miercuri, 21 august 2013

Plonjare în opera lui Matei Vișniec 2

Cum vă spuneam mai demult, am început un Dosar de Scriitor dedicat lui Matei Vișniec. Aceasta este fila a doua. Mai urmează. Citiți cărțile lui Vișniec, mergeți la o piesă de teatru de-a lui, mergeți la lansări de carte atunci când vine în România. Îndemnul nostru este: citiți și autori români!

Capitolul 2: Fabrica de realitate non-stop

Problema, așa cum am văzut-o mereu, este că un scriitor bun poate fi ucis de un jurnalist poate la fel de bun și invers. Mereu am crezut că este o corvoadă pentru un scriitor să-și redirecționeze timpul, energia și talentul înspre jurnalismul determinat de moment, sclav al secundei, a știrii imediat trecută. O imagine asemănătoare o are și Matei Vișniec, care în ultimii 20 de ani, cel puțin, a practicat și această meserie, atât la BBC Londra și Radio France Internationale cât și scriind pentru diverse cotidiene românești. El și-a strâns aceste articole într-un volum cu titlu eseistic, Cronica ideilor tulburatoare sau despre lumea contemporană ca enigmă și amărăciune, care contrazice într-un fel viziunea pe care m-aș fi așteptat să o aibă despre anumite subiecte, dar mă bucur să aflu că m-am înșelat. Vorbind despre distincția dintre jurnalist și scriitor, Vișniec spune, în limbajul cu care ne-a obișnuit în piesele sau prozele sale, lucru îmbucurător, de altfel:

”E greu să fii scriitor şi jurnalist în acelaşi timp. În ceea ce mă priveşte, în orice caz, mie îmi este din ce în ce mai greu. Luate separat, ambele meserii sunt extraordinare. Când sunt exercitate împreună, ele încep să se bată cap în cap, se ciocnesc chiar cu o violenţă surprinzătoare. Literatura te trage oarecum în sus, spre înălţimi, spre tot ce e sublim în om. Jurnalismul, dimpotrivă, mai ales când e practicat zi cu zi, te izbeşte de pământ, de realitate, de actualitate” (p. 9).

Înțelegem că, într-un fel, ambele meserii, practicate cu pasiune și cu bună-credință, pot fi extraordinare, numai că sunt incompatibile luate împreună, lucru subliniat mai departe: ”Cum spuneam, cele două meserii sunt în acelaşi timp fascinante şi necesare, dar atunci când se reunesc în aceeaşi fiinţă, ele încep oarecum să nu mai aibă încredere una în alta. Scriitorul începe să nu mai aibă încredere în om pentru că imaginea despre om prezentată de jurnalist este catastrofală. Iar jurnalistul începe să nu mai aibă încredere în scriitor pentru că tot ce imaginează acesta în jurul omului este contrazis de realitate.” (p. 10)

Citind cartea mi-am dat seama, cu încântare, că jurnalistul este mai mult scriitor sau eseist decât jurnalist în sensul de dicționar al cuvântului, așadar problema enunțată la început nu este chiar o problemă. Rareori mi-a fost dat să citesc o carte de articole mai pasionantă, atât prin subiectele alese cât și prin abordare și exemplificarea ideilor, idei corecte și decente. Dacă ar fi să le grupez, marile idei tulbutătoare sunt câteva, care revin constant în cea mai mare parte a cărții: experiența comunismului în România, mirarea constantă vizavi de pasiunea marxistă din Franța, atât printre scriitori morți demult, cum ar fi Sartre, dar mai ales printre tinerii studenți și intelectuali ai momentului, precum și idei legate de America, epoca consumeristă și declinul Occidentului. Rătăcite, mai sunt și articole evocante, dedicate unor personalități, Monica Lovinescu sau Nicolae Manolescu, precum și notații despre o experiență în Iran, despre diverse festivaluri de teatru sau pur și simplu despre evenimente și fapte diverse care l-au atras pe autor. Important e că articolele nu sunt închistrate într-un anumit timp, nu se limitează la a comenta (doar) evenimente ale clipei, care nu mai pot fi citite fără a cunoaște știrea, ci sunt considerații și idei ce pot fi citite și peste mulți ani, cele mai multe fiind actuale.

Întrebarea care-l macină cel mai mult este cum au putut atâția oameni inteligenți să susțină un sistem totalitar și mai ales îl șochează următoarea afirmație: comunismul a fost un sistem bun, dar aplicat prost. E aproape suprarealist să gândești așa și totuși mulți o fac, însă Vișniec oferă un contraargument, cred eu, imbatabil, menit să ia glasul tuturor revoluționarilor cu pumnul ridicat:

continuarea aici.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu