luni, 16 septembrie 2013

Interviu cu Matei Vișniec

După cum am promis, iată interviul cu scriitorul Matei Vișniec, pe care am avut onoarea să îl iau pentru SemneBune: 

Semne Bune: Domnule Vişniec, bună ziua şi vă mulţumesc pentru că aţi acceptat invitaţia noastră de a răspunde câtorva întrebări pentru SemneBune.ro. Sperăm că v-a plăcut ”Dosarul de scriitor” pe care vi l-am dedicat. Sintagma ”dosar de scriitor” are o conotaţie negativă, însă noi ne-am jucat puţin cu termenii şi dosarul nostru este profund pozitiv. Sunt curios, aţi avut dosar de urmărire pe vremea comunismului? Nu am găsit nicio referință la aşa ceva în niciun interviu sau articol pe care l-aţi scris. 

Matei Vișniec: Probabil cǎ am avut dosar, cred cǎ toţi membrii generaţiei `80 au fost fişaţi, supravegheaţi şi chiar urmǎriţi, dar pur şi simplu nu am avut niciodatǎ timp sǎ încep demersurile pentru a-mi cere dosarul. Cum viaţa mea se desfǎşoarǎ în Franţa, de fiecare datǎ cînd vin în România am scopuri precise, fie un festival, fie o lansare de carte, fie ca sǎ-mi vǎd pǎrinţii în Bucovina. Intr-o bunǎ zi am sǎ încerc totuşi sǎ-mi iau cîteva zile libere pentru a obţine acest dosar, în speranţa cǎ nu voi descoperi cine ştie ce atrocitǎţi acolo, de exemplu cǎ prieteni apropiaţi fǎceau rapoarte despre mine.

SB: Stiu că sunteţi unul dintre membrii fondatori ai Cenaclului de luni, devenit celebru în epocă, astăzi intrat deja în istoria literaturii. Noi, cei tineri, citim cu entuziasm amintirile foştilor membri şi nu ne vine parcă a crede că aţi reuşit să scrieţi o literatură atât de liberă în acele vremuri. Puteţi să ne povestiţi despre cum se desfăşura o întâlnire, despre cei ce veneau la Cenaclu? Erau şi agitatori, securişti infiltraţi? Cum îi recunoştaţi?

MV: Ce pǎcat cǎ nimeni nu a filmat în acei ani o şedinţǎ de cenaclu! Este adevǎrat însǎ cǎ nici tehnologia de atunci nu permitea filmǎri discrete… Nici mǎcar fotografii cu şedinţele de cenaclu nu cred cǎ existǎ prea multe. Mǎ întreb dacǎ în primii ani de funcţionare a cenaclului aveam conştiinţa faptului cǎ urma sǎ figurǎm în istoria literaturii. Cred cǎ la început Cenaclul de luni a fost doar unul printre multe altele. La Bucureşti existau atunci o multitudine de cenacluri interesante iar „lunediştii” frecventau şi cenaclul condus de Constanţa Buzea la revista Amfiteatru, şi cenaclul de prozǎ condus de Ovid S. Crohmǎlniceanu la Facultatea de Filologie, sau cenaclul lui Florin Mugur. Tinerii scriitori erau avizi de cenacluri, nu ştiu dacǎ acest fenomen a fost destul de serios analizat, dar la ora aceea el era o încercare de creare a unor spaţii de libertate paralele în raport cu „cultura oficialǎ”.Exista un cenaclu, Charmides, şi la Facultatea de Filosofie şi Istorie (pe care am absolvit-o eu), dupǎ cum existau diverse cenacluri în jurul unor reviste literare, cum era cazul cu cel patronat de revista Luceafǎrul. Alte cenacluri celebre se formaserǎ şi în alte centre universitate, este suficient sǎ amintesc de cenaclul creat la Cluj în jurul revistei Echinox. De altfel deseori tineri poeţi şi prozatori de la Echinox veneau sǎ citeascǎ la Cenaclul de luni, iar noi, lunediştii, mergeam uneori în pelerinaj la Cluj sau la Iaşi…

Cenaclul de luni s-a impus însǎ treptat atît din cauza personalitǎţii mentorului sǎu, Nicolae Manolescu, cît şi datoritǎ talentului şi exuberanţei membrilor sǎi fondatori. A existat o perioadǎ cînd absolut toţi membrii fondatori ai cenaclului erau studenţi, chiar dacǎ unii se apropiau de sfîrşitul studiilor iar alţii abia intraserǎ la facultate. Este totuşi uluitor faptul cǎ nucleul cenaclului a fost format dintr-un grup de oameni care şi-au fǎcut studiile în acelaşi timp, cam între 1975 şi 1981. În aceastǎ ipostazǎ m-am aflat şi eu şi s-au aflat şi Mircea Cǎrtǎrescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru, Ion Stratan, Elena Ştefoi, Cǎlin Vlasie, Mariana Marin, Alexandru Muşina, Ion Bogdan Lefter, Radu Cǎlin Cristea, Doru Mareş… Lista nu este definitivǎ. Treptat, unii dintre noi şi-au terminat studiile şi au început sǎ facǎ naveta în jurul Bucureştiului, dar în acelaşi timp au continuat sǎ vinǎ la cenaclul de luni. Personal, în ciuda faptului cǎ în toamna lui 1980 am „pierdut” statutul de student şi am devenit profesor (navetist), am continuat sǎ vin sistematic la cenaclu. La fel procedau şi Radu Cǎlin Cristea sau Cǎlin Vlasie… Ca sǎ nu mai spun cǎ grupul din jurul lui Manolescu s-a îmbogǎţit cu cei care au terminat facultatea la Cluj dar au decis sǎ se instaleze la Bucureşti (Ioan Groşan, Ion Buduca, Radu G. Ţeposu). Cenaclul de luni a fost, de fapt, un centru de atracţie pentru toţi membrii generaţiei 80. Au citit deseori la cenaclu Nichita Danilov şi Lucian Vasiliu (care veneau de la Iaşi), Ioan Mureşan şi Emil Hurezeanu (care veneau de la Cluj) sau Marcel Tolcea (care venea de la Timişoara).

Toatǎ lumea ştia, prin 1980, cǎ la Cenaclul de luni se întîmpla ceva interesant, chiar surprinzǎtor, chiar ireverenţios. Nu întîmplǎtor au început sǎ vinǎ sǎ asiste la şedinţele de cenaclui şi unii scriitori consacraţi (Virgil Mazilescu sau filozoful Mihai Şora). Cu siguranţǎ cǎ erau şi mulţi „observatori” trimişi de diverse „organe” dar eu personal nu cred cǎ am avurt vreodatǎ ochiul destul de format pentru a identifica vreo persoanǎ dubioasǎ. De fapt nici nu mǎ interesau eventualii spioni, trǎiam pur şi simplu cu încîntare şi cu un anumit spirit de competiţie acele momente…

SB: Mai ţineţi legătura cu prietenii vechi, cu foştii membri ai Cenaclului? Aveţi aşa-numite prietenii literare?

MV: Am menţinut legǎtura cu mulţi dintre foştii lunedişti. Iar unii, care au devenit editori, precum Alexandru Muşina sau Cǎlin Vlasie, mi-au şi publicat dupǎ 1990 piesele. Marile mele prietenii literare (puţine, de altfel) s-au structurat cu oameni care erau mai vîrstnici decît mine. Un prieten mi-a fost dramaturgul Iosif Naghiu, de exemplu. Un om generos ale cǎrui piese ar merita sǎ fie redescoperite.

SB: Citiţi autori contemporani români sau francezi? Cum vi se pare noua literatură? Cum vi se pare noul teatru?

MV: Citesc destul de mult şi literaturǎ românǎ şi literaturǎ francezǎ. Poezia româneascǎ mi se pare inepuizabilǎ. Pentru mine Anca Mizumschi şi Ioan Es. Pop sunt douǎ mari nume ale poeziei. Imi place teatrul lui Radu Macrinici şi al Gianinei Cǎrbunariu, îmi plac romanele lui Dan Lungu. In Franţa sunt fascinat de literatura unor autori precum Valère Novarina sau Michel Tournier, dar am citit sistematic şi tot ce a scris Michel Houellebecq. Urmăresc fenomenul literar şi mă minunez cînd descopăr că Amélie Nothomb este adulată de publicul larg chiar şi cînd scrie romane extrem de slaben chiar penibile…

SB: Mi-a rămas în minte imaginea demisolului în care aţi locuit în tinereţe, de unde se vedeau doar picioarele trecătorilor. Mai mulţi prieteni, acum scriitori consacraţi, precum Nichita Danilov sau Mircea Cărtărescu, au povestit despre această cameră (aproape) subterană. Îmi pare a fi aproape suprarealistă. Vă mai amintiţi de acele timpuri?

MV: Eram student în ultimul an cînd am închiriat acea încǎpere minusculǎ în zona Pieţei Rosetti. Proprietara era o distinsǎ doamnǎ cu pretenţii de aristocraţie urbanǎ, o chema Vernescu. Imobilul avea mai multe asemennea cǎmǎruţe la subsol, care erau toate locuite de studenţi sau studente. O veritabilǎ faunǎ, uneori ne întîlneam la aceeaşi sursǎ de apǎ sau în faţa toaletei comune. In primul an am stat într-o astfel de încǎpere cu o singurǎ fereastrǎ situatǎ la nivelul trotuarului dar care dǎdea spre nord. Practic nu vedeam niciodatǎ soarele. Al doiela an am reuşit să trec în partea cu soare, dar pe acolo trecea un tramvai care intra într-un viraj aproape în dreptul ferestrei mele şi făcea un zgomot asurzitor, mă trezea de la patru dimineaţa cînd îşi începea cursa prima garnitură. Cu timpul m-am obişnuit cu acest zgomot, aşa cum se obişnuieşte marinarul cu vuietul mării. Am scris, în acele cămăruţe, primele mele piese de teatru, Sufleurul fricii şi Uşa, piese care continuă să fie jucate deşi au o vechime de peste 30 de ani.

SB: În 1987 aţi plecat în Franţa. Povestiţi acest episod, puţin în romanul Sindromul de panică în Oraşul Luminilor, precum şi în mai multe articole. Cum aţi reuşit şi cum v-aţi adaptat? Stiu că v-a frapat viziunea marxistă a tinerilor studenţi. Cum sunt tinerii de acum? Mai asimilează la fel de uşor ideile marxiste?

MV: Capitalismul sălbatic care bîntuie în prezent pe planetă, sau mai bine zis o formă de ultraliberalism de un cinism total, a creat o extraordinară ocazie pentru reabilitarea marxismului. Capitalul lui Marx este una din cărţile care se vinde cel mai bine. Iar eu trăiesc într-o ţară, Franţa, în care un partid minuscul, Partidul Comunist Francez, publică un cotidian, L’Humanité… Tineretul nu este însă, după opinia mea, obsedat de comunism şi de marxism, ci de o anume viziune socialist-umanisă. Fraţa rămîne un mare laborator al socialismului pragmatic şi este cazul acum cu preşedintele François Hollande şi cu echipa sa care vor să găsească un echilibru între capitalism şi etică.

Continuarea pe SemneBune.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu