marți, 5 noiembrie 2013

”Hannah Arendt” sau vizualizarea banalității răului

Am văzut de curând filmul Hannah Arendt, despre celebra scriitoare/filozof, regizat de Margarethe von Trotta, cu Barbara Sukowa (în rolul Hannei), Axel Milberg (Heinrich Blücher, soțul scriitoarei) și Janet McTeer ( Mary McCarthy) în rolurile principale. Filmul, lansat în 2012, a făcut ceva vâlvă în Europa, mai ales, și a câștigat câteva premii importante. Din punct de vedere vizual filmul nu este deosebit, din contră, inițial mi s-a părut destul de banal, ca un film de televiziune cu buget redus, dar după vreo zece minute m-am obișnuit și mi-am dat seama că primele mele impresii sunt greșit influențate de faptul că am văzut în ultima vreme o sumă de filme de consum, de Hollywood, a căror imagine este superioară. Nici în poveste nu am intrat din prima, filmul începe greoi și inițial nu prea am înțeles despre ce anume e vorba, însă mi-am pus mintea la contribuție și mi-am adus aminte despre informațiile pe care deja le aveam despre viața Hannei Arendt și după vreun sfert de oră de film am început să înțeleg trama și am realizat că acțiunea începe să se limpezească. Filmul merită văzut, își îndeplinește cu vârf și îndesat ce își propune să ne arate.

Am așteptat cu nerăbdare apariția în film a figurii marelui filozof, nazist din întâmplare sau naivitate pentru o scurtă perioadă, Martin Heidegger, cunoscut și pentru relația sa cu Hannah Arendt (sau ea era și cunoscută pentru relația cu Heidegger?). Mulți sunt duri cu privire la episodul nazist al lui Heidegger, dar eu tind să cred că era doar naiv și cam prostuț în prvința politicii și figura lui Hitler l-a acaparat ca pe atâția alții. E ciudat să-l numesc prostuț pe omul cu unul dintre cele mai minunate creiere din istorie, capabil să scrie o lucrare fundamentală și extrem de greu de parcurs de cei mai mulți oameni, anume Ființă și Timp, dar trebuie să facem diferența dintre omul de zi cu zi, de animalul social și politic și gânditorul Martin Heidegger. Nu puține sunt cazurile în care oameni de o inteligență frapantă sunt pur și simplu incapabili să se descurce în lume și fac greșeli flagrante, dar cine suntem noi să aruncăm cu piatra? Revenind la film, sunt cam dezamăgut de puținătatea scenelor în care apare filozoful german și atunci când apare este foarte vag portretizat de Klaus Pohl. Poate cu o altă ocazie se va face un film în care figura lui să apară mai mult și mai bine.

O mare parte din film se învârte în jurul călătoriei făcute de Hannah Arendt, în calitate de jurnalistă și martoră din partea revistei The New Yorker, la procesul celebrului nazist Adolf Eichmann, care a avut loc la Ierusalim în anul 1962, în urma căruia a fost găsit vinovat de crime împotriva umanității și condamnat la moarte. Sentința a fost executată pe 31 mai 1962. Ce a descoperit Hannah Arendt este deja istorie și pentru a înțelege mai bine fenomenul prezentat de ea mă întorc puțin în timp, pe băncile facultății și îmi aduc aminte de cursurile dedicate cărților ei, Originile totalitarismului și Eichmann la Ierusalim. Raport asupra banalității răului. Am înțeles cu adevărat sintagma ”banalitatea răului” abia după ce am văzut imagini de la procesul lui Eichmann. 

Am mai înțeles, văzând filmul, că posibilitatea de a vedea dincolo de propriile interese, de propria limită a gândirii lumii înconjurătoare i-a împiedicat pe oameni să înțeleaga gestul Hannei Arendt de a scrie o carte despre Eichmann în felul în care a scris-o, fel pe care ei l-au perceput ca fiind insultător la adresa comunității evreiești și apărător al nazistului. Ce a încercat ea să le comunice lor este că omul pe care, orbiți de furie, și pe bună dreptate, au vrut să-l transforme în monstru, nu era nici pe departe un monstru, ci un simplu funcționar, un om banal, fără personalitate, fără idei, fără capacitatea de a distinge între bine și rău. Spânzuratul, în alte condiții ar fi putut primi o medalie pentru eficacitate. Pus într-o altă situație, omul ar fi dat rezultate la fel de consistente ca în elaborarea ”soluției finale”. 

Privită cinic și la rece, munca lui Eichman a fost aproape perfectă, rezultatele au fost cele scontate. Pentru el nu a fost nimic altceva decat un job și nu a făcut decât să urmeze ordine. Și le-a urmat, trenurile cu evrei au ajuns la destinație și și-a dus la îndeplinire cea mai mare parte din îndatorire: a trimis la moarte o mare parte din oamenii pe care-i ”calculase”. Este înfiorător să realizezi că un contabil a fost unul dintre cei mai mari criminali ai lumii cunoscute. Un birocrat fără personalitate, dar bun în domeniul său, este responsabil cu moartea tragică și inumană a milioane de nevinovați. El a gândit în teorie un adevărat abator și alții i-au pus planul în aplicare, el nici măcar nu i-a văzut, nu i-a cunoscut pe cei condamnați la moarte pentru nicio vină, pentru el au fost o statistică, un număr calcuat pe hârtie. 

Putea la fel de bine să trimită saci cu cartofi pentru ciorba soldaților. Nimic personal, nicio ideologie, niciun sentiment, nicio remușcare, poate doar ciuda profesională de a nu fi putut duce la capăt planul de pe hârtie. Acesta a fost omul pe care Hannah Arendt l-a descoperit în tribunalul de la Ierusalim, acesta a fost începutul unui nou proces de gândire pe care oamenii nu l-au acceptat din prima și datorită căruia Arendt a fost ostracizată. Dar la zeci de ani distanță înțelegem ideea ei, superb expusă și în acest film (unul dintre marile lui merite, laolaltă cu prestația extraordinară a actriței Barbara Sukowa) că raul nu trebuie neapărat să fie urât, grotesc, mitologic, poate fi reprezentat de un om banal înarmat cu un creion și o foaie. Răul și moartea nu sunt altceva decat numere și calcule. Pentru banalul răufacator lumea reală nu există, există doar un ordin și un deadline.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu