miercuri, 25 decembrie 2013

Despre adevărata esență a Crăciunului

Până la 6 ani magia exista pentru că credeam în Moș Crăciun, așa cum doar un copil poate crede în ceva și ziua Crăciunului era una de mare importanță. Apoi am aflat adevărul dar am început să înțeleg alte adevăruri, mergeam la biserică, țineam post, eram un copil cuminte și chiar dacă Moș Crăciun își pierduse statutul de ființa în carne și oase, încă mă bucuram de venirea lui. Asta a fost până pe la 12 ani. Apoi n-am mai fost un copil atât de cuminte, Moș Crăciun a decăzut total și nici credința n-am mai avut. Dar reușeam să găsesc bucuria în alte forme, băutura, hormonii și revolta adolescentină făceau treaba să funcționeze și Crăciunul avea în continuare o semnificație, chiar dacă una extrem de denaturată. Până pe la sfârșitul liceului. Apoi a fost nedefinit, exista doar ideea că o să mă întorc acasă, de la facultate, pentru câteva zile și o să mănânc ceva bun, o să vbeau un vin cu ai mei și cu prietenii. Acum s-au mai dus demonii, am revenit la o formă de credință, am înțeles care e treaba și cu Moș Crăciun și încerc să regăsesc o semnificație acestei zile. Știu în esență care este aceasta, dar nu pot să o simt. Măcar am o familie unită și în mijlocul ei mă simt bine, ceea ce e mai mult decât au mulți. Poate când o să-mi fac eu însumi o familie, o să redescopăr treptat ceva mai mult, ceva ce am uitat sau n-am știut cu adevărat niciodată. Oricum, știu că Naștarea Domnului înseamnă mai mult decât o serie de obiceiuri și o masă îmbelșugată.
***

Am scris și pe SemneBune un articol despre semnificația Crăciunului, vă invit să-l citiți:

Azi sărbătorim Nașterea Domnului, numai că mă uit în jurul meu (including Facebook) și am impresia că oamenii cred că sărbătoarea aceasta este despre mâncare, lene, somn, cluburi, party, băut, iubit și alte ”afaceri” omenești. Nu văd mai nicăieri pe cineva extrăgând esența acestei celebrări. Suntem un popor creștin, Nașterea Domnului este, în afară de Înviere, cel mai important eveniment, cel care ne definește ca religie. Înțeleg că pentru cei mai mulți, atei sau nu, religia înseamnă Biserică și Biserica e coruptă, preoții (a.k.a popii) sunt hoți și oricum ”mai lasă-ne, domnule, cu religia ta, că de unde știm noi dacă mai e ceva după, nu știm nimic, noi suntem prea mici, contează ce trăim acum, ce mâncăm, ce iubim, ce bem, că după om vedea noi ce-o fi!”, dar cele de mai sus nu au prea mult de-a face cu simbolul nașterii Fiului lui Dumnezeu, nici cu credința. E vorba despre noi ca oameni cu dimensiune spirituală care am uitat sau n-am știut niciodată ce semnificație minunată are această sărbătoare. Nici nu contează prea mult ce crezi, dacă stai bine să analizezi ultimii 2000 de ani, e imposibil să nu observi infleunța pozitivă a creștinismului, care a început, după cum se spune și se crede, într-o zi de 25 decembrie. Luați numai câteva minute timp de gândire și meditați la simbolistica gestului unui Demiurg de a crea o legătură cu omul prin nașterea sa în trup omenesc.

Chiar dacă ar fi o simplă poveste de adormit copii, cum cred atâția, nu are cum să nu te atingă puțin miracolul unui astfel de legământ, al unei astfel de apropieri. Dar societatea consumistă a îngropat aproape total acest gest și ultimele lopeți cu țărână le-au aruncat chiar preoții cei falși (nu îi includ pe toți preoții aici, să fie clar) tocmai prin faptul că și-au trădat credința și misiunea și au transformat religia într-o afacere, scârbind omul simplu, făcându-l să nu mai creadă în nimic. Plus aproape 50 de ani de comunism, de ateism științific și de îndobitocire în masă. Am ajuns în anul de grație 2014 să ne călcăm în picioare prin magazine pentru a cumpăra mâncare care se va strica, daruri care nu înseamnă nimic, obiecte colorate și perisabile care amintesc de un anumit Moș Crăciun, a cărui frumusețe s-a diminuat. Sau poate am crescut eu și s-a dus magia, dar, chiar dacă e un brand consumist întărit de Coca-Cola, Moș Crăciun este un simbol aducător de bucurie. Mi se pare că s-a bagatelizat și el. Nu numai Hristos, ci ambii, El și Moș Crăciun, au fost izgoniți din sărbătoarea Crăciunului. Ce ne-a mai rămas? Mâncare, băutură și iluzia unei fericiri artificiale. Poate sunt negativist, dar nu mai găsesc latura spirituală a unei sărbători spirituale în esența și în profunzimea ei. Crăciunul este despre suflet, nu despre trup, chiar dacă este și trupul foarte important. Dacă nu m-aș afla în mijlocul unei familii iubitoare și unite, cred că chiar aș rata total magia Crăciunului despre care tot aud în jurul meu. ”Fii mai bun, fii mai fericit” este un îndemn de bun simț, dar aș mai adăuga: ”Fii mai atent cu tine, cu viața ta, cu sufletul tău, cu aproapele tău!”

continuarea aici

miercuri, 18 decembrie 2013

Un joc numit România

Ca trăitor în România, când privesc la televizor sau pe internet și mai văd câte o știre despre noile nefăcute ale vreunui politician, ministru, primar etc, am impresia că e totul o glumă și eu sunt ăla care se prinde mai greu și întreabă, cu timiditate: ”E pe bune sau faceți mișto de mine?” Nici când mi se confirmă ca e pe bune, că e chiar așa, parcă tot nu îmi vine a crede și undeva în mintea mea e o voce care zice: ”era gata să te lași păcălit, chiar nu avea cum să fie așa, ești atât de naiv?” Dar repede îmi dau seama că e chiar așa, că nu e nicio glumă și nu sunt într-un nenorocit de roman, nici în vreun film, ci chiar în România, în țara în care s-a inventat șmecheria și unde s-au ridicat la grad de mare artă linșajul culturii și prostirea populației și unde nesimțirea te duce pe cele mai înalte culmi. Mă indignasem și în articolul anterior, dar în cele câteva zile s-au mai întâmplat niște lucruri și sincer să fiu, nici măcar nu mai știu dacă mai e cazul să mă mir, să mă enervez, mă simt ca un bătrân care ajuns la 100 de ani nu mai înțelege ce se întâmplă, a pierdut cumva legătura cu realitatea și își amitește doar că pe vremea lui parcă nu era chiar așa. Sau și mai bine, mă simt ca un bătrân de 100 de ani care nu mai înțelege nici glumele și se uită cu ochi apoși și blânzi la cei din jurul său pentru o confirmare a dumei, așteptând cu laringele pregătit pentru a da drumul unui hohot de râs, în timp ce-l bate cu mâna pe umăr pe cel care l-a dus de nas, puțin jenat că nu s-a prins, dar izbăvit de realizarea faptului că realitatea nu e atât de rea, doar că nu mai înțelege el.

Dar de fapt înțeleg și înțeleg prea bine că clasa politică nici măcar simțul umorului nu-l mai are. E o schizofrenie totală, am ajuns să ne indignăm pe niște furnici, pe niște caricaturi de oameni care și-au mutat mușuroiul în clădirea Parlamentului, în clădirea Guvernului, în clădiri plătite de noi, unde locuiesc și se joacă de-a dărâmatul castelului de cărți. Știți jocul acela din copilărie, noi îi ziceam weceul, când întindeai pe o masă aproape toate cărțile dintr-un pachet de joc, construind de fapt o fundație pe care se ridica un mic castel din celelalte cărți și fiecare jucător trebuia să tragă o carte fără să dărâme clădirea? Jocul dura în funcție de priceperea celor care-l jucau, putea trece mult timp și se extrăgeau multe cărți până cădea clădirea, dar în final cădea. 

Așa mi se pare că e și cu România. E un astfel de joc, cei ce vin la putere mai trag câte o carte, mai dărâmă
o instituție, mai taie o pensie, mai vând o bucată de pământ, mai desființează vreun institut, mai linșează un intelectual, mai mint populația cu găleți și făină, mai o șpagă, mai un om care părea că are caracter se vinde pentru ceva bănuți și tot așa, dar ușor-ușor fundația țării se dărâmă și mai cade câte un zid, se mai duce o speranță, un vis, până ce se va dărâma cu totul. Și chiar dacă se poate reconstrui, durează timp și e nevoie de o mâna stabilă care să construiască, altfel pică înainte să înceapă jocul. 

Ultima nefăcută este aceasta. Înțeleg că domnul, fost preot și prefect, actual minsitru al Culturii, Gigel Știrbu, nu ar fi de acord cu comasarea, dar nu prea am încredere în ce spune. Oare de ce? Apropo, ce se mai aude de ICR? L-au îngropat? Ce se mai aude cu șomajul, ce se mai aude cu legile aberante la care se lucrează în ultima vreme? Au trecut, vor trece? Ponta Plagiatorul și Iscariotul tot ne mai zâmbește feciorelnic? Nu i-a spus nimeni că zâmbetele false sunt șterse mai devreme sau mai târziu?

În toată nebunia asta, ne mai salvează câte o carte bună, cum sunt asta, aceasta sau aista

joi, 12 decembrie 2013

Nici hoția și prostia nu mai sunt ce-au fost!

Sfârșitul de an m-a prins extrem de obosit de toată tevatura publică. Moartea unui actor, deplâns de toată lumea, cu toate că cei mai mulți strâmbau din nas în timpul vieții lui, ”cine bă, ăla din Fast& Furious? Păi ăla e actor?”, mai ales de fetele sfâșiate de pierderea celor doi ochi albaștri, a devenit un show televizat. Nu mă mir, se întâmplă des, dar mereu mă ia prin surprindere gradul de superficialitate și de prostie al omenirii întregi. Că a fost bun sau rău, nu știu, eu mă mai uitam la filmele lui, mai ales la primele, dar e atât de multă ipocrizie în oameni, încât încep să cred că cei mai mulți și-au făcut din asta scop al vieții sau catalizator.

Nu vreau să scriu nimic despre Nelson Mandela. Din respect.

***
Apoi viața politică. Nici nu vreau să mă mai gândesc. USL-ul s-a pișat pe noi, nici nu mă așteptam la altceva, și unii încă mai stau cu gurile deschise și cu curul pregătit să o mai ia o dată pe la spate de la toată clasa politică. Comisii parlamentare, legi de rahat, minciuni peste minciuni, dar cine se cred? Nu îndemn la răzmerițe, nu e o soluție viabilă pe termen lung, s-a dovedit în istorie, dar zic și eu ca țăranii de pe vremuri: ”numai o palmă de i-aș da boierului, una grea, de lopătar, și aș muri fericit”, așa ar merita, să stea în fața noastră și să le dăm câte o palmă.

***
Despre Roșia Montana, Pungești & altele nu am o părere bine formată, doar una superficială, strânsă din
lecturi despre ecologie, sondare, geopolitică și altele, fiindcă media minte, politicienii nu merită ascultați și hipsterii nu sunt de încredere, sunt în mare parte niște marxiști îndoctrinați sau pur și simplu oameni care nu mai pot de atâta bine și se simt prost că nu fac nimic util pe lumea asta și după ce ies de la corporația care îi umflă de bani sau de la facultate mai dau o raită prin piață să urle pașnic împotriva violenței. Îndemnați de ecologiști spălați pe creier. Nu zic că nu au intenții bune în sufletul lor, unii sunt convins că n-au niciun interes, fac doar ce simt, doar că nu am încredere în ceea ce zic, din simplul motiv că nici ei nu știu. 

Am încercat, la modul cel mai serios, să înțeleg care e adevărul, care e gradul de periculozitate în toată treaba asta cu gazele de șist, dar nu a fost nimeni în stare să-mi spună exact, științific, concret, real tot ce e bine și ce e rău în cazul acestei afaceri. Doar păreri ciuntite și câteva tabele din care nu e nimic de înțeles. Undeva în mintea mea știu că e ceva putred în toată treaba asta, că există pericole, că cineva ne minte și ne fură, dar dacă n-am toate datele unei probleme nu prea îmi vine să ies în stradă să să urlu ”Nu ne vindem țara!”, în varianta 2013 (nu prea sunt la curent cu sloganurile) fiindcă nu mă reprezintă treaba asta și nu mă las mânat de gloată. Oricum nu am fost în stare să ne vindem țara cum trebuie, din cauza lui alde Iliescu și alții, acum nu prea mai văd care e treaba, ce mai e de vândut, ce ne mai iese, nouă, tuturor? N-am încredere nici măcar în femeia de serviciu din Guvernul ăsta. Așa că dacă poate cineva să îmi explice pe bune, exact, pericolul exploatării, eventualele beneficii, orice, dar fără mesaj politic de orice fel, doar matematic, științific, cu date și sume, aș fi recunoscător. 

***
Ministerul Culturii a devenit o glumă proastă, e un clișeu să spui că ministrul n-are nicio treabă cu cultura. Ca și în cazul Educației, de ani de zile numai incompetenți și vânduți politic au trecut pe acolo. Nu neg eventualele merite ale unor dintre ei, dar, odată ajunși în post, au uitat bibliotecile pe care poate le-au citit, și-au uitat demnitatea și omenia și tot ce reprezintă ei, de parcă ar fi nemuritori și superiori și ar trebui ca noi să căscăm gura la toate tâmpeniile lor. Aproape că îmi e rușine de rușinea lor.

Mai în glumă, mai în serios, chiar mă întreb, oare cum ajung oamenii ăștia, cu toții, în astfel de funcții, că eu dacă aș vrea, nu cred că aș putea, fiindcă nici n-aș ști cum. Nu cred că e de ajuns doar să fii jigodie, lingău, să ai pe cineva important la mână cu ceva, să fii incompetent, narcisist, egoist, cu pielea groasă ca șoricul porcului, fripturist, profitor și altele, mai e un ingredient secret la mijloc, fiindcă altfel ar trebui să ajungă o mulțime mare de oameni în posturi de genul ăsta. 

E atât de trist când îți dai seama că nici hoția și nesimțirea nu mai sunt ce au fost! Parcă aveau mai mult stil hoții și manipulatorii din trecut, un discurs mai elevat și mai elegant, măcar știau să vorbească corect românește, acum e bădărănie curată.

miercuri, 4 decembrie 2013

Necuvinte melancolice: muzica ce iese din cuvinte

Este ora 00.28, tocmai am terminat de citit ultimul roman al lui Matei Vișniec, Negustorul de începuturi de roman, a cărui recenzie vă invit să o citiți mâine pe semnebune.ro, beau ultima gură de ceai, am o bere în frigider, dar nu am hotărât încă dacă să o desfac sau nu, și am o stare naiv-melancolică. Mă gândesc la literatură, la cărți, la ”a scrie”, la visul de a deveni scriitor și la posibila lui neîmplinire. Am văzut azi și continuarea filmului Smoke, Blue in the face, by Paul Auster & Wayne Wang, am revăzut și celebra scenă din Smoke, Auggie Wren's Christmas Story (vă recomand tot filmul, dar se poate vedea și această parte, independent de restul filmului), unde Harvey Keitel și William Hurt nu fac altceva decât să explice tehnici de scriere, de captare ( si captivare) a atenției, de inception a poveștii în mintea omului și realizez că în ”meseria” asta ori reușești ori nu. Nu există cale de mijloc. Ori reușești să înțelegi mecanismul scrierii, felul de a spune o poveste - și ai norocul de a te citi cine trebuie, când și cum trebuie - ori nu reușești. Poți să ajungi scriitor mediu, să scrii bine sau foarte bine și să creezi o mică vâlvă în jurul tău, poți să ratezi dintru început startul, e cam același lucru. 

Și nu contează faima până la urmă, nu asta e scopul, ci faptul de a scrie bine, de a marca creierul celui ce citește, de a îți lăsa acolo ouăle din care să se dezvolte mici Predatori din cuvinte care să cucerească teritoriul narativ odată pentru totdeauna. Cred sincer că nu te poate nimeni învăța cum se face asta, cel mult poți învăța cum să controlezi și cum să te folosești de abilitate odată descoperită sau poți să mimezi prin tehnică, dar, exact ca în tradiția budistă, unde la Iluminare ajungi singur, așa e și în cazul scrisului, la înțelegera actului de a scrie ajungi singur. Talentul joacă un rol important, munca e și mai importantă, dar nu e de ajuns, trebuie să existe un declic undeva, o cărare pe care o descoperi. Cred că nici nu poate fi explicat, e un instinct, o conștientizare, o înțelegere, un simțământ, e activarea unei porțiuni a creierului sau a sufletului unde este îngropată cheia de boltă a scriiturii. 

Marii scriitori au înțeles asta și au ajuns pe cărare, au defrișat zona și și-au așezat mașina de scris acolo. E
greu de explicat unui om care nu citește sau care citește dar nu e pasionat de scris, cât de tricky e toată treaba asta. Pare atât de simplu, pare aproape natural, doar se publică atât de mult și toată lumea poate să scrie, dar e o capcană, pentru că limbajul este limitativ și e greu să explici în așa fel încât să înțeleagă cuiva ce înseamnă de fapt să scrii, ce presupune, ce înseamnă o carte cu adevărat mare. Nici eu, mie, nu îmi pot explica rațional, chiar dacă înțeleg, chiar dacă am citit rafturi de cărți despre scris, cărți de teorie și critică literară, ce anume diferențiază scrisul bun de scrisul cel ce poate anihila timpul, spațiul, universul, cel ce face și desface, chiar pentru o fracțiune de secundî, mecanismul lumii. Mintea percepe, creierul înțelege dar mâna nu poate scrie, gura nu poate vorbi. Apelând la un exemplu biblic, nu s-a pogorât darul de a vorbi în limbi peste noi, oamenii, nu ne putem conecta la undele de transmisie a vocii divine, a universului, legătura dintre noi și suflet este întreruptă. 

Când citesc un roman de Paul Auster, de Murakami, de Balzac, de Apuleius, de Pynchon, de Agopian, să dau câteva exemple, înțeleg că ei au înțeles și mă îmbăiez în cuvintele lor, le simt curgând pe mine. E o senzație pe care orice cititor o resimte când citește o carte care îi vorbește direct și mă bucur să aflu și să înțeleg ceva despre mine, despre lume, atunci când citesc. Sper ca odată să pot face și eu asta, să pot transmite, fără a face nimănui rău, fără a distruge, o undă spre creierul unui om, care să se bucure pentru o clipă de darul oferit de muzica ce iese din cuvinte. 

(fotografiile nu au legătură cu ce am scris, dar sunt extraordinare și reprezintă un alt mod, esențial și unic, de a transmite ceva. Sursa - si vă îndemn să zăboviți ceva vreme pe acest site)