duminică, 22 septembrie 2013

Metale la Arene


Pe let`s rock o cronica de concert Hypocrisy, Lake of Tears & others, de aseara, la Arenele Romane. Un concert pe care l-am asteptat inca de cand ascultam cu uimire pe la 16-17 ani primele albume de death metal si ma minunam de vocea unica a lui Peter Tägtgren. In aceeasi perioada ascultam fervent si Lake of Tears, mai ales dupa vreo dezamagire, amoroasa sau nu. A fost un concert pe cinste.

luni, 16 septembrie 2013

Interviu cu Matei Vișniec

După cum am promis, iată interviul cu scriitorul Matei Vișniec, pe care am avut onoarea să îl iau pentru SemneBune: 

Semne Bune: Domnule Vişniec, bună ziua şi vă mulţumesc pentru că aţi acceptat invitaţia noastră de a răspunde câtorva întrebări pentru SemneBune.ro. Sperăm că v-a plăcut ”Dosarul de scriitor” pe care vi l-am dedicat. Sintagma ”dosar de scriitor” are o conotaţie negativă, însă noi ne-am jucat puţin cu termenii şi dosarul nostru este profund pozitiv. Sunt curios, aţi avut dosar de urmărire pe vremea comunismului? Nu am găsit nicio referință la aşa ceva în niciun interviu sau articol pe care l-aţi scris. 

Matei Vișniec: Probabil cǎ am avut dosar, cred cǎ toţi membrii generaţiei `80 au fost fişaţi, supravegheaţi şi chiar urmǎriţi, dar pur şi simplu nu am avut niciodatǎ timp sǎ încep demersurile pentru a-mi cere dosarul. Cum viaţa mea se desfǎşoarǎ în Franţa, de fiecare datǎ cînd vin în România am scopuri precise, fie un festival, fie o lansare de carte, fie ca sǎ-mi vǎd pǎrinţii în Bucovina. Intr-o bunǎ zi am sǎ încerc totuşi sǎ-mi iau cîteva zile libere pentru a obţine acest dosar, în speranţa cǎ nu voi descoperi cine ştie ce atrocitǎţi acolo, de exemplu cǎ prieteni apropiaţi fǎceau rapoarte despre mine.

SB: Stiu că sunteţi unul dintre membrii fondatori ai Cenaclului de luni, devenit celebru în epocă, astăzi intrat deja în istoria literaturii. Noi, cei tineri, citim cu entuziasm amintirile foştilor membri şi nu ne vine parcă a crede că aţi reuşit să scrieţi o literatură atât de liberă în acele vremuri. Puteţi să ne povestiţi despre cum se desfăşura o întâlnire, despre cei ce veneau la Cenaclu? Erau şi agitatori, securişti infiltraţi? Cum îi recunoştaţi?

MV: Ce pǎcat cǎ nimeni nu a filmat în acei ani o şedinţǎ de cenaclu! Este adevǎrat însǎ cǎ nici tehnologia de atunci nu permitea filmǎri discrete… Nici mǎcar fotografii cu şedinţele de cenaclu nu cred cǎ existǎ prea multe. Mǎ întreb dacǎ în primii ani de funcţionare a cenaclului aveam conştiinţa faptului cǎ urma sǎ figurǎm în istoria literaturii. Cred cǎ la început Cenaclul de luni a fost doar unul printre multe altele. La Bucureşti existau atunci o multitudine de cenacluri interesante iar „lunediştii” frecventau şi cenaclul condus de Constanţa Buzea la revista Amfiteatru, şi cenaclul de prozǎ condus de Ovid S. Crohmǎlniceanu la Facultatea de Filologie, sau cenaclul lui Florin Mugur. Tinerii scriitori erau avizi de cenacluri, nu ştiu dacǎ acest fenomen a fost destul de serios analizat, dar la ora aceea el era o încercare de creare a unor spaţii de libertate paralele în raport cu „cultura oficialǎ”.Exista un cenaclu, Charmides, şi la Facultatea de Filosofie şi Istorie (pe care am absolvit-o eu), dupǎ cum existau diverse cenacluri în jurul unor reviste literare, cum era cazul cu cel patronat de revista Luceafǎrul. Alte cenacluri celebre se formaserǎ şi în alte centre universitate, este suficient sǎ amintesc de cenaclul creat la Cluj în jurul revistei Echinox. De altfel deseori tineri poeţi şi prozatori de la Echinox veneau sǎ citeascǎ la Cenaclul de luni, iar noi, lunediştii, mergeam uneori în pelerinaj la Cluj sau la Iaşi…

Cenaclul de luni s-a impus însǎ treptat atît din cauza personalitǎţii mentorului sǎu, Nicolae Manolescu, cît şi datoritǎ talentului şi exuberanţei membrilor sǎi fondatori. A existat o perioadǎ cînd absolut toţi membrii fondatori ai cenaclului erau studenţi, chiar dacǎ unii se apropiau de sfîrşitul studiilor iar alţii abia intraserǎ la facultate. Este totuşi uluitor faptul cǎ nucleul cenaclului a fost format dintr-un grup de oameni care şi-au fǎcut studiile în acelaşi timp, cam între 1975 şi 1981. În aceastǎ ipostazǎ m-am aflat şi eu şi s-au aflat şi Mircea Cǎrtǎrescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru, Ion Stratan, Elena Ştefoi, Cǎlin Vlasie, Mariana Marin, Alexandru Muşina, Ion Bogdan Lefter, Radu Cǎlin Cristea, Doru Mareş… Lista nu este definitivǎ. Treptat, unii dintre noi şi-au terminat studiile şi au început sǎ facǎ naveta în jurul Bucureştiului, dar în acelaşi timp au continuat sǎ vinǎ la cenaclul de luni. Personal, în ciuda faptului cǎ în toamna lui 1980 am „pierdut” statutul de student şi am devenit profesor (navetist), am continuat sǎ vin sistematic la cenaclu. La fel procedau şi Radu Cǎlin Cristea sau Cǎlin Vlasie… Ca sǎ nu mai spun cǎ grupul din jurul lui Manolescu s-a îmbogǎţit cu cei care au terminat facultatea la Cluj dar au decis sǎ se instaleze la Bucureşti (Ioan Groşan, Ion Buduca, Radu G. Ţeposu). Cenaclul de luni a fost, de fapt, un centru de atracţie pentru toţi membrii generaţiei 80. Au citit deseori la cenaclu Nichita Danilov şi Lucian Vasiliu (care veneau de la Iaşi), Ioan Mureşan şi Emil Hurezeanu (care veneau de la Cluj) sau Marcel Tolcea (care venea de la Timişoara).

Toatǎ lumea ştia, prin 1980, cǎ la Cenaclul de luni se întîmpla ceva interesant, chiar surprinzǎtor, chiar ireverenţios. Nu întîmplǎtor au început sǎ vinǎ sǎ asiste la şedinţele de cenaclui şi unii scriitori consacraţi (Virgil Mazilescu sau filozoful Mihai Şora). Cu siguranţǎ cǎ erau şi mulţi „observatori” trimişi de diverse „organe” dar eu personal nu cred cǎ am avurt vreodatǎ ochiul destul de format pentru a identifica vreo persoanǎ dubioasǎ. De fapt nici nu mǎ interesau eventualii spioni, trǎiam pur şi simplu cu încîntare şi cu un anumit spirit de competiţie acele momente…

SB: Mai ţineţi legătura cu prietenii vechi, cu foştii membri ai Cenaclului? Aveţi aşa-numite prietenii literare?

MV: Am menţinut legǎtura cu mulţi dintre foştii lunedişti. Iar unii, care au devenit editori, precum Alexandru Muşina sau Cǎlin Vlasie, mi-au şi publicat dupǎ 1990 piesele. Marile mele prietenii literare (puţine, de altfel) s-au structurat cu oameni care erau mai vîrstnici decît mine. Un prieten mi-a fost dramaturgul Iosif Naghiu, de exemplu. Un om generos ale cǎrui piese ar merita sǎ fie redescoperite.

SB: Citiţi autori contemporani români sau francezi? Cum vi se pare noua literatură? Cum vi se pare noul teatru?

MV: Citesc destul de mult şi literaturǎ românǎ şi literaturǎ francezǎ. Poezia româneascǎ mi se pare inepuizabilǎ. Pentru mine Anca Mizumschi şi Ioan Es. Pop sunt douǎ mari nume ale poeziei. Imi place teatrul lui Radu Macrinici şi al Gianinei Cǎrbunariu, îmi plac romanele lui Dan Lungu. In Franţa sunt fascinat de literatura unor autori precum Valère Novarina sau Michel Tournier, dar am citit sistematic şi tot ce a scris Michel Houellebecq. Urmăresc fenomenul literar şi mă minunez cînd descopăr că Amélie Nothomb este adulată de publicul larg chiar şi cînd scrie romane extrem de slaben chiar penibile…

SB: Mi-a rămas în minte imaginea demisolului în care aţi locuit în tinereţe, de unde se vedeau doar picioarele trecătorilor. Mai mulţi prieteni, acum scriitori consacraţi, precum Nichita Danilov sau Mircea Cărtărescu, au povestit despre această cameră (aproape) subterană. Îmi pare a fi aproape suprarealistă. Vă mai amintiţi de acele timpuri?

MV: Eram student în ultimul an cînd am închiriat acea încǎpere minusculǎ în zona Pieţei Rosetti. Proprietara era o distinsǎ doamnǎ cu pretenţii de aristocraţie urbanǎ, o chema Vernescu. Imobilul avea mai multe asemennea cǎmǎruţe la subsol, care erau toate locuite de studenţi sau studente. O veritabilǎ faunǎ, uneori ne întîlneam la aceeaşi sursǎ de apǎ sau în faţa toaletei comune. In primul an am stat într-o astfel de încǎpere cu o singurǎ fereastrǎ situatǎ la nivelul trotuarului dar care dǎdea spre nord. Practic nu vedeam niciodatǎ soarele. Al doiela an am reuşit să trec în partea cu soare, dar pe acolo trecea un tramvai care intra într-un viraj aproape în dreptul ferestrei mele şi făcea un zgomot asurzitor, mă trezea de la patru dimineaţa cînd îşi începea cursa prima garnitură. Cu timpul m-am obişnuit cu acest zgomot, aşa cum se obişnuieşte marinarul cu vuietul mării. Am scris, în acele cămăruţe, primele mele piese de teatru, Sufleurul fricii şi Uşa, piese care continuă să fie jucate deşi au o vechime de peste 30 de ani.

SB: În 1987 aţi plecat în Franţa. Povestiţi acest episod, puţin în romanul Sindromul de panică în Oraşul Luminilor, precum şi în mai multe articole. Cum aţi reuşit şi cum v-aţi adaptat? Stiu că v-a frapat viziunea marxistă a tinerilor studenţi. Cum sunt tinerii de acum? Mai asimilează la fel de uşor ideile marxiste?

MV: Capitalismul sălbatic care bîntuie în prezent pe planetă, sau mai bine zis o formă de ultraliberalism de un cinism total, a creat o extraordinară ocazie pentru reabilitarea marxismului. Capitalul lui Marx este una din cărţile care se vinde cel mai bine. Iar eu trăiesc într-o ţară, Franţa, în care un partid minuscul, Partidul Comunist Francez, publică un cotidian, L’Humanité… Tineretul nu este însă, după opinia mea, obsedat de comunism şi de marxism, ci de o anume viziune socialist-umanisă. Fraţa rămîne un mare laborator al socialismului pragmatic şi este cazul acum cu preşedintele François Hollande şi cu echipa sa care vor să găsească un echilibru între capitalism şi etică.

Continuarea pe SemneBune.

marți, 10 septembrie 2013

Câinii cu ținte în coadă

Am 24 de ani și nu m-a mușcat niciodată vreun câine. Zâmbiți sarcastic și spuneți: o să te muște, te joci cu focul, cu Karma. Poate o să mă muște, dar dacă mă va mușca va fi din vina mea. Pentru că voi fi prost, laș, slab sau crud. Sau poate neatent. M-au lătrat mulți câini și uneori mi-a fost teama, m-am îndepărtat de ei. Mă lătrau când veneam de la școală câinii vecinilor, aceeași câini pe care oamenii își cresuseră în curți, îi învățaseră să rupă pe oricine ar intra pe domeniul lor, și apoi îi lăsau noaptea pe stradă. Câini înrăiți prin bătaie, prin ură, câinii care rupeau lanțul să mă muște când mă duceam să mă joc cu copiii acelor vecini. Câini cu stăpân, dar cu care reușeam până la urmă să cad la înțelegere. Le arătam că nu am treabă cu curtea pe care o păzesc, le vorbeam și încercam să nu le arăt frică. Sunt animale, reacționează la frică pentru că așa au fost creați, așa s-au născut. Dacă te joci cu instinctele lor poți crea ucigași. Dar dacă le arăți dragoste și respect te alegi cu cei mai buni prieteni pe care îi poți avea, cu animale care te apără, cu care te poți juca sau care îți protejează copiii. Da, copiii. Revin și la asta.

Am avut câini pe care i-am iubit, dar asta nu înseamnă că ador toți câinii. La fel ca și în cazul oamenilor sau a oricărei specii de animal, sunt și ființe mai mult sau mai puțin reușite. Câini agresivi. Câini pe care nu-i mai poate nimeni îmblânzi. Poate nu din vina lor, poate așa i-a crescut mediul, așa i-a învățat viața. Genul ăsta de câine nu mai are scăpare. Pentru ei nu mai e soluție. O injecție nedureroasă și gata. Dar o moarte demnă, nu prin decapitare, zdrobirea capului sau prin împlântarea unei furci în inimă. Și aici intervine problema hingherilor, care în marea lor majoritate sunt mai proști și mai răi ca animalele pe care ar trebui să le protejeze sau să le strângă de pe străzi. Nu au învățat că prin simpla idee de om se înțelege și rațiune, compasiune sau găsirea unei soluții umane. Mai pe scurt: ești om, comportă-te ca atare! 

M-a frapat o întâmplare de acum câteva luni, despre care am scris aici. Unul dintre câinii din fața blocului, din cartierul meu, zăcea mort în fața ușii de la intrare. A zăcut ceva vreme. Nimeni nu s-a gândit să-l ia de acolo. Au trecut copii, femei, bărbați, alți câini, zeci și zeci de oameni. Am văzut o fetiță izbucnind în plâns. Se prevăd ani de coșmaruri pentru ea. Probabil l-au omorât, zic eu acum și fetița i-a văzut cadavrul chiar lângă părculețul unde se joacă, la câțiva metri. Și ultimele zile, de când cu tragedia regretabilă a copilului, pe care o deplâng și care m-a mișcat până la a mă gândi serios că poate soluția chiar e eutanasierea tuturor, mi-am tot amintit de imaginea aceea. Până am văzut o altă imagine, a unui câine decapitat, lăsat undeva într-un parc, din câte mi-am dat seama. Urmată de alte imagini, cu câini întinși pe trotuar, prin tufișuri, morți de moarte violentă sau doar bătuți.  Poate și pe ei i-au văzut copiii. Încearcă să te gândești că ai câțiva ani și vezi un câine decapitat în parcul unde mergi să te joci și să te văd cum îți mai scoți imaginea din minte. Viitor psihopat scrie pe tine.

M-a făcut să mă gândesc la o altă întâmplare. Acum ceva vreme, ieșind din bloc, un domn bătrân, antipatic după vorbă, după port, a lovit cu piciorul un pui de câine care dormea undeva lângă un gard. Din senin. I-a tras un șut de cred că i-a fracturat câteva coaste. Și l-a înjurat. Nu spun cât a plâns cățelul. Un polițist trecea prin zonă și l-a certat pe domnul cel bătrân și prost, că de ce dă în câine, că nu i-a făcut nimic. La care el răspunde: păi să-mi știe de frică, fir-ar mama lui a dracu! Dacă peste un an câinele îl va mușca, amintindu-și de șutul greu în stomac pe când era un pui și nu-i făcuse nimic, domnul va urla că îl omoară câinii, pe el, inocentul. Și se crează isterie.

Bun. Și atunci ce să facem? Problema câinilor nu este una de ieri de azi. Datează de când s-au pus bazele orașelor și nu e țară din lume care să nu fi avut câini prin orașe. Multe încă mai au. Dar toate țările civilizate au și adăposturi. Dar nu poți spune că vrei să construiești adăpost că-ți sar oamenii în cap: pentru copiii nu se dau bani, murim de foame, e sărăcie și voi vă gândiți la câini. Da, le-aș răspunde, da, ne gândim, pentru că e problema noastră. E una dintre problemele noastre și trebuie să o rezolvăm. Să-i omorâm pe toți? Bine, se face. Îi omorâm. Sunt vreo 300 000 de câini în toată România, se pare, pe străzi. Găsim câteva mii de brute care-i ucid. Să-i tragă dracului în țeapă, să-i vadă ceilalți câini de prin curți și să-i sperie. Să se bucure copiii ăștia. Să fie exemplu pentru alți câini. Să nu mai omoare copiii. 
Și chiar dacă-i eutanasiază după ultimele legi, în sigurață, safe, cu injecția și tot e degeaba. A doua zi după marea eutanasiere vor începe să apară câini pe stradă. Câini care poate vor mai ucide copii, vor mai mușca oameni. Nu numai pe cei care-i bat, ci pe oameni blânzi. Pentru că  e drept, câinele e animal și dacă se simte amenințat se apără. E legea lui, legea naturii. Și pe tine, ca om, dacă te supără cineva, te aperi!

Problema e mai profundă. Mii de oameni de pe la sate sau chiar și din blocuri aruncă puii în stradă după ce sunt fătați. Se duc cu sacoșa, se uită să nu-i vadă careva și-i aruncă. Sau câini bătrâni. Dacă i-a mâncat ouăle vecinei și asta s-a supărat și l-a amenințat, omul ia câinele, îl suie în portbagajul mașinii și îl aruncă în oraș. Brusc abandonat, neînțelegând ce s-a întâmplat, câinele va trece printr-o criză. Îl vor mușca poate și ceilalți, vagabonții obișnuiți cu strada, cei care n-au avut în veci un stăpân și se va înrăi. Poate chiar va mușca un om. 

ONG-uril și zecile de organizații care apără drepturile animalelor nu au făcut nimic zeci de ani. Începând cu anii 1990 câinii au început să apară. Aruncați de brutele pe care i-au iubit, s-au înmulțit, neștiind unde se află, adaptându-se mediului. Ani de zile nimeni nu i-a deranjat. Nu s-a dat o amendă unuia care a aruncat câinele. Nu s-a pedepsit nicio organizație care a spus că are grijă de câini și n-a avut. Cei mai mulți sunt blânzi, sunt câinii blocului, n-au mușcat pe nimeni niciodată. Numai buni de adoptat, de ținut în curte, în casă, să-ți apere copiii, să se joace cu tine când ieși la grătar.  Dar toți acești oameni care trebuiau să se ocupe de câini au furat banii, enorm de mulți bani și n-au făcut nimic. Nici eutanasiere, nici adăposturi, nici sterilizare, nici nimic. 

Dar soluții există, soluții durabile și totul începe cu schimbarea mentalităților, cu educarea oamenilor. Dar e treabă de durată și chiar dacă e cea mai bună, se voiesc soluții urgente. Începând cu strângerea lor de pe străzi, în adăposturi. Apoi încurajarea adopției, mai ales în străinătate. Sunt convins că mii de oameni  din diferite țări ar adopta un câine. Dar și români. Scăderea taxelor pentru cei ce adoptă, am auzit zicând azi pe cineva. Poate e o soluție și asta. Sterilizarea lor. Amendarea cu sume imense a celor care-i mai aruncă pe străzi. Desființarea organizațiilor și poate închisoarea pentru cei care au spus că se ocupă de câini și au furat banii. Pe mâinile lor e sângele copilului. Nu poți condamna animalul și nu-i poți ucide pe toți pentru unul. În primul rând nu e productiv, apoi nu e uman. Dacă suntem oameni și suntem superiori, datoria noastră e să găsim soluții rezonabile, nu să-i ucidem pe capete. Istoria a dovedit că masacrele nu sunt niciodată o soluție optimă, ca să nu mai vorbim de inplicațiile morale. Și nu, domnule bou, câinii nu sunt miei și pui, sunt câini. Asta pentru cei care se întreabă de ce e (mai) normal să ucizi un miel de Paște, dar nu e în regulă să ucizi un câine. Nu are rost să explic, dacă ești om, înțelegi de ce nu ucizi câinele și înțelegi că se poate și altfel.

Later edit: - din pacate, masacrul a inceput. Ma uit la poza din articol si nu inteleg oare ce inteleg copiii aia.
                - se vede masacrul și în străinătate
                - crima îndeamnă la crimă

duminică, 8 septembrie 2013

Kafka și scrisorile păpușii călătoare

Nu știu dacă e adevărată, dar povestea despre Kafka și micuța care și-a pierdut păpușa este minunată. Nu cred să mă fi emoționat ceva mai mult în ultima vreme. Am citit-o într-un roman de Paul Auster, The Brooklyn Follies ( tradusă la noi sub titlul Nebunii în Brooklyn, pe care o recomand cu cel mai mare drag și respect pentru cărțile bune) și îmi întrerup lectura pentru a v-o spune și vouă, prin cuvintele lui Auster. Am făcut ceva cercetări pe net și am mai descoperit câteva referințe, aici și aici (de unde reproduc și paginile de roman). Din păcate, dacă au existat cu adevărat, scrisorile au dispărut. Tind să cred că sunt poate capodopera pierdută a lui Kafka, fiindcă doar din umanitate, din omenie, din dragoste se poate naște o adevărată operă. Puțină durere, ceva inocență și multă iubire. 

Așadar, fragmentul din Auster despre scrisorile păpușii către fetița din parc, scrise și citite de Kafka timp de trei săptămâni, spre salvarea acesteia de la suferință: 


”It’s the last year of Kafka’s life and he’s fallen in love with Dora Diamant, a young girl of nineteen or twenty who ran away from her Hasidic family in Poland and now lives in Berlin. She’s half his age, but she’s the one who gives him to courage to leave Prague. Every afternoon, Kafka goes for a walk in the park. More often than not, Dora goes with him. One day, they run into a little girl in tears, sobbing her heart out. Kafka asks her what’s wrong, and she tells him that she’s lost her doll. He immediately starts inventing a story to explain what happened.

‘Your doll has gone off on a trip,’ he says. ‘How do you know that?’ the girl asks. ‘Because she’s written me a letter,’ Kafka says. The girl seems suspicious. ‘Do you have it on you?’ she asks. ‘No, I’m sorry,’ he says. ‘I left it at home by mistake, but I’ll bring it with me tomorrow.’ He’s so convincing, the girl doesn’t know what to think anymore. Can it be possible that this mysterious man is telling the truth?’

Kafka goes straight home to write the letter. He sits down at his desk, and as Dora watches him write, she notices the same seriousness and tension he displays when composing his own work. He isn’t about to cheat the little girl. This is a real literary labour, and he’s determined to get it right. If he can come up with a beautiful and persuasive lie, it will supplant the girl’s loss with a different reality—a false one, maybe, but something true and believable according to the laws of fiction.

The next day Kafka rushes back to the park with the letter. The little girl is waiting for him, and since she hasn’t learned how to read yet, he reads the letter out loud to her. The doll is very sorry, but she’s grown tired of living with the same people all the time. She needs to get out and see the world, to make new friends. It’s not that she doesn’t love the little girl, but she longs for a change of scenery, and therefore they must separate for a while. The doll then promises to write the girl every day and keep her abreast of her activities.

That’s where the story begins to break my heart. It’s astonishing enough that Kafka took the trouble to write that first letter, but now he commits himself to the project of writing a new letter every day—for no other reasons than to console the little girl, who happens to be a complete stranger to him, a child he ran into by accident one afternoon in the park. What kind of man does a thing like that? He kept it up for three weeks, Nathan. Three weeks. One of the most brilliant writers who ever lived sacrificing his time—his ever more precious and dwindling time—to composing imaginary letters from a lost doll. Dora says that he wrote every sentence with excruciating attention to detail, that the prose was precise, funny and absorbing. In other words, it was Kafka’s prose, and ever day for three weeks he went to the park and read another letter to the girl. The doll grows up, goes to school, gets to know other people. She continues to assure the girl of her love, but she hints at certain complications in her life that make it impossible for her to return home. Little by little , Kafka is preparing the girl for the moment when the doll will vanish for her life forever. He struggles to come up with a satisfactory ending, worried that if he doesn’t succeed, the magic spell will be broken. After testing out several possibilities, he finally decides to marry off the doll. He describes the young man she falls in love with, the engagement party, the wedding in the country, even the house where the doll and the husband now live. And then, in the last line, the doll bids farewell to her old and beloved friend.

By that point of course, the girl no longer misses the doll. Kafka has given her something else instead, and by the time those three weeks are up, the letters have cured her of her unhappiness. She has the story, and when a person is lucky enough to live inside a story, to live inside an imaginary world, the pains of this world disappear. For as long as the story goes on, reality no longer exists.”


Nu e ceva mai minunat în toată biografia lui Kafka, despre care știam că a fost un om extraordinar. Înțeleg acum că era, pe lângă un scriitor desăvârșit, și un om profund bun. O să-i citesc cu alți ochi cărțile.

joi, 5 septembrie 2013

Frederik Pohl, câteva cuvinte

”You can't trust reason. We threw it out of the ad profession long ago and have never missed it.”

Au trecut trei zile de când a murit un mare scriitor de S.F., Frederik Pohl, și am așteptat să văd ceva reacții. În afară de o știre pe Mediafax și încă vrei două pe câteva siteuri, scurte, la obiect, fără mari înflorituri, au mai scris vreo doi scriitori și promotori ai genului din România. E clar, nu mă așteptam la cine știe ce mari reacții, dar măcar câteva articole, câteva statusuri pe Facebook tot speram să văd. E adevărat, Pohl nu a fost Cioabă și nici maidanez, nici n-a vrut să fure aurul țării, nici n-a fost implicat în scandaluri cu vreo nevastă mai tânără, nici n-a făcut sex cu minore, nici nu și-a făcut transplant de organe la 70 de ani, nici alte lucruri demne de interesul publicului. El a scris. Și și-a văzut de treabă. Nu a fost o vedetă a literaturii, nici nu cred că și-a dorit, dar cărțile lui s-au vândut destul de bine. Și a fost printre primii mari scriitori de S.F., din vechea gașcă, cea a lui Asimov.

În România s-au tradus câteva cărți la Nemira și cât am citit mi-a plăcut. O să mai citesc. A câștigat Premiul Hugo de mai multe ori și alte premii importante: Nebula, Locus și John W. Campbell Memorial. I-a plăcut să scrie, să citească și în general, și-a văzut de treaba lui. A trăit mult, 93 de ani. Spunea despre scris și bătrânețe: ”The big new development in my life is, when I turned 80, I decided I no longer have to do four pages a day. For me, it's like retiring”. Nu cred că Universul a fost recreat cu mai multă imaginație decât a făcut-o el în romanul Gateway. Și cu mai multă naturalețe, demnitate și adevăr. Gamerii ar trebui să recunoască și ei titlul. 

Articolul acesta nu e un necrolog, e un omagiu și un remember pentru mine. Să nu mai cred că oamenii importanți merită să fie pomeniți în defavoarea nulităților. Cui dracu îi pasă de un scriitor? Să se slăbească. Lumea are treburi mai importante, oameni mor în fiecare secundă. Ce a făcut el așa de important, că doar se știe, scriitorii sunt paraziți, nu fac nimic pentru lume, așa că ce atâta caz. A murit și gata, doar era bătrân, cât să mai trăiască? Cred că așa gândesc cei mai mulți. Sper să mă înșel, sper să exagerez, să mă lamentez degeaba. Și nu e vorba doar de Frederik Pohl, ci de zeci de oameni care chiar contribuie, care chiar au ceva de spus și sunt umbriți de prostime. 

Am văzut că în America s-a vorbit mai mult, Neil Gaiman chiar a scris un articol de calitate și mult mai cuprinzător. Vă invit să-l citiți și să-l citiți și pe Pohl. Mă duc să scuip niște semințe în parc și să beau un bidon de Babanu. Să fiu normal. Să fiu la locul meu.

miercuri, 4 septembrie 2013

Plonjare în opera lui Matei Vișniec 4

Cum vă spuneam mai demult, am început un Dosar de Scriitor dedicat lui Matei Vișniec. Aceasta este fila a patra. Urmează un interviu cu autorul. Citiți cărțile lui Vișniec, mergeți la o piesă de teatru de-a lui, mergeți la lansări de carte atunci când vine în România. Îndemnul nostru este: citiți și autori români!

Capitolul 4: Panică în grupul numărul cinci

Romanul Sindromul de panică în Orașul Luminilor este fără doar și poate o carte a unui autor îndrăgostit de cuvinte. Practic, este o carte despre cuvinte și despre cei ce se folosesc în mod conștient de ele: scriitorii, personajele lor, editorii, cititorii, librarii. Și ramificarea nu e întâmplătoare, fiindcă Autorul este cel ce plutește pe deasupra tuturor, ca Duhul Sfânt peste ape și, ca în cazul romanului Cafeneaua Pas-Parol, autorul intră în conversație cu personajele, devine un personaj, dar de data aceasta nu este atât de rău privit de către caracterele sale. Din primele pagini ale cărții suntem cumva uimiți de întrebarea unui personaj, adresată naratorului, care pare a fi și autorul: ”Sunteți autor sau personaj?”. Cel întrebat nu înțelege și nu răspunde, la fel cum nici noi nu înțelegem, dar am vrea să ne răspundem. Și într-un final ne răspundem, înțelegem. Scris în stilul său, devenit pentru mine inconfundabil după lectura câtorva cărți, romanul lui Matei Vișniec pare doar o pagină dintr-un mare roman, dintr-o mare carte, la care probabil lucrează încă de când a început să scrie. Toate cărțile sale, toate piesele, poemele și articolele au un substrat comun, un fond de idei, teme, emoții, interogații, neliniști, neputințe, iubiri, pasiuni din care își trag seva, vigoarea și cuvintele.

Romanul pare legat, ca printr-un cordon ombilical invizibil, din celuloză, atât de primul său roman,Cafeneaua Pas-Parol, dar mai ales de două volume, scrise cam în aceeași perioadă, atipica și eleganta colecție de cuvinte, Cabaretul cuvintelor…,și de articolele ce vor deveni volumul Cronica ideilor tulbutătoare…, mai ales prin teme, dar și prin felul în care notează mici elemente, mici întâmplări. Să mă fac mai bine înțeles. Într-unul din articolele sale, Matei Vișniec se plânge de faptul că suntem asaltați de ceea ce filosoful francez Jean-François Revel numește ”cunoașterea inutilă” (care dă și titlul unei cărți celebre), toate știrile, informațiile inutile, fabricate după un scenariu parcă hollywoodian, unde oroarea, violența și lipsa de informație nu numai esențială, ci cât de cât cu un rost, ne asaltează viețile. El povestește în acest articol două lucruri pe care le vom regăsi și în acest roman, aproape la fel narate, doar cu mici schimbări. Pentru a accentua și mai bine supărarea sa, Vișniec introduce în roman un personaj puțin deosebit, dar care definește cumva o întreagă gamă de oameni reali. Georges este patron de bar și are o singură pasiune în viață: să asculte și să vadă știri. În toată casa are radiouri, tranzistori, televizoare care rulează non-stop pe canale de știri. Chiar și câinele lui este atât de învățat cu știrile, încât în momentul când stăpânul său se vindecă, el se îmbolnăvește din lipsă de știri (o metaforă puternică, acest episod). La un moment dat, el ascultă radioul și aude următoarea poveste adevărată:

“Într-una dintre nopțile sale de insomnie, când asculta bineînțeles radioul, Georges dădu peste o discuție despre stilul emisiunilor difuzate pe unde la începutul secolului. Află în felul acesta că uneori crainicii își încheiau buletinul de știri în câteva secunde, spunând: astăzi nu sunt știri. Aveau deci, la ora aceea, decența de a le spune oamenilor: astăzi nu sunt știri, nimic din ceea ce se întâmplă în lume nu merită să vă încarce memoria, deci trecem la altceva, la muzică, la teatru radiofonic, la cronici de călătorie etc. ” (p. 105)

Ce vis frumos, acela în care trăim într-o lume fără cancanuri inutile și lipsite de amuzament, într-o lume epurată de mârlănie, bădărănism și în care suferința umană și micile întâmplări din viața unor iluștrii necunoscuți, care apar pe ecran zi de zi, să nu mai fie știrea zilei!

continuarea aici

capitolul 1, capitolul 2, capitolul 3