miercuri, 18 decembrie 2013

Un joc numit România

Ca trăitor în România, când privesc la televizor sau pe internet și mai văd câte o știre despre noile nefăcute ale vreunui politician, ministru, primar etc, am impresia că e totul o glumă și eu sunt ăla care se prinde mai greu și întreabă, cu timiditate: ”E pe bune sau faceți mișto de mine?” Nici când mi se confirmă ca e pe bune, că e chiar așa, parcă tot nu îmi vine a crede și undeva în mintea mea e o voce care zice: ”era gata să te lași păcălit, chiar nu avea cum să fie așa, ești atât de naiv?” Dar repede îmi dau seama că e chiar așa, că nu e nicio glumă și nu sunt într-un nenorocit de roman, nici în vreun film, ci chiar în România, în țara în care s-a inventat șmecheria și unde s-au ridicat la grad de mare artă linșajul culturii și prostirea populației și unde nesimțirea te duce pe cele mai înalte culmi. Mă indignasem și în articolul anterior, dar în cele câteva zile s-au mai întâmplat niște lucruri și sincer să fiu, nici măcar nu mai știu dacă mai e cazul să mă mir, să mă enervez, mă simt ca un bătrân care ajuns la 100 de ani nu mai înțelege ce se întâmplă, a pierdut cumva legătura cu realitatea și își amitește doar că pe vremea lui parcă nu era chiar așa. Sau și mai bine, mă simt ca un bătrân de 100 de ani care nu mai înțelege nici glumele și se uită cu ochi apoși și blânzi la cei din jurul său pentru o confirmare a dumei, așteptând cu laringele pregătit pentru a da drumul unui hohot de râs, în timp ce-l bate cu mâna pe umăr pe cel care l-a dus de nas, puțin jenat că nu s-a prins, dar izbăvit de realizarea faptului că realitatea nu e atât de rea, doar că nu mai înțelege el.

Dar de fapt înțeleg și înțeleg prea bine că clasa politică nici măcar simțul umorului nu-l mai are. E o schizofrenie totală, am ajuns să ne indignăm pe niște furnici, pe niște caricaturi de oameni care și-au mutat mușuroiul în clădirea Parlamentului, în clădirea Guvernului, în clădiri plătite de noi, unde locuiesc și se joacă de-a dărâmatul castelului de cărți. Știți jocul acela din copilărie, noi îi ziceam weceul, când întindeai pe o masă aproape toate cărțile dintr-un pachet de joc, construind de fapt o fundație pe care se ridica un mic castel din celelalte cărți și fiecare jucător trebuia să tragă o carte fără să dărâme clădirea? Jocul dura în funcție de priceperea celor care-l jucau, putea trece mult timp și se extrăgeau multe cărți până cădea clădirea, dar în final cădea. 

Așa mi se pare că e și cu România. E un astfel de joc, cei ce vin la putere mai trag câte o carte, mai dărâmă
o instituție, mai taie o pensie, mai vând o bucată de pământ, mai desființează vreun institut, mai linșează un intelectual, mai mint populația cu găleți și făină, mai o șpagă, mai un om care părea că are caracter se vinde pentru ceva bănuți și tot așa, dar ușor-ușor fundația țării se dărâmă și mai cade câte un zid, se mai duce o speranță, un vis, până ce se va dărâma cu totul. Și chiar dacă se poate reconstrui, durează timp și e nevoie de o mâna stabilă care să construiască, altfel pică înainte să înceapă jocul. 

Ultima nefăcută este aceasta. Înțeleg că domnul, fost preot și prefect, actual minsitru al Culturii, Gigel Știrbu, nu ar fi de acord cu comasarea, dar nu prea am încredere în ce spune. Oare de ce? Apropo, ce se mai aude de ICR? L-au îngropat? Ce se mai aude cu șomajul, ce se mai aude cu legile aberante la care se lucrează în ultima vreme? Au trecut, vor trece? Ponta Plagiatorul și Iscariotul tot ne mai zâmbește feciorelnic? Nu i-a spus nimeni că zâmbetele false sunt șterse mai devreme sau mai târziu?

În toată nebunia asta, ne mai salvează câte o carte bună, cum sunt asta, aceasta sau aista

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu