miercuri, 28 august 2013

Plonjare în opera lui Matei Vișniec 3

Cum vă spuneam mai demult, am început un Dosar de Scriitor dedicat lui Matei Vișniec. Aceasta este fila a treia. Mai urmează. Citiți cărțile lui Vișniec, mergeți la o piesă de teatru de-a lui, mergeți la lansări de carte atunci când vine în România. Îndemnul nostru este: citiți și autori români!

Capitolul 3: Cafeneaua în care se creează lumea

Matei Vișniec a ales să se exprime mai mult prin teatru. Secvențele statice, reflecțiile, dialogul, meditația, evenimente desfășurate într-un spațiu dat, aglomerația controlată sau singurătatea îi sunt suficiente sau chiar de dorit, pentru a își exprima ideile. Nu acțiunea, ci inacțiunea este răscolitoare, starea de nefacere, așteptarea becketiană dau un sens lipsei de sens pe care o găsește în lumea despre care scrie. Dar prima sa mare operă și poate una dintre cele mai frumoase, unică în alcătuirea și prin stil, este de fapt un roman, Cafeneaua Pas-Parol. Scris între 1982-1983, după ce Vișniec deja publicase două volume de poezii și scrisese mai multe piese de teatri, romanul avea să iasă pe piață abia peste 10 ani, în 1992, la ceva vreme după căderea comunismului. Din câte știu, autorul nici măcar nu a încercat să-l publice în vremea de atunci. Știa pesemne că ori nu avea să treacă de cenzură, ori avea să treacă, dar ciuntit și fără suflet. În plus, poate nici nu voia să-și atragă ostracizarea din partea sistemului, nici vreun alt fel de problemă.

A scris romanul, așadar, cum a vrut, cât de bine a putut, și l-a scris chiar foarte bine, într-o libertate nefirească acelor timpuri. Se simte aerul de libertate, se simte cuvântul care provoacă, onirismul nemărginit, joaca, intertextualitatea postmodernistă, dar și respectul pentru tradiție. Deloc tipic pentru postmoderniști, Matei Vișniec nu a luat trecutul în râs, nici autoreferențialitatea nu este (doar) ironică, nu s-a jucat cu tradiția și nici n-a inclus elemente reale doar pentru a le demola. Chiar dacă unul dintre personajele centrale și marcante ale romanului, pictorul mural de origine basarabeană, Epaminonda Bucevschi, a trăit cu adevărat, el nu apare în roman ca o fantomă, ca un spectru, ci este personaj dCelui de-al doilea Război Mondiae sine stătător, racordat la timpul acțiunii. Interesant este că acesta a trăit în secolul 19, iar apariția lui în carte, undeva înaintea declanșării celui de-al Doilea Război Mondial, nu are legătură cu trecutul său, fiind un om al prezentului, singura urmă a vieții sale reale fiind o biserică de lemn pe care el a pictat-o și în căutarea căreia pleacă împreună cu alte personaje, pentru a își revedea vechile picturi, incapabil, la acea dată, să mai contureze mâini.

Metafora mâinii, a mâinii creatoare, este una extrem de puternică. Catedrala pe care o pictează acum înfățișează sfinții fără mâini, simbol, probabil, al absenței Creației. Lumea romanului, care poate fi sau nu reală, care este sau nu situată în timp, fiind poate doar un artificiu auctorial, ținând cont că însuși autorul apare constant în roman și personajele își dau seama că nu sunt reale, este o lume în derivă, în descompunere, aflată într-o stare de amorțeală și teroare. Teroarea războiului sau teroarea în fața nimicului, din moment ce Dumnezeu a murit și personajele sunt toate în căutarea unui adevăr pe care nu-l mai descoperă, care nu se mai relevă?

continuarea aici.

capitolul 1, capitolul 2

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu