un lemn. Ca și cum ai rupe o creangă din cel mai frumos copac din lume, ca și cum ai trosni însuși ghinda din pădurea de argint cu talpa ghetei Spânului cel Rău. Să lunece viteazul în voie și deodată să pârâie, să simți și să auzi. Ar trebui inventată o metodă din asta de pârâit. Mi-am adus aminte că vorbeam prin liceu cu o tipă exact despre chestia asta cu pârâitul și era foarte neliniștită, că dacă o să pârâie și totuși, a auzit ea de la altele că nu se poate să pârâie, că nu e posibil, nu se aude, și nu doare de fapt așa rău.. Am întrebat-o cum s-ar simți dacă ea ar fi prima femeie din lume care să pârâie de să se sperie ăla care i-o trage. Replica ei îmi e și acum în minte:

- Mi-aș vinde sufletul Diavolului, aș cere să-mi dea pulă o zi și l-aș pârâi eu pe el de s-ar auzi și-n cosmos!

Mă întreb, cum ar fi un album electro, minimal, dubstep cu pârâituri de fete mari?

duminică, 18 august 2013

Transalpina

Am fost pe Transalpina. De curând. Am prins jumătate de zi soare, puțină ceață și multă frumusețe. De nedescris.

O să mai merg, o să mai merg...

Pe munte timpul se compactă.

Pe munte nu contează cine ești, nici de unde vii, ci cât stai.

La munte țuica are gust mai bun.

La munte oamenii nu se ceartă.

La munte se fac cei mai buni prieteni.

Singurătatea muntelui e mistică.

Cei mai blânzi măgari sunt la munte.

Cele mai frumoase bicicliste sunt pe drumuri de munte.

Sufletul meu va cutreiera munții după moartea mea.

Câteva poze aici.

vineri, 16 august 2013

Plonjare în proza lui Matei Vișniec

Continuând tradiția, începută cu Radu Aldulescu, am început pe semnebune.ro un Dosar de scriitor (ne permitem să ironizăm cumva termenul de ”dosar”, care aduce aminte de Securitatea comunistă, pentru că suntem încă în plin postmodernism, nu?, și fiindcă dosarele noastre sunt dosare din care reiese dragostea noastră pentru autorii români, pe care îi promovăm cu interes) dedicat lui Matei Vișniec. Cunoscut mai ales ca dramaturg, Vișniec a scris și poezie, eseuri, editoriale și nu în ultimul rând, proză. În filele acestui dosar mă voi ocupa mai ales de proza sa, dar și de volumul ce reunește articolele publicate în ziare.

Vă invit să citiți pe semnebune.ro și dosarele, scrise de colegii mei, dedicate scriitorilor Emil Brumaru, Andrei Oișteanu și Lucian Dan Teodorovici

Prima parte a acestui dosar, cea de început, de introducere, o puteți citi aici. Partea a doua aici si partea a treia aici

Numele capitolelor este o joacă inspirată din superbele titluri pe care le-a dat Vișniec cărților sale. Sper să vă placă ce am scris, daca vă place citiți și restul capitolelor (mai urmează încă 3 plus un interviu cu autorul și voi posta linkuri și aici, pe blog) și dați-le mai departe, să ajungă la cât mai mulți oameni. Ce facem noi pe semnebune.ro este să promovăm literatura română, în care noi credem, pe care o citim, o susținem și despre care suntem convinși că este la fel de bună, poate chiar mai bună uneori, ca orice altă literatură mare. Dacă sunteți de aceeași părere, susțineți inițiativa noastră.

Citiți cărțile lui Vișniec, mergeți la o piesă de teatru de-a lui, mergeți la lansări de carte atunci când vine în România. Îndemnul nostru este: citiți și autori români!

duminică, 11 august 2013

Bun venit pe lume!

De ce e aproape o nesimțire să folosești cuvântul ”pula” într-o discuție amicală, nici măcar formală, dar este acceptat să judeci alți oameni și să-i bârfești, dar folosind un limbaj elevat? Nu înțeleg de ce minciuna nu se pedepsește în timp ce folosirea în spațiul public, mediatic termenului ”căcat” aduce după sine oprobul public. De ce corupția este un subiect sensibil și aproape tabuu, dar arătarea morților unui accident de tren pe canale de televiziune la ore de maximă audiență trece ca ceva normal? Cum de s-a ajuns la o așa permutare a valorilor, cum de non-știrile care ne spamează creierele de cum deschizi un ziar, un site de specialitate sau chiar Facebookul au fost nu numai acceptate, dar chiar încurajate? 

Urmăresc trei trusturi de presă, ascult știrile pe 5 canale diferite, intru pe Facebook și nu aflu de fapt nimic. Nu mă interesează că o necunoscută din Marea Britanie a slăbit 100 kilograme. Felicitări, acum poate o să se mărite sau o să iasă mai cu tupeu în club și or să zică bărbații că e frumoasă doar pentru a i-o trage. Într-un final va perpetua specia și poate să moară, și-a făcut datoria, dar pe mine nu mă ajută cu nimic, evoluția (nu revoluția!) mea ca om, materială sau spirituală, nu este ajutată, doar afectată. Bombardat zilnic de nimic în doze primejdioase o să ajung să mi se lichefieze creierul și o să se scurgă ca o pastă cenușie pe nări într-un canal, unde va fi mâncat de șobolani și eu voi continua să merg pe stradă, să mănânc, să merg la job fără să simt vreo diferență. Când voi pune capul pe pernă o să adorm instant și voi fi pregătit pentru o nouă zi de muncă. Epoca consumeristă mă așteaptă să-mi mănânce sufletul. 


Spunea Matei Vișniec într-un articol din cartea sa, Cronica ideilor tulburătoare, că noua titanie este corectitudinea politică, egalitatea între oameni prin aducerea în prim plan a unui sentiment de umilință și respect în fața valorilor altuia, care pentru mine nu înseamnă nimic sau mai mult, poate îmi îngrădesc buna creștere și traiul. Se folosește șantajul emoțional și obligativitatea pentru a pune în practică acest sistem absurd. Respect oamenii, nu sunt rasist, xenofob, misogin etc, îmi aleg prietenii după felul în care sunt ei și cred că fiecare ar trebui să iasă în față prin ceea ce e el ca persoană, ca individ unic. 


Oamenii nu sunt egali, avem culturi diferite, obiceiuri diferite și majoritatea este cea care ar trebui să fie ascultată. Nu am voie să ascult Metallica la mine în casă pentru că poate vecinul meu nu este fan și astfel, dacă trece prin fața ferestrei, se va simți atacat, lezat. Poate e manelist, poate ascultă dubstep. Să nu mai sărbătorim Ziua Națională, poate se supără maghiarii, armenii, francezii sau chinezii aflați aici. Să nu rog o femeie să îmi pregătească o cafea, fiindcă se știe, locul ei nu e la bucătărie. Dar nici locul meu nu e, dar nu mă simt lezat dacă ea mă roagă. NU e un loc prestabilit, și eu, și ea putem la fel de bine să facem o cafea sau să schimbăm uleiul la mașină. Dar poate eu știu mai multe despre motoare și ea face o cafea mai bună. De ce să fie considerrat incorect politic ca e să macine cafeaua și eu să cumpăr uleiul de motor? Nu e corect să mă închin în fața bisericii dacă este un ateu cu mine în mașină sau nu e ok să fac o rugăciune din același motiv. Am dat poate niște exemple proaste, dar înțelegeți ideea. Minoritatea are drepturi mai multe decât majoritatea. 

Andrei Pleșu scria într-un articol din Dilema Veche: ”Un pedagog din Canada, împreună cu soţia sa, au hotărît să nu-şi informeze prietenii asupra sexului ultimului lor copil. Copilul însuşi nu trebuie să ştie dacă e fată sau băiat înainte de a putea decide singur ce vrea să fie. E – spun cei doi părinţi – o şansă acordată libertăţii personale a nou-născutului, un drept la autodeterminare, într-o lume cu tot mai multe constrîngeri. Cum trebuiau, totuşi, să-i dea un nume, i-au spus Storm, adică Furtună. Gramatical vorbind, lucrurile se complică. În româneşte e un nume feminin, dar, de pildă, în germană, ar fi un nume de băiat. Engleza, însă, e mai flexibilă. Copilul va decide singur dacă vrea să i se spună Furtunel sau Furtunica.” Mi se pare extraordinar de negativ să faci așa ceva. Acuzați-mă de conservatorism sau de îngustime mintală, dar nu cred că este normal să se facă experimente pe un copil. Dacă el sau ea, crescând într-o familie normală, ajunge să pice în depresie, sursa problemei poate nu este familia,  trebuie căutată altundeva, dar să i se se distrugă într-un așa hal sistemul de valori, în mod conștient și sistematic,  lucru care îl va destabiliza sau îl va duce în pragul depresiei sau a suicidului când nu va mai știi dacă e băiat sau fată, dacă e bine sau nu să poarte fustă, asta mi se pare crimă.Cred că trăim într-o lume nihilistă, în care omul și-a pierdut identitatea, totul este permis și ne îndreptăm spre colaps. Cei mai mulți vor aplauda energic această idee și vor aștepta cu drag violentul final, ultima revoluție, dar eu nu vreau o lume cu susul în jos. De ce e anormal să vreau să fiu normal?

miercuri, 7 august 2013

Mai mulți bani decât sunt stele pe cer

Întins pe spate la soare visa că are mulți bani. Foarte mulți bani, grămezi de bani, munți de bani, blocuri de bancnote, saci de carduri, camioane de monede. Întins pe iarba își flutura din când în când mâna, a lehamite, alungând vreo gâză care-i părea în mintea adormită vreo femeie frumoasă care se aproprie să-l sărute pe ochi, iar el, sictirit, o alunga, mai mult în joacă. Bătea vântul și se credea la cabana de la munte, cea izolată, care se învârte după soare, cu domeniu de vânătoare și pistă de schi doar pentru el. Când bătea soarele se imagina pe insulă, proprietate privată, întins în hamac, cu două negrese ce-i fac vânt cu pene de păun în timp ce-și bea siropul natural, combinat cu alcool de o sută de ani vechime. Adormise în post și visa. Avea de păzit o echipă de oameni care lucrau la o casă. El nu era în stare să facă nimic, așa că îl puseseră paznic la șantier. Dar el se visa magnat. Ca întotdeauna. 

Întins pe iarbă își vedea viața, nu așa cum e, nici așa cum ar fi putut să fie, ci așa cum ar fi fost normal și corect să fie. Auzise că se născuse un copil la regii din Anglia Păi ăla da noroc! Să te naști rege sau prinț, nu știa prea bine ce, aia da soartă și în orice caz, avea mulți bani. Și putere. Și faimă. El de ce nu avusese norocul ăsta? Îl născuse mă-sa pe câmp, fusese să ducă apă la cositori și acolo o apucase. Lumea zicea că picase în cap și de aceea rămăsese cam prost, dar el nu era prost, îi mergea capul la tâmpenii, făcea planuri și se descurca. Era leneș, dar nu bețiv. Își știa interesul.


Nu avea femeie, mergea cu băieții la una, îi ziceau ăștia Croitoreasa cea voinică, rezolva șapte dintr-o lovitură. Avea șaișpe ani și deja avusese mai mulți bărbați decât multe curve de la ea din sat. Ea nu făcea discriminări, nu cerea nici mult, se mulțumea și cu mâncare și cu țigări. Dacă-i dădeau și o bere sau o cafea, puteai să știi că va depune mai mult efort. Frumoasă de pică, nu știa să citească, dar o sugea ca la carte. Mai târziu o să se mărite cu unul din alt județ, poate doar alt sat și o să fie femeie serioasă. Poate va învăța să citească cu primul copil, neapărat un băiat, să nu aibă viața ei de femeie. 


Vremuri grele pentru o femeie. Așa zicea și mă-sa și i-a mai zis ceva: profită de bărbați! Și așa face, dar nu a înțeles prea bine sfatul femeii. Încă e tânără, în câțiva ani o să se prindă ea mai bine. Învață repede. Ea l-a învățat pe prostovanul ăla ce înseamnă femeie, venise cu ăia mai răsăriți și stătea într-un colț, aștepta să termine ceilalți. I s-a făcut milă și le-a zis să-l lase primul, că poate se sperie și fuge. I-a plăcut de el, se mișca bine. A doua și a treia oară deja știa bine ce să facă și acum aproape că nu i-ar mai lua nimic, așa mult îi place cu el. Dar e prost, sau cel puțin așa zic ceilalți că ar fi, ei nu i se pare neapărat, parcă ar zace oareșce treburi în el, doar că visează prea mult și e mult prea leneș Nu cred că o să se aleagă ceva de el. Nu l-a mai văzut de vreo săptămână, nici nu știe unde o fi.

Întins pe spate, visa că are mai mulți bani decât văzuse el stele pe cer. Când a dat să se întoarcă pe o parte, a simțit o palmă grea pese ureche: Scoală bă, prostule, nu te țin aici să dormi! Buimăcit de somn nu știa unde au dispărut banii și casele și femeile și mașinile. S-a pus în cur și a început să plângă de oftică și neputință. Iar se visase bogat și el n-avea nici țigări în buzunar.