luni, 25 noiembrie 2013

Privirea critică a femeii

De fiecare dată când mă întorc în București, după o perioadă de stat în Zona H., primul lucru care îmi sare în ochi este mulțimea de oameni, mai mulți pe un trotuar în așteptarea metroului decât văd într-o zi normală prin micul oraș Din masa de oameni se remarcă femeile, aici voiam să ajung. Aștept cu nerăbdare momentul să urc în metorou și să îmi iau fața plictisită, special creată pentru asemenea ocazie, ca să nu bat la ochi și ma uit la cururi, țâțe, picioare, păr, eșarfe, blugi, fustițe, hanorace, pantofi, cercei, geci, unghii (aici sunt atent la nuanțe, lungimi, modele, mai am multe de învățat) și alte accesorii feminine. E plăcerea mea nevinovată de om trăit în plăcuta și necesara, din când în când, sălbăticie a vieții la țară. Cele 30 de minute în metrou, de la autogară acasă, sunt o desfătare, un dezmăț al simțurilor, halesc bucăți din realitatea femeiască cu pofta unui condamnat la castitate sau la moarte. Nu e o perversitate, e un mod de a mă reajusta la viața din marele oraș și e și modul meu de animal masculin de a reacționa la sutele de stimuli, care dacă nu m-ar afecta neam ar fi adevărata problemă. Îmi place să ascult și conversații, să descopăr femei care citesc, să calculez numărul de pițipoance, numărul de proaste, numărul de tipe care par inteligente și să îmi ordonez mintal tabelul femeilor foarte bune, bune, acceptabile, de îmbrățișat în caz de urgență, de îmbrățișat când ai pistolul la cap și câteodată descopăr și câte un exemplar care te condamnă la moarte și n-ai ce face să scapi cu viață. Dar azi am descoperit și observat timp de cinci stații un alt stalker, mult superior mie.

Era o tipă. Inițial n-am luat-o în seamă, am observat unghiile lungi, blugii negri, strâmți, niște cizme chiar purtabile, țâțe acceptabile și era destul de frumoasă, la granița dintre aproape banală, dar totuși de netrecut cu vederea. Și mi-am luat privirea de la ea, dar am revenit, fiindcă la un moment dat am simțit privirea ei. Pentru o secundă mi-a venit să zâmbesc, credeam că se uită la mine. Țeapă! Femeia se uita la o altă femeie, dar nu în felul lasciv al lesbienelor, se vedea clar că tipa nu e așa ceva, ci analiza, la fel ca și mine. Numai că, spre deosebire de mine, ea și judeca și o făcea la modul grav. Privea și judeca. Privirea ei a trecut pe rând peste toate tipele din metrou, cu fiecare oprire a mașinăriei se urcau alte domnițe și privirea ei nu contenea să disloce trupuri, să sorteze îmbrăcăminte și să judece. Nici nu cred că s-a uitat la vreun tip, nu, privirea ei era doar pentru tipe, o privire critică și neiertătoare. Își ținea telefonul în mână și din când în când mai butona, însă cred că era mai mult un timp de respiro. Am privit-o fascinat și la un moment dat chiar mă uitam și eu doar la tipele pe care își oprea ea privirea. Mi-am dat seama, după vreo două stații, din gesturile ei, extrem de rudimentare, de metoda ei și am putut ghici verdictele pe care le dădea. 

Metoda ei: o privire de ansamblu, rapidă, câteva secunde, ochii pe picioare, coapse, unghii, urca apoi la sâni, o analiză sumară a părului, câteva clipe privirea ațintită la față, o analiză de 2-3 secunde a încălțărilor și a hainelor și apoi își vedea de telefon. Nu s-a mișcat, nu s-a foit, figura ei era aproape poker face, cu excepția unui mic rictus, pe care l-am identificat la o privire atentă. Dacă verdictul ei era pozitiv, figura rămânea statică, doar dădea puțin, aproape imperceptibil, aprobator din cap, apoi se întorcea la telefon, dacă ceva nu-i convenea, în colțul gurii îi apărea un mic semn de dispreț, o scurtă încrețire în partea stângă, dar extrem de puternică în interiorul minții ei. Apoi pleca din nou privirea și o lăsa cu câteva secunde mai mult decât atunci când aproba. 

Am pierdut șirul de aprobări sau de disprețuiri, dar cu siguranță disprețul a apărut mai des. Foarte puține tipe au mulțumit-o, chiar am început pe la a patra stație să-mi pun probleme în legătură cu gusturile mele. Parcă prea am dat credit multora pe care ea le-a desființat cu un simplu gest al colțului gurii. Nu știu ce să mai cred, poate ar trebui să fiu și eu mai atent, mai critic, mai puțin controlat de instincte și să învăț să apreciez mai repede calitatea. Dacă eu zăbovesc, discret, cu privirea pe un trup, ei nu-i trebuiau mai mult de 5-10 secunde și nici nu încerca să ascundă faptul că se uită. Dar n-am observat vreo tipă care să fi observat ce facă ea și niciuna nu părea deranjată de privirea ei.

Când a coborât, cu o vreo trei stații înaintea mea, m-am simțit trist, dar motivat și mai înțelept. Am învățat ceva azi și am descoperit că prețuitele mele calități de fin observator nu sunt atât de fine și atât de perfecte ca ale tinerei care mi-a arătat, fără ca măcar să bănuiască, o nouă metodă critică.

vineri, 15 noiembrie 2013

Cafeaua de dimineață

Încă adormit, intru în bucătărie și pun apă în ibric, dau drumul aragazului și torn două lingurițe de zahăr în apa ce începea să se încălzească. E ritualul de fiecare dimineață. Cum sar din pat, cum pun de cafea. După ce cafeaua e gata, am timp să mă spăl, să îmi văd de mine la baie, să îmi verific e-mailul, asta până se răcește puțin și e numai bună de băut. De când m-am lăsat de fumat nu mai sar din pat cu mâna pe pachet și nici nu bag una repede la baie, așa că îmi rămâne mai mult timp de pierdut. Am strategic puse pe măsuța din baie o revistă, un cub rubik, un caiet și un creion. Pentru creativitate. Îmi vin idei când mă joc cu cubul rubik, le notez repede pe hârtie și apoi, vesel, citesc un articol sau mă uit la poze. Așa m-am îmbogățit. La baie. Faptul că încă stau în garsoniera mea, singur, e doar un moft de-al meu. Aș putea cumpăra tot blocul, aș putea trăi în orice oraș din lume, dar m-am îmbogățit prea repede și până îmi dau seama ce e de făcut cu atâția bani, stau aici și îmi văd de viață ca și cum aș fi încă tânăr, sărac, doar cu idei și fără perspective. Beau cafea la ibric pentru că îmi amintește de mama. Numai că în dimineața asta s-a întâmplat ceva diferit.

Apa a început să fiarbă, am deschis borcanul și când mă pregăteam să iau din borcan prima linguriță cu cafea am auzit o voce subțire și puțin spartă care zbiera la mine:
- Ce ai, bă, de gând cu viața ta?
M-am panicat și era să scap borcanul, m-am întors brusc să văd dacă nu era cineva în spatele meu, am fugit în cameră, am verificat ușa de la intrare. Nimic, eram doar eu și apa deja clocotea puternic pe aragaz. Cred că am avut o halucinație auditivă. Semăna cu vocea unui om pe care l-am cunoscut. Echipat cu lingurița am dat să scot cafea să o pun in ibricul pe care l-am dat la o parte pentru a nu da în foc prea repede. Dar cum am dat să bag lingurița în borcan, aceeași voce:
-Bă, vrei să mă omori? Nimic bun nu faci, nimic n-o să faci în viața asta!
De data asta am scăpat borcanul și s-a făcut țăndări pe podea. A sărit cafea peste tot și din mormanul cel mare am văzut o mogâldeață de om care s-a scuturat de cafea și a pornit înspre mine. Era cât degetul mijlociu de mare și trăgea cu poftă dintr-o țigară. A scuipat pe pantoful meu și mi-a făcut semn să mă apropii. 
-Tu știi cine sunt eu? 
Părea un șmecheraș foarte, foarte mic. Un tip al dracului. Mușchiulos, tuns scurt, îmbrăcat bine. Mafiot de Dorobanți în miniatură.
-Vezi lingura aia? Ți-o bag în cur dacă mai dai cu mine de pământ vreodată. 
Nu aveam cuvinte la îndemână, încercam doar să-mi dau seama ce vrea de la mine, ce căuta în borcanul meu de cafea și cât de serioasă era treaba cu lingura.
- Cine ești și ce cauți aici?
- Voi, oamenii mari, sunteți proști rău! 
Nu neg, doar că tot nu înțelegeam nimic.
- Mi se zice Bob Ăl Mic și sunt trimis de Ăl Mare să te aduc pe calea cea bună.
S-a întors cu spatele la mine și a urinat pe butelia mea. A râgâit puternic și și-a mai aprins o țigară.
- Și ce vrei de la mine? Cine e Ăl Mare? De ce ești așa mic? Visez?
A început să râdă puternic, a sărit pe chiuvetă de parcă putea să zboare și până să-mi dau seama ca făcea era deja pe aragaz și cu o forță de care nu-l credeam capabil a luat ibricul cu apă încă fierbinte și mi l-a trântit peste plexul solar. Am simțit pe pielea mea că nu visez și când am dat să urlu am simțit că nu pot să scot sunete. Îmi pierise glasul:
- N-am nevoie de vecini care să bată la ușă. Suferă în tăcere. Si-a aranjat hainele, s-a scuturat de cafea și s-a calmat: Am început cu stângul. Normal că te-ai speriat, nu în fiecare zi găsești în borcanul cu cafea un motherfucker mic care te ceartă. Am fost trimis de prietenii tăi să-ți reamintesc că i-ai uitat. Le-ai promis că îi ajuți și pe ei dacă te îmbogățești, dar a trecut un an și tu, nimic. Sunt supărați și când cineva e supărat apelează la Ăl Mare și unul din noi, ăștia mici, suntem angajați să trimitem un mesaj. Eu am următorul mesaj pentru tine. 
Începusem să înțeleg, dar eram paralizat, nu putea decât să ascult. A început să vorbească și am recunoscut vocea:
- Bă boule, te bag în mă-ta! Mai știi când eram mici, beam cafele și făceam planuri de viitor? Ziceam că dacă unul din noi face ceva, îl ajută și pe celălalt. Ziceam să faci ceva cu viața ta și acum că ai făcut, m-ai uitat? Îți mănânc ficații dacă nu-mi trimiți și mie niște bani.
Înțelesesem tot. Am zâmbit și i-am făcut semn să-mi redea vocea.
- Cum îl chema pe fratele Anei?
Nu înțelegea, dar simțea că e ceva în neregulă.
- Numai tu ai putea să știi așa ceva. Dacă răspunzi la întrebare fac ce vrei tu.
Se uita la mine cu ură, încerca să spună ceva dar cu cât se gândea mai mult, cu atât îl vedeam cum dispare.
Mai întâi o mână, apoi ușor - ușor a dispărut cu totul.
- Nu există niciun frate, fraiere. De-asta nu ne-a dat nimeni pe șale când am fost la ea. Nu mă las eu prostit. Nu te-am trimis nimeni, e doar o schemă nouă de stors proștii cu bani. Escrocherii de poveste.
Am repus ibircul la fiert, am desfăcut o pungă nouă de cafea și acum stau pe balcon, sorb lichidul fierbinte și mă gândesc la prietenii mei.

Încă nu știu ce să fac cu viața mea, dar cred sincer că cea mai bună cafea e cea la ibric și mai cred că prietenii nu apelează la mici mafioți din borcanele cu cafea pentru a trimite mesaje. Te invită ei la o cafea și te întreabă ce mai faci. 

marți, 5 noiembrie 2013

”Hannah Arendt” sau vizualizarea banalității răului

Am văzut de curând filmul Hannah Arendt, despre celebra scriitoare/filozof, regizat de Margarethe von Trotta, cu Barbara Sukowa (în rolul Hannei), Axel Milberg (Heinrich Blücher, soțul scriitoarei) și Janet McTeer ( Mary McCarthy) în rolurile principale. Filmul, lansat în 2012, a făcut ceva vâlvă în Europa, mai ales, și a câștigat câteva premii importante. Din punct de vedere vizual filmul nu este deosebit, din contră, inițial mi s-a părut destul de banal, ca un film de televiziune cu buget redus, dar după vreo zece minute m-am obișnuit și mi-am dat seama că primele mele impresii sunt greșit influențate de faptul că am văzut în ultima vreme o sumă de filme de consum, de Hollywood, a căror imagine este superioară. Nici în poveste nu am intrat din prima, filmul începe greoi și inițial nu prea am înțeles despre ce anume e vorba, însă mi-am pus mintea la contribuție și mi-am adus aminte despre informațiile pe care deja le aveam despre viața Hannei Arendt și după vreun sfert de oră de film am început să înțeleg trama și am realizat că acțiunea începe să se limpezească. Filmul merită văzut, își îndeplinește cu vârf și îndesat ce își propune să ne arate.

Am așteptat cu nerăbdare apariția în film a figurii marelui filozof, nazist din întâmplare sau naivitate pentru o scurtă perioadă, Martin Heidegger, cunoscut și pentru relația sa cu Hannah Arendt (sau ea era și cunoscută pentru relația cu Heidegger?). Mulți sunt duri cu privire la episodul nazist al lui Heidegger, dar eu tind să cred că era doar naiv și cam prostuț în prvința politicii și figura lui Hitler l-a acaparat ca pe atâția alții. E ciudat să-l numesc prostuț pe omul cu unul dintre cele mai minunate creiere din istorie, capabil să scrie o lucrare fundamentală și extrem de greu de parcurs de cei mai mulți oameni, anume Ființă și Timp, dar trebuie să facem diferența dintre omul de zi cu zi, de animalul social și politic și gânditorul Martin Heidegger. Nu puține sunt cazurile în care oameni de o inteligență frapantă sunt pur și simplu incapabili să se descurce în lume și fac greșeli flagrante, dar cine suntem noi să aruncăm cu piatra? Revenind la film, sunt cam dezamăgut de puținătatea scenelor în care apare filozoful german și atunci când apare este foarte vag portretizat de Klaus Pohl. Poate cu o altă ocazie se va face un film în care figura lui să apară mai mult și mai bine.

O mare parte din film se învârte în jurul călătoriei făcute de Hannah Arendt, în calitate de jurnalistă și martoră din partea revistei The New Yorker, la procesul celebrului nazist Adolf Eichmann, care a avut loc la Ierusalim în anul 1962, în urma căruia a fost găsit vinovat de crime împotriva umanității și condamnat la moarte. Sentința a fost executată pe 31 mai 1962. Ce a descoperit Hannah Arendt este deja istorie și pentru a înțelege mai bine fenomenul prezentat de ea mă întorc puțin în timp, pe băncile facultății și îmi aduc aminte de cursurile dedicate cărților ei, Originile totalitarismului și Eichmann la Ierusalim. Raport asupra banalității răului. Am înțeles cu adevărat sintagma ”banalitatea răului” abia după ce am văzut imagini de la procesul lui Eichmann. 

Am mai înțeles, văzând filmul, că posibilitatea de a vedea dincolo de propriile interese, de propria limită a gândirii lumii înconjurătoare i-a împiedicat pe oameni să înțeleaga gestul Hannei Arendt de a scrie o carte despre Eichmann în felul în care a scris-o, fel pe care ei l-au perceput ca fiind insultător la adresa comunității evreiești și apărător al nazistului. Ce a încercat ea să le comunice lor este că omul pe care, orbiți de furie, și pe bună dreptate, au vrut să-l transforme în monstru, nu era nici pe departe un monstru, ci un simplu funcționar, un om banal, fără personalitate, fără idei, fără capacitatea de a distinge între bine și rău. Spânzuratul, în alte condiții ar fi putut primi o medalie pentru eficacitate. Pus într-o altă situație, omul ar fi dat rezultate la fel de consistente ca în elaborarea ”soluției finale”. 

Privită cinic și la rece, munca lui Eichman a fost aproape perfectă, rezultatele au fost cele scontate. Pentru el nu a fost nimic altceva decat un job și nu a făcut decât să urmeze ordine. Și le-a urmat, trenurile cu evrei au ajuns la destinație și și-a dus la îndeplinire cea mai mare parte din îndatorire: a trimis la moarte o mare parte din oamenii pe care-i ”calculase”. Este înfiorător să realizezi că un contabil a fost unul dintre cei mai mari criminali ai lumii cunoscute. Un birocrat fără personalitate, dar bun în domeniul său, este responsabil cu moartea tragică și inumană a milioane de nevinovați. El a gândit în teorie un adevărat abator și alții i-au pus planul în aplicare, el nici măcar nu i-a văzut, nu i-a cunoscut pe cei condamnați la moarte pentru nicio vină, pentru el au fost o statistică, un număr calcuat pe hârtie. 

Putea la fel de bine să trimită saci cu cartofi pentru ciorba soldaților. Nimic personal, nicio ideologie, niciun sentiment, nicio remușcare, poate doar ciuda profesională de a nu fi putut duce la capăt planul de pe hârtie. Acesta a fost omul pe care Hannah Arendt l-a descoperit în tribunalul de la Ierusalim, acesta a fost începutul unui nou proces de gândire pe care oamenii nu l-au acceptat din prima și datorită căruia Arendt a fost ostracizată. Dar la zeci de ani distanță înțelegem ideea ei, superb expusă și în acest film (unul dintre marile lui merite, laolaltă cu prestația extraordinară a actriței Barbara Sukowa) că raul nu trebuie neapărat să fie urât, grotesc, mitologic, poate fi reprezentat de un om banal înarmat cu un creion și o foaie. Răul și moartea nu sunt altceva decat numere și calcule. Pentru banalul răufacator lumea reală nu există, există doar un ordin și un deadline.