miercuri, 30 octombrie 2013

Cum a fost la FILIT

M-am întors din Iași, încărcat cu cărți autografiate, luni dimineață cu un autobuz plin mai ales cu poeți și am ajuns destul de repede în București, semn că cei doi șoferi și-au făcut bine treaba. Nu prea am putut să dorm pe drum, eram încă în sevrajul zilelor trecute și odată ajuns în București am avut sentimentul unui sfârșit, nu chiar ca în Julian Barnes, dar pe aproape. Tot ce s-a întâmplat la Iași găsiți pe Scrie-ți povestea în Iași ( eu și Andreea Banciu ne-am pus farmecele la bătaie și am convins foarte mulți oameni, inclusiv o serie de mari scriitori, să scrie povești) și pe semnebune.ro unde am postat zilnic, eu și Andreea, jurnale ale întâmplărilor și articole despre evenimente (123456, 7, 8, 9, 10), plus un interviu cu scriitoarea Ioana Pârvulescu (mai urmează pe semnebune.ro alte câteva interviuri, so, fiți pe fază) așadar, aici o să mă limitez, pentru a nu mă repeta fără să vreau, la impresii personale despre Iași, festival, oameni, mâncare și ce îmi mai trece mie prin filtrul amintirii.

Cum am ajuns în Iași, după o călătorie cu trenul care mi s-a părut extrem de tare, m-a uimit frumusețea
orașului, despre care auzisem atâtea povești, fără să fi ajuns vreodată acolo. Era seară și după ce ne-am cazat la hotel am mers prin centrul orașului, atât pentru a vedea locul unde avea să ne facem veacul cinci zile, dar și pentru a ne familiariza cu zona. M-a fermecat din prima și cu toată oboseala, emoțiile sau uimirea am ajuns repede la concluzia că Iașul va deveni unul dintre orașele mele preferate. Și așa a fost, chiar dacă n-am apucat să văd foarte mult, ce am văzut m-a încântat. Am suferit puțin, alături de locuitorii cu care am vorbit, pentru tăierea teilor, care sunt convins că îi dădeau orașului un aer de poveste. Oamenii erau supărați pe această decizie dar și-au exprimat părerile în mod cuviincios, cu o anumită blândețe în glas. Acest lucru l-am întâlnit și zilele următoare: o blândețe în firea oamenilor, fapt care îmi confirmă faptul că oamenii din Iași percep timpul altfel.

Zilele festivalului au trecut mult prea repede și recunosc că m-am distrat teribil și am muncit cu spor, mânat de bucuria de a fi (mică, mică) parte dintr-un eveniment cum e FILIT-ul. M-am împrietenit repede cu voluntarele, care sunt toate, fără excepție, teribil de frumoase și de prietenoase, și cu voluntarii, extrem de calzi și de asemenea, prietenoși. Și-au făcut treaba excelent la festival și nu pot decât să-i felicit și să le mulțumesc pentru ajutorul pe care ni l-au oferit și nouă. Odată înțeles faptul că mă aflu printre oameni mișto mi-a fost ușor să mă adaptez locului și să înțeleg ce se întâmplă cu mine, cu noi, cu evenimentul. 

Am fost înconjurat de scriitori, pe mulți dintre ei i-am citit integral, din toți cei prezenți am citit măcar o carte și acest lucru m-a neliniștit inițial, fiind o fire puțin timidă. Nu sunt obișnuit să văd în jurul meu oameni pe care-i admir, cu ale căror cărți mi-am petrecut zile întregi, însă m-am adaptat repede și am trecut un prag psihologic important. Am descoperit în spatele autorilor oameni calzi, prietenoși, amuzanți și profesioniști în tot ceea ce fac și am fost mai mult decât fericit să stau de vorbă cu unii dintre ei, la o cafea în fața Casei FILIT, la standul nostru sau prin alte locuri pe unde ne-am plimbat. Vreau să păstrez legătura cu ei și le mulțumesc pentru amintiri.

Vinul în Iași este delicios (vezi, Andreea, mi-a intrat în reflex :D ), mâncarea în mare parte bună și cafeaua (cu care practic am funcționat zilele acestea) a fost gustoasă. Într-o noapte am ieșit din hotel pentru a lua aer, neputând dormi, și am descoperit un non-stop unde am mâncat cele mai bune plăcinte din viața mea. În afară de plăcinte, m-au impresionat bisericile din Iași, care sunt la tot pasul. Din nefericire, nu am avut timp să vizitez prea multe, dar am intrat în două, pentru a mă reculege și pentru a le vizita, și m-am simțit într-un loc al misterului dublat de frumusețe estetică așa cum rar am întâlnit. În plus, Palatul Culturii este una dintre clădirile cele mai impunătoare din câte am văzut.

Am fost la Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” la mai multe evenimente, seara, și am rămas fără suflare în fața magiei acestui loc. Am vizitat Casa Dosoftei, mică și plină de poveste, am văzut din trecere câteva licee și bulevardul Unirii este locul prin care m-aș plimba în fiecare dimineață. Undeva, în fața unui mall, aproape de Palatul Culturii era un carusel vechi, cum sunt cele din filmele turnate în Paris. După cum ne-a mărturist un bătrân, la restaurantul ”Bolta Rece” se întâmplă cele mai bune povești și putem confirma că am trăit și noi măcar una. Am făcut multe poze.

N-am apucat să vizitez Casa Pogor, care era pe lista mea sus de tot, dar o să mă întorc. La un moment dat
cochetam serios cu gândul de a mă muta în Iași măcar o perioadă, unde să îmi caut ceva de muncă pentru a mă întreține și în restul timpului să scriu, să mă plimb, să stau de vorbă cu oamenii. Încă nu mi-a ieșit total din minte gândul acesta. Ce pot să mai spun este că cele cinci zile au fost cele mai pline, mai bune, mai ireale din tot anul acesta și ”dulcele târg al Ieșilor” e un loc pe care vi-l recomand tuturor.

Mulțumesc pentru invitația la primul FILIT! 

marți, 29 octombrie 2013

Vino cu mine, nu știu unde mergem

Vinerea trecută am citit, în cadrul evenimentului Meniu a la Carte, câteva poezii, alături de mai mulți poeți. Aceasta este una dintre poeziile mai noi pe care le-am citit. Aici găsiți o galerie foto a serii.

                                                Vino cu mine, nu știu unde mergem

Vino cu mine, nu știu deloc unde mergem
Dar știu că vom da de rău și de bine
Vom vedea frumusețea despre care vorbeau Profeții
Și vom cunoaște iubirea romanticilor tuberculoși.
Nu știu unde mergem, dar știu cum să mergem
Cu tălpile goale peste pașii celorlalți oameni
Cu pielea picioarelor vom mângâia amintirea lor.
Știu că vor trece poate o mie de nopți
Și dacă suntem norocoși vom mai trece încă una
Și diminețile nu vom fi singuri ca atâția oameni
Ce visează în realitate să nu se mai trezescă niciodată.

Îți voi cânta cu vocea lui Tom Waits
Despre vise și despre cât de inocentă ești când visezi
Și voi vedea cum trupul te va trăda de nenumărate ori
În atât de multe feluri că nici nu le pot enumera
Dar voi fi acolo să îți sprijin oasele
                                                                                   Cu fumul țigării, conectați la prezent
Nu știu unde mergem dar vino cu mine
Nici tu nu știi, dar e mai bine să fim doi
Care nu știu, căci nu-i așa, unde sunt doi
Moartea nu știe să adune
Doar să scadă.
Însă ne va scădea unul din altul 
Doar pentru a ne reduce la infinit.

luni, 21 octombrie 2013

Feel it & Fill it@ FILIT

De mâine pornesc la drum spre dulcele târg al Ieșilor, împreună cu colega mea, Andreea, la festivalul FILIT (Festivalul international de literatură și traducere), unde vom reprezenta SemneBune, copilul proiectului AdLittera. Ce o să facem noi acolo? O să ne distrăm, o să cunoaștem oameni și mai ales, o să spunem povești, o să îndemnăm oamenii să spună povești, o să convingem scriitori să ne spună povești și o să fie totul o mare poveste. 
Proiectul nostru se numește Scrie-ți povestea în Iași. Avem pagină de facebook, o să fim pe Twitter și pe site-ul semnebune.ro. Ideea noastră e să atragem oamenii veniți acolo și să îi convingem să scriem împreună o poveste fluviu, o poveste fără de sfârșit. Noi o să fim Haruni în Marea de Povești. Cinci zile de povești care se continuă din alte povești și dau naștere altor povești. Totul în timp real, totul proiectat în timp real la standul nostru. La sfârșit vom strânge marea poveste și poate va ieși un volum, dacă nu, o să fie pe site. Dar cel mai important e să aducem la suprafață poveștile oamenilor și vrem să facem asta în cadrul unui festival de literatură, înconjurați de scriitori, traducători, redactori, critici literari. 

E un joc postmodernist, interactiv și nimeni nu știe ce poveste va ieși până la urmă. Mizăm pe ideea că oamenii care vin la un festival de literatură iubesc literatura și au măcar curiozitatea de a vedea cum se scrie o poveste, dar mai ales au dorința de a scrie ei înșiși o poveste. Două fraze sau trei pagini, un cuvânt sau un simbol, regula este că nu există reguli, doar dorința de a ne juca, de a fi printre cuvinte. Vom continua povești începute de mari scriitori, prezenți la Iași, vom începe povești noi și vom îndemna oamenii să înceapă ei înșiși o poveste. 

Dacă vă nimeriți pe la Iași, treceți pe la noi și spuneți-ne o poveste! Completați spațiile libere și simțiți-vă bine!

Feel it & Fill it @ FILIT

joi, 17 octombrie 2013

Suntem pe mâini bune?

Pe semnebune.ro mă revolt împotriva unor fapte care se întâmplă în România. Articoul este scris sub formă de pamflet, dar lucrurile de acolo nu sunt deloc amuzante, din contră, parcă devine din ce în ce mai clar faptul că o parte din persoanele publice au probleme grave cu moralitatea (concluzie banală, Mr. Obvious, dar eu sunt constant uimit de limitele care se tot largesc). Și dacă ar fi doar vedete, nu ar fi așa grav, dar când e vorba de așa-numiți formatori de opinie sau de persoane cu funcții importante, atunci altfel se pune problema. Și când se iau decizii importante doar pe bază de afiliere politică, fără să se țină cont de persoanele implicate și chiar de lege, să nu mai zic de bunul-simț elementar, atunci deja intrăm pe teritorii din care nu se iese nepătat:

”Știu, ne-am plictisit de discuții despre comunism, fie că suntem pro sau contra, prea mult se vorbește, domnule, despre ceva ce a fost, ăhă!, demult, dar sunt constant uimit de ceea ce citesc în ultima vreme. Și sunt în același timp dezgustat, nemulțumit și chiar speriat. Unele articole și știri îmi provoacă atacuri de panică. Uneori zâmbesc amar și încerc să mă iau cu altceva, dar metoda aceasta nu funcționeaza, Vălul Mayei se ridică de fiecare dată când încerc să mă feresc. Nici nu știu când am început să îmi pierd iluziile, cel puțin o parte din ele, dar știu că pierderea lor este un proces de durată, un proces ce nu se oprește de câțiva ani încoace. Poate se numește maturizare, poate e realizarea mizeriei în care trăim. Nici nu știu cum să reacționez când, de exemplu, citesc că Marius Oprea, un om pe care îl respectam odată, își calcă pe onoare, pe demnitate și încalcă de fapt datoria pe care o are ca director la Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului, atunci când îl apără în Instanță pe cel pe care cu câțiva ani în urmă îl considera un om periculos, un om acuzat de crime împotriva umanității. Nicolae Paraschiv, un om acuzat că a făcut poliție politică pe vremea comunismului, este apărat de către însuși directorul Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului. Dacă nu știți cine este Nicolae Paraschiv, atunci vă spuneu: cel care s-a ocupat de cazul lui Liviu Babeș. Probabil nici asta nu vă sună cunoscut, dar probabil ați auzit măcar de un tânăr care și-a dat foc pe pârtia de schi de la Brașov, pe 2 martie 1989, pentru a protesta împotriva comunismului. Un gest al unui om care nu mai avea în ce să creadă. Nu-l aprob, nu-l dezaprob, doar mi-l amintesc. Și când spun că Paraschiv s-a ocupat, e clar care este sensul verbului ”a se ocupa”. Cum a ajuns Oprea din acuzator în apărător? Este ca într-un film prost, ca într-o caricatură absurdă, parcă îți vine să râzi și aștepți de fapt momentul în care duma este relevată, când camera ascunsă iese de după tufiș, dar de fapt nu este nicio cameră ascunsă, există doar un tufiș, unul care crește, se înmulțește și se lățește pe retina noastră.”

continuarea aici.

aștept să comentați, să mă trageți de urechi dacă am spus ceva greșit sau să îmi spuneți părerea vostră.

joi, 10 octombrie 2013

Neghicitul Premiu Nobel și editorii români

S-a decis și anul acesta cine câștigă Premiul Nobel pentru Literatură. După ce s-au vehiculat nume precum Philiph Roth, Adonis, Haruki Murakami, Amos Oz, Joyce Carol Oates sau al nostru (nu o zic cu mândrie naționalistă, o zic cu respect pentru talentul său) Mircea Cărtărescu, s-a decis, evident, un alt autor, de data aceasta o autoare, Alice Munro, din Canada. Nimeni nu se aștepta, evident, la ea, fiindcă nimeni nu ghicește nicodată aceste lucruri. Era evident că nu-l va lua Murakami, doi scriitori asiatici unul după celălalt, Mo Yan, de origine chineză, l-a câștigat anul trecut, e un pariu greu de câștigat. Eu credeam că-l va lua un autor african, mai ales pentru că am citit cum că cei de la Stockholm cer cu ardoare să se propună cărți ale autorilor din această zonă geografică, și mai ales pentru că nu l-a mai luat nicio persoană de culoare în ultimii ani. Se preconiza că-l va lua o femeie, fiindcă de la Herta Muller încoace femeile au fost ocolite. Se tot spune că Nobelul se oferă pe criterii de corectitudine politică și pe criterii politice în general și cred că e ceva adevăr în acest lucru. Nu știu cât, nu știu care sunt ideile comisiei, dar e evident că nu doar talentul îți aduce Nobelul.

Trebuie ca ceva din opera autorului să reflecte niște atitudini sociale, politice sau de natură religioasă etc. Din câte înțeleg, în opera Alicei Munro femeie, familia, viața cea banală sunt subiecte predilecte și cum autoarea a scris aproape numai povestiri, s-a vehiculat și ideea că întreaga ei operă e un șir lung de povestiri pe marginea câtorva teme. Julian Barnes spunea cum ceva vreme că Alice Munro e cea mai  bună autoare de povestiri din lume, dar nu m-aș fi așteptat să câștige.

Nu am citit mai nimic din ce a scris, doar câteva povestiri găsite pe internet, și în România s-a tradus un singur volum din opera sa, Prea multă fericire, la Editura Litera, care cred că e foarte fericită acum. Le vor crește vânzările și au anunțat că vor mai traduce din cărțile autoarei. Cu siguranță se vor mai arăta și alte edituri interesate și vom vedea în ceva vreme librăriile pline cu cărțile ei. E un fapt normal, Nobelul vinde. E ceva ipocrizie la mijloc, dar e normal. Faima vinde, oamenii se îngrămădesc să citească și dacă autorul e bun, atunci e un câștig dublu. Eu am auzit de Mo Yan și i-am citit (o parte) din romanul Obosit de viață, obosit de moarte, după ce a luat Nobelul. Văzusem Sorgul roșu prin librării, dar nu mi-a atras niciodată atenția. La fel și cu cartea Alicei Munro. Nu e dată să nu merg în vreun anticariat și să nu dau peste cartea ei, Prea multă fericire, ascunsă printre mormane de alte cărți, de obicei la 10 lei sau mai puțin, dar niciodată nici măcar nu m-am gândit să o cumpăr. Nici n-am văzut să fie prea cerută.

O fi vina editurilor că nu știu să promoveze autori cu potențial? Oare nu au ”nas” pentru posibilii viitori aducători de bani? Nu știu, dar faptul că a apărut o singură carte a ei, în condițiile în care aflu că prin lumea largă se traduce și se citește foarte mult, e cel puțin bizar. Și nu e primul caz. Dacă luați an de an lista celor propuși la Nobel, o să aflați că în România doar o parte sunt traduși masiv (Murakami, Roth, Oates, Eco, Oz etc), unii sunt traduși cu câteva cărți, dar fără prea mare impact (cazul Alice Munro e grăitor), iar alții deloc (există vreo carte a poetului Adonis, întreb, chiar nu știu?). De ce se întâmplă asta? Eu, dacă aș fi editor sau director de editură, aș lua la puricat lista de Nobel, liste de autori cu potențial și aș traduce. Atât din motive de evidentă plăcere estetică, dar și din motive economice.  Poate e de vină și ignoranța noastră de cititori. Eu mă declar ignorant uneori. Poate Alice Munro e chiar bună și în ciuda faptului că se vor umple gențile adolescentelor și a feministelor mândre cu cărțile ei, o să citesc și eu. Poate chiar o să-mi placă.

Și pentru că sunt un om superficial și sexist și rău, am căutat pozele de tinerețe ale autoarei, în vârstă de 82 de ani acum, și era destul de frumoasă. Nu extrem de frumoasă, dar avea ceva special. Poate ochii. Și încă are un chip drăguț. Și frumoasă și deșteaptă, combinație fatală. Spre deosebire de Oates, extrem de talentată (mi-aș fi dorit să câștige), dar care nu e deloc frumoasă. Dintre femeile nobelizate cred că cea mai frumoasă a fost Sigrid Undset. Cea mai tare reacție la aflarea veștii a avut-o Doris Lessing. Încă mă mai amuză și încă o admir foarte mult. 

Până una alta, eu aștept să i se decerneze Nobelul lui Thomas Pynchon, sunt curios dacă îl va accepta și dacă da, oare va ieși în lume?

(o povestire de-a ei, in engleza)

miercuri, 9 octombrie 2013

Nu sunteți victime!

Să salvăm natura, să fim mai buni cu cei din jurul nostru, să ne iubim și să ne respectăm, să apreciem femeile, să nu mâncăm carne, că și animalele au viață și le doare și plâng când sunt măcelărite, să folosim pungi eco, să mâncăm eco, să nu poluăm, să dăm bună ziua oamenilor când ieșim din bloc, să ne jucăm cu copiii prin parc. Reguli de bun simț, nu? Mi se pare corect să facem toate cele de mai sus, într-o mai mică sau mai mare măsură, unele sunt reguli capitale, altele just bullshit ecologisto-sentimental. Dar sunt bune în principiu și mai sunt sute de alte lucruri pe care ar trebui să le facem pentru că suntem oameni, nu brazi în vârful muntelui și avem conștiință, sentimente și un loc într-o societate.

Dar ce nu mi se pare corect e să vină zi de zi oameni  care să facă spume și să își plimbe trupurile îmbrăcate în haine bine asortate, vintage sau mai știu eu cum și să ne spună că dacă nu facem așa suntem niște nenorociți. Mi s-a luat de ONG-iști hoți care apără animalele și își construiesc case pe blana lor, mi s-a luat de atotștiutori care dau sfaturi de viață, mi s-a luat de trendsetteri și de făuritori de opinie care ne îndobitocesc cu perceptele sfintei lumi postmoderniste, poststructuraliste și ateiste. Mi s-a luat de toți și mă enervează când citesc articolele lor de dobitoci bine învățați. 

Nu mi se pare corect și m-am plictisit de feministe unilaterale, care n-au decât o idee fixă și proastă, și care urlă prin articole despre cât de nefericite sunt ele pentru că vai, sunt înrobite de bărbații care vor să le controleze și să le transforme în neveste casnice, cum făceau derbedeii de tați, bunici și toți înaintea lor. Pe ele, care au sentimente și sunt deștepte și pot să facă atât de multe lucruri, dar sunt înlănțuite de copii și de bărbați. În primul rând, da, sunteți deștepte și capabile, dar nu e înjositor dacă dați cu mătura prin casă, și bărbații sparg lemne, de exemplu si nu se plang.. Și dacă nu vrei copii, nu-i face, fă sex protejat sau nu face sex sau îngroapă-i în fundul curții după ce-i naști, apoi spânzură-te și dacă există un Iad sper să ajungi acolo. Dacă te crezi înrobită de copilul pe care-l ai, nu meriți să trăiești pe lumea asta, ești o greșeală genetică și ADN-ul tău nu va fi moștenit de urmașii tăi, nu va trece prin râul de gene, cel izvorât din Edenul metaforic. Dacă îți folosești copilul pentru a te răzbuna pe bărbatul tău, care într-un final, așteptat, s-a plictisit de tine și s-a dus departe, atunci meriți să călătorești în timp, în cea mai rea perioadă a istoriei, în casa celui mai brutal bărbat din câți au trăit, să vezi ce înseamnă de fapt tot ceea ce predici tu. Nu-i implica pe copii și nu fi o nenorocită!

Și nu, nu sunteți înrobite, aveți tot ce și-ar putea dori cineva, trăiți într-o lume pe care acum 300 de ani nu și-o imaginau nici extratereștrii. Cu toții trăim, bărbați și femei, animale și plante, tuturor ne e mai bine de când s-a inventat săpunul și laptop-ul și curentul electric și pizza home delivery. Și da, toți  avem și lucruri de care să ne plângem și toți trăim în lumea nedreaptă pe care am moștenit-o. Dar e o lume ceva mai evoluată, progresul are și părțile lui foarte bune. Dar voi, ăștia care vă tot plângeți și vă simțiți atât de importanți și de nedreptățiți, dar care de fapt mâncați rahat cu două linguri, voi nu meritați nimic. Nu, pentru că cei care chiar au probleme reale, nu imaginate sau teoretice, își văd de ele și nu mai au timp să se plângă, pentru că, de, viața e grea, dar chiar dacă ar vrea, nu ar mai avea loc de voi, care dintr-o dată v-ați găsi drept purtătorii lor de cuvânt. Și ei, ca și mine, n-ar avea de zis decât asta: dar cine te-a delegat pe tine, meștere? Vezi-ți de treabă! 

Protestați în sânii goi și vreți respect, ne vorbiți de la tribune despre sărăcie, îmbrăcați în haine de mii de euro, salvați câinii, dar nu știți decât să luați bani și n-ați mângâiat niciodată unul, protestați în piețe contra capitalismului și vă luați banii de la corporații. Nu sunteți victime! Sunteți ipocriți.

sâmbătă, 5 octombrie 2013

Rana

Câteodată mă mai jucam. Demult:

Din fumul de țigară gri
Te croșetez ca într-un vis
Când nu e ceață compensează
Iluzia că ești aici
Sunt tot mai singur

N-ai să știi
Ce dor mi-a fost
Nu-ți spun nimic dar știu ca pot
Să mint frumos și să te pierd

Te port ca sarea pe o rană
Te port în sare
Ești o rană
Ești tot ce vrei să fii
Ești Karma.

marți, 1 octombrie 2013

Real life

Din câte știu, viețile nu se repetă. Ce faci e bun făcut, nu există niciun buton de restart, nu se poate reîncepe nivelul, așa, ca într-un joc pe calculator. Nu există vrăji de protecție, nici de refacere imediată a rănilor, nici mii de încercări pentru a termina un level. Referitor la jocuri, cred că ne-au făcut să visăm la o viață care poate fi reîncepută și ameliorează ideea morții. Jucăm, reluăm, murim și revenim pe ecran, nepătați, neuzați, la fel de tineri. Tabula rasa. Doar că în viață nu e așa.

De multe ori m-am gândit cum ar fi să îmi pot planifica existența, cum ar fi să dau delete unor lucruri pe care le-am făcut sau să mă întorc în timp și să reiau un anumit ”level”, să-l refac, poate l-aș ”juca” mai bine. Și nu cred că sunt singurul. Ideea din jocuri trebuie să fi fost inspirată din realitate, din dorința omului de a fi nemuritor, puternic, stăpân pe toate mișcările sale, și cum în viața reală e imposibil, măcar într-o ficțiune să se poată. Romanele, filmele nu au ajuns și nu vor ajunge la acest nivel, nu sunt interactive, chiar dacă și acolo e o poveste, tu poți controla.

Dar chiar și jocurile au limitele lor. Nu poți să faci chiar orice, jocul are o poveste, se urmărește un traseu și chiar dacă te poți abate de la drum, chiar dacă poți relua un level sau jocul, nu ești tu cel care controlează acțiunea. E adevărat, poți alege o altă cale, un joc diferit, mai apropiat de ideile tale poți să omori demonul cu mai puține vrăji sau gloanțe ca într-o încercare anterioară, dar tot trebuie să-l omori pentru a trece mai departe. E totul scris, un creator a hotărât care va fi traseul, questurile, direcția, personajele, arhitectura, tărâmul. Și nici jocurile nu sunt infinite, nici în online nu se poate juca la nesfârșit, chiar dacă mai apar update-uri, extensii, noi provocări. Aici e vorba mai mult de interacțiunea dintre oameni. De pe maidan s-a trecut pe calculator, din pissing contest s-a ajuns la cine are cea mai tare armură sau cine rezistă cel mai mult până să pice. Doar că în joc revine, la fel ca înainte, nevătămat, pe când în viața rămâne jos sau cu cicatrice. Însă și jocurile se termină, se învechesc, se umplu de buguri, nu mai pot fi jucate, apar altele, mai noi, mai bune, mai actuale. La fel ca oamenii.

Până la urmă, ce știm noi?