joi, 27 noiembrie 2014

Negânduri de început de răceală: Ivan Ilici sunt si eu

Cred că o să răcesc pentru a nu știu câta oară acum, la început de iarnă. E bizar, nici nu am prea ieșit din casă, fiindcă sunt tânăr absolvent de Litere, licentă+master și, evident, nu lucrez momentan, așa că nu știu de unde aș fi putut lua vreun virus. În casă e cald, atât de cald cât poate fi într-o garsonieră cu un singur calorifer. și ăla călduț, nicidecum fierbinte, pentru că, deh!, Radetul nu are bani de mai mult combustibil, așa că nu pricep. Cert e că de azi dimineață am frisoane și strănut. Dau cu ceai și citesc Tolstoi. Nu e vreo fiță, vezi Doamne, citesc literatură înaltă!, ci chiar simțeam nevoia să citesc ceva clasic, bun, iar bătrânul rus mi s-a părut o alegere potrivită. Rușii sunt oricum dați dracului când e vorba de scris. Nu toți, dar ăștia vechi cu siguranță. Nu m-am apucat de vreunul din romane, ci de un volum e nuvele. Am citit Cuponul fals și Moartea lui Ivan Ilici

Pe aceasta din urmă am mai citit-o în liceu, dar a reușit să mă tulbure la fel de mult, poate chiar mai mult decât atunci. E un duș rece nuvela asta, e o reamintire a ceea ce vom păți cu toții: boală, singurătate, înstrăinare, moarte. Familia nu va mai ști cum să ne ajute pe măsură ce se apropie ceasul și ne e din ce în ce mai rău, soții vor aștepta să ne ducem, unii se vor vedea în locul nostru la muncă sau în societate, copiii nu vor ști nici ei cum să reacționeze și pe măsură ce se va apropia momentul morții  vom fi din ce în ce mai cuprinși de dorul de a mai trăi, ne vom evalua viața și nu vom înțelege de ce am trăit. Unii vor zice că a fost o viață bună, alții vor suferi, își vor da seama că nu au trăit bine, dar în final tot acolo ajungem. 

Cred că e foarte important cu ce gânduri ne trăim viața, de ce ne agățăm, fiindcă cu toții, atei, credincioși, nepăsători, depravați, umili, hedoniști, cumpătați, bogați, săraci, deștepți, frumoși, urâți, melancoloici sau sangvinici etc., cu toții avem nevoie de ceva care să ne fie sprijin: o credință, o pasiune, un gând, un sistem filozofic, o speranță. Cred sincer că cei care nu cred în nimic au mai mult de pătimit, fiindcă pentru ei nu e nimic nici aici (sau doar aici e ceva, dar fără vreun sens anume), nici dincolo: suntem cu toții niște celule puse în mișcare de impulsuri, dar nici pentru credincioși nu e mai simplu, pentru că a crede cere anumite sacrificii, cere renunțare, rugă, umilință, introspecție, e nevoie de liniștire. 

Unii atei sunt fericiți fiindcă se împacă cu gândul morții totale, unii credincioși, cei care au ajuns la o înaltă cunoaștere și elevare spirituală, o transcedere, sunt de asemenea împăcați, dar și unii și alții sunt rarități. Cei mai mulți ducem lupte, ne zbatem să ajungem la un răspuns mulțumitor, ne chinuim să aflăm cum să ne trăim viața, ce anume să facem, cum să câștigăm bani, dar să nu ne compromitem, cum sa avem o familie, dar să nu neglijăm o carieră, cum să facem sex fără să afle celălalt sau cum să mâncăm ciocolată fără să ne îngrășăm, cum să găsim droguri ieftine sau mai știu eu ce alte năzuințe vom fi având fiecare. Ideea e că toate sunt foarte puțin importante atunci când ne aflăm în fața morții și Ivan Ilici știe asta atunci când își rememorează viața. Până la urmă singura întrebare care rămâne este: am înțeles ceva din viață?, am făcut ce trebuie?, (dar și asta e o falsă întrebare, și Ivan Ilici își dă seamă de asta), las ceva în urmă?, mai e ceva după moarte? 

E o problemă religioasă importantă în această nuvelă, ca și în Cuponul fals, de asemenea, o altă nuvelă care mi-a dat fiori: aceea a ajungerii la credință. Tolstoi, se știe, a fost un credincios desăvârșit înspre bătrânețe, chiar dacă s-a îndepărtat de Biserică, iar asta pentru că nu-i convenea ce fac preoții, nu pentru că nu-i plăcea dogma, dar se pare că încă din tinerețe îl bântuie problema credinței, a existenței lui Dumnezeu, și încă de pe atunci își pune personajele șă caute adevărul, și ele pornesc de la necredință și ajung la credință, sau măcar o acceptare a lui Dumnezeu. M-a întristat teribil nuvela lui, dar este și o bucurie înspre sfârșit, o linștire. Mi-a plăcut personajul Gherasim, cel care era mereu curat, avea ghetele curate și cămașa mereu albă. Gherasim e un suflet liber, un suflet sincer, împăcat cu viața și cu moartea, un om care-și vede de treabă și este singurul care nu își întoarce privirea de la Ivan Ilici, e singurul care nu așteaptă nimic, face totul pentru acesta din convingere, din dragoste pentru celălalt. Și în lume astfel de ființe sunt rare, rare de tot.

sâmbătă, 15 noiembrie 2014

Votăm!

Mâine este ziua în care ne alegem președintele. Poate pentru mulți oameni nu înseamnă nimic acest lucru, ori fiindcă sunt scârbiți de întrega clasă politică și au impresia că votul lor nu contează (dar numărul lor este imens și dacă ar ieși la vot ar conta), ori pentru că pur și simplu nu le pasă și unii dintre ei chiar se mândresc cu asta, așa că se pișă pe el de vot. E dreptul fiecăruia să voteze sau să nu voteze, dar de ce să nu vrei să votezi când faci parte dintr-un sistem pe care îl poți clătina dacă vrei, când trăiești într-o țară care până la urmă, fie că o iubești sau nu este și a ta, și mai ales, când ai această putere? 

Unora le e lene să voteze, sunt delăsători și indiferenți, alții cred că sunt revoltați și se opun sistemului, dar uită că adevărata revoltă ține tocmai de acțiune și de exercitarea unui drept. Cum nu există posibilitatea unui boicot general care să presupună neieșirea la vot a niciunui om, lucru care ar dovedi disprețul pentru toți candidații: nu vă vrem, plecați!, singura șansă de a spera la ceva mai bun este ieșitul la vot. 

Eu nu spun nimănui cu cine să voteze, cu toate că ar trebui să fie clar pentru oricine care din cei doi candidați merită și care merită să dispară pentru totdeauna (hai cu: „Mihaela, dragostea mea!” one more time!), fiecare votează cu cine vrea, cu cine consideră că îl reprezintă cel mai bine, dar îndemn la altceva: la gânditul cu propriul cap. Nu vă lăsați influențați de populism, de pomeni electorale, de vorba lungă, nu ascultați de nimeni, nu înghițiți gălușca pe nemestecate, ci meditați o vreme, studiați fiecare personaj și apoi puneți ștampila! Dar aveți gijă pe cine alegeți fiindcă nu există răul mai mic sau mai mare există doar normal și artificial

sâmbătă, 8 noiembrie 2014

Arta de a vorbi degeaba

Suntem un popor vorbăreț. Despre orice știm noi să ne dăm cu părerea și cu toții suntem experți în cam toate subiectele posbile. Nu e rău să îți dai cu părerea, dar e important să ai cu adevărat una, altfel te trezești vorbind „ca proasta-n târg”, cum spune o vorbă din popor. De altfel, românii au multe expresii pentru vorbitul mult și degeaba: „A vorbit și Ion, că e și el om”, ”Vorba multă, sărăcia omului”, „Vorbește gura fără tine”, „Am zis, n-am dat cu parul” și multe altele pe care nu mi le mai amintesc acum. Dar nimic nu-l împiedică pe român să vorbească și rareori câte unul mai zice: „nu prea mă pricep la acest subiect, mai bine tac”, fiindcă românul n-a înțeles pe deplin expresia: „dacă tăceai, filozof rămâneai”. 

Oricum, dacă e să vorbim despre filozofie, tot mai mulți cred că filozofia este vorbăraie goală și au impresia despre filozofi că sunt niște entități diferite de omul „normal”care vorbesc despre lucruri neinteresante sau inaccesibile, de unde și zicerea: „dar ce atâta ilozofie?” sau „mai lasă-mă cu filozofia ta!”, de parcă această ramură umanistă ar fi ceva rușinos sau bună doar pentru câțiva „inteligenți”. La fel se zice și despre scriitori, poeți sau eseiști. Literatura nu e bună de nimic, poate doar să-ți dezvolte imaginația iar majoritatea eseiștilor sau poeților sunt niște visători care habar nu au despre lucrurile reale. 

În schimb, foarte apreciați sunt semidocții sau chiar sfertodocții care sunt în stare să vorbească ore întregi despre nimic sau, mai rău, habarniștii care își dau cu părerea despre subiecte importante fără să aibă ceva de zis, ba mai mult, vorbele lor ajung la mase întregi de oameni care îi ascultă și au impresia că înțeleg ceva. În ultimele săptămâni, de când cu această campanie electorală, m-am tot uitat la tv, pe diverse posturi de știri, am citit pe internet o gramadă de articole, am văzut filmulețe și am realizat ce știam deja, dar parcă nu conștientizasem cu adevărat: media e împânzită cu o grămadă de oameni care parazitează limba română, logica, discursul politic și tot ce ține de comunicare. 

Le parazitează pur și simplu, le denaturează și le rup în bucățele. Unii o fac inocent-naiv, fiindcă nu pot gândi mai mult, alții agresiv-habarnist, iar alții, cei mai periculoși, o fac voit rău fiindcă sunt oameni care au capacitatea de a distinge binele de rău, au competențele neceare pentru a înțelege un mesaj și pentru a-l transmite apoi într-o formă atentă și reală, dar nu o fac, din diverse motive. Cele mai multe motive sunt de ordin financiar.

Aceiași și aceiași comentatori, aceiași și aceiași jurnaliști pârliți și aceleași baliverne toată ziua. Evident, printre ei sunt și oameni respectabili care își fac meseria în mod onorabil, cuviincios și sunt cu adevărat formatori de opinie, dar sunt atât de rari și atât de greu se fac auziți printre zumzetele atâtor demagogi încât mesajul lor nu prea răzbește. În schimb, răzbesc mesajele acestor băgători în seamă, care nu știu prin ce mijloace au ajuns să fie formatori de opinie. Sunt oameni care nu au o idee a lor, nu au o ideolgie, nu au cultura necesară și pe lângă asta, nici bunăvoință, dar totuși îi văd zi de zi la tv, îi citesc zi de zi. Cum ajung acolo? E o întrebare care mă macină. Și cum se face că alții care sunt mai capabili rămân în umbră? Știu că trăim într-o lume în care doar ăla care zbiară cel mai tare și care înjură cel mai bine reușește, dar parcă e prea de tot. Poate sunt eu naiv sau romantic, dar încă mai cred că e necesar să gândești înainte să deschizi gura.

Deunăzi povesteam cu un prieten, la o cafea, despre Victor Ponta aka Puie Monta și Klaus Iohannis Ne contraziceam, avem idei diferite și la un momet dat îmi zice: „dacă nu ar fi fost campanie, despre ce vorbeam noi acum?” Chiar așa! Probabil despre mașini sau femei sau anii de liceu. Dar am impresia că despre orice ar fi vorba, acești oameni ar avea ceva de spus. Și ar face-o tare, răspicat și cât mai violent cu putință. Dar n-ar spune nimic cu adevărat, asta în timp ce oamenii continuă să fie nemulțumiți: de ce se întâmplă, de minciuni, de promisiuni false și de răfuieli politice de tip mafiot. 

vineri, 24 octombrie 2014

Metalhead, un film banal din care afli cât de rea e muzica metal

Málmhaus (aka Metalhead) este un film din care reiese că femeile se apucă de ascultat metal dintr-o traumă sau pentru că un bărbat (frate sau iubit) ascultă și din care mai înțelegem că doar revoltații pre-puberi pot aprecia acest gen muzical. În plus, ascultătorii de metal sunt niște idioți care nu știu să se poarte în lume, care sunt buni doar să bea, să fie leneși și să sufere pentru că lumea e rea și invidioasă. Artiștii sunt niște clișee și preotul care apare în film este cool, înțelegător și integu. Dacă dai foc unei biserici (cum în mod regretabil au făcut-o unii prin Norvegia anilor `90) nu ești pedepsit fiindcă metalul te-a tâmpit și meriți să fii salvat. Adică Varg Vikernes sau membrii ai unor trupe precum Emperor sau Darkthrone au făcut pușcărie, fiindcă au ars biserici sau au ucis, dar ea e doar mustrată, fiindcă e mică și metalul e rau.

Într-adevăr, acel preot este cool, are tatuaj cu Eddy, mascota Iron Maiden, știe muzică, dar așa cevaCalvary, care este un om complet, si dur și pios și rebel și binecuvântat. Ca toate celelalte personaje din Metalhead, și preotul este un clișeu. Nu există în viața reală sau dacă există este un personaj mult mai bine conturat, bidimensional măcar. Înțeleg că Biserica vrea să fie mai aproape de oameni, mai ales de niște deznădăjduiți ca săracii metaliști, însă e prea de tot. Nu am nimic cu preoții, dar nici nu sunt de părere că sunt atât de mișto ca acest. Un preot genial este cel din

Ideea de bază a filmului este că după ce ești salvat și lași în urmă prostiile, adică muzica metal sau rock, devii un membru de bază al societății. Până atunci ești un ciudat, iar faptul că acțiunea se petrece într-un sat uitat de lume, unde oamenii habar nu au de muzică în general, întărește ideea că filmul este făcut special pentru a arăta ce bizari sunt ascultătorii de metal, de parcă ar fi cu toții trași printr-un calapod, de parcă nu ar avea nimic bun, doar tâmpenii în cap. Acest film este o sumă de banalități, minciuni și clișee. Până și durerea pierederii unui copil, episodul declanșator al filmului, este artificială, nu are viață, nici măcar când plâng nu-i credem pe părinți. Dacă un alien ar vrea să înțeleagă sfâșietoarea suferință a pierderii unui fiu, nu ar trebui să vadă niciodată acest film. M-am ales doar cu faptul că am aflat ceva: cel care îl joacă pe fiul mort este solistul unei trupe faine, The Vintage Caravan.

Personajul feminin principal (Hera) ar fi trebuit să îmi trezească emoții, să mă facă empatic, însă nu a reușit, la fiecare scenă îmi venea să o bat peste fund, pe care îl arată ca o pițipoană emo, cu geaca aia de piele pe care o poartă. Cel care se îndrăgostește de ea este un băiat drăguț, grăsuț și simplu, un banal în toată ființa lui, care o iubește fără să înțeleagă nimic din ea sau din muzică, doar pentru că atunci când avea vreo 12 ani ea s-a uitat la el altfel și de abia a așteptat să o prindă și să o fută.Toată viața lui de adult asta și-a dorit, să o fută pe Hera. Și după ce o prinde, o vrea nevastă și după ce aproape o ia tipa renunță la toată viața ei și există o scenă penibilă în care ea croșetează pentru a arăta că e normală. Înfiorător!


Am avut mari așteptări de la film, de mult îl aștept și m-a dezamăgit teribil. În afară de câteva scene bine filmate, de câteva peisaje superbe, de câteva replici bune și de câteva piese pe care le-am redescoperit, acest film este o pierdere de vreme. Și nu doar pentru că prezintă o imagine foarte banalizată și teribilă a muzicii metal, ci pentru că o face prost. Dacă era un film despre clișeele genului, cu o poveste țeapănă, aș fi înțeles, dar e și slab și greșit, fără cap și coadă. Scena în care tipa înregistrează o piesă jenantă, care nu are treabă cu black metalul, într-un grajd de vaci ar fi putut fi bună, dar e de un umor involuntar incredibil. Iar după ce apar tinerii care probabil îi reprezintă pe cei de la Mayhem urmează vreo 15-20 de minute de film din care nu am priceput nimic și îmi era jenă să mă mai uit. Nu recomand. Toți actorii joacă bine, mai cu seamă Thora Bjorg Helga și Sveinn Ólafur Gunnarsson, dar ce păcat că nu prea au ce juca în general. Păcat și de Ragnar Bragason care în trecut chiar a scos câteva filme bune. 

joi, 9 octombrie 2014

Patrick Modiano sau încă un nobelizat de care nu am auzit

The Nobel Prize in Literature 2014: Patrick Modiano "for the art of memory with which he has evoked the most ungraspable human destinies and uncovered the life-world of the occupation".

Din păcate nu am citit nicio carte a autorului francez recent nobelizat, dar se pare că am văzut un film al cărui scenariu l-a scris, împreună cu regizorul: Lacombe, Lucien, în regia lui Louis Malle, film ce mi-a plăcut. Dacă la început credeam că i-a apărut doar o singură carte în limba română, În cafeneaua tinereții pierdute, ART, aflu că a fost tradus atât la Humanitas, cât și la RAO sau în vechea colecție Globus, precum și în la fel de vechea colecție Secolul XX, ambele ale Editurii Univers. Întrebarea se pune: cine va traduce restul cărților? Va reuși Editura ART? Îi va lua fața Humanitasul? Va încerca Universul? Se va zbate RAO? Nu știu, dar vom afla curând.

Pe de altă parte, urmărind Facebook-ul, observ că mai nimeni nu a auzit de el, iar cine a auzit strâmbă din nas. Dacă tot trebuia să îi fie dat unui francez, de ce nu lui Tournier, de exemplu, spun mai multe voci. Eu sunt de acord cu ele. Nu mă așteptam să-l ia Cărtărescu, dar mult m-aș fi bucurat. Era favorit Murakami, dar nu o să-l ia, și văd că din ce în ce mai mulți îi pun sub semnul întrebării meritele. Eu nu sunt dintre aceia. M-aș fi bucurat la Philip Roth, dar cred că dintre americani, la ora asta, cel mai îndreptățit ar fi Thomas Pynchon. Îl merită cu vârf și îndesat Amos Oz, dar nici Kadare nu-i de colea. Un poet nu are cum să-l ia, fiindcă tocmai l-a luat în 2011 unul, Tomas Tranströmer, și istoria ne învață că poeții stau mai mult la coadă pentru Nobel.

Poate Adonis l-ar merita, am citit prea puțin. Iar pe Modiano nu l-am citit deloc, după cum am zis, dar uite, ca tot omul snob o să o fac. Mă atrage titlul cărții de la ART și cu ea o să încep. Nu știu cât de bun este, dar până la urmă cine mai înțelege criteriile suedezilor? Îmi par misterioase alegerile lor și eu, dacă mă întrebați, sunt de acord cu vreo patru în ultimii 10 ani: Llosa, Lessing, Pamuk și Coetzee, și m-am bucurat pentru Herta Muller. Am citit câte ceva din toți autorii nobelizați ai ultimului deceniu și da, mi-au plăcut majoritatea, unii mai puțin, dar nu mi-au părut de Nobel. Dar nu eu decid și sunt sigur că atâția alții ar fi în dezacord total cu mine.

Văd că Modiano a scris mult, așa că au editurile ce traduce. Tot e bine, mai fac un ban, mai citim și noi. Nobelul e și el bun la ceva: măcar mai pune lumea pe jar o vreme și astfel se mai discută despre literatură. Nu o să vorbesc despre răul pe care l-a făcut Alfred Nobel și despre cum a vrut să-și spele păcatele donându-și o parte din avere pentru crearea aceastui premiu, fiindcă nu e cazul acum. Vorbesc despre Nobelul pentru Literatură fiindcă la celelalte domenii nu mă pricep și nu mă bag.

M-am bucurat să aud că un chimist german de origine română, Stefan W. Hell, l-a câștigat anul acesta, dar el nu este român, așa cum se laudă unii, ci este, la fel ca și Herta Muller, un român fugit din țara care nu i-a oferit nimic. Ce datorează acești oameni României? Nimic! Poate doar faptul că: în cazul Hertei Muller, anii îngrozitori pe care i-a trăit aici i-au dat material pentru două vieți de scriitoare, iar Stefan W. Hell probabil i-a promis lui Dumnezeu că dacă îl scapă de România o să cerceteze toată viața și o să facă descoperiri bune. Așa că să o lăsăm mai ușor cu naționalismul și să ne vedem lungul nasului. Și acum să citim!

miercuri, 24 septembrie 2014

Plutim

Noi toți plutim aici
Noi nu avem vise
Nu avem baloane colorate

Plutim și atât
Nu e nimic e gol
Nu avem gânduri
Nu avem muzică
Nu ne spune nimeni
Povești 

Plutim 
În noi nu mai există
Sentimente sau senzații
Doar plutim

În fiecare zi
Mai vine un suflet
Și nu contează
Noi plutim

Plutim
Și nu avem corpuri

Nu vom avea
Niciodată

(foto)


vineri, 12 septembrie 2014

Dezghețul creierului

După mii de ani am reușit să scriu ceva care pare a literatură sau măcar e ceva asemănător (obiectele din text sunt mai apropiate decât par). Odată cu toamna parcă mi se dezgheață creierul, care, paradoxal, a înghețat în timpul verii. Am pus în paranteze politicul, socialul, gălețile cu gheață, supărările și m-am întors asupra lecturii, a scrisului, a vieții, a dragostei. A muncii. Va trebui să munesc, să reînvăț să îmi câștig pâinea cu sudoarea frunții (parcă așa era, nu?), dar fac pași mici, mă întorc înspre mine, pentru a mă putea întoarce înspre lume.



                                                     Flori de gheață

În nopțile cele mai lungi ale anului
Când îngheață până și seva Pământului
Cu toate amintirile ei neplăcute depre oameni
Stăteam cu o cană cu ceai de tei fierbinte
În palmele împreunate ca într-o rugăciune
Cu ochii închiși și ascultam cum bate vântul
Coloana sonoră a unui diafilm mut
Ce rula în mintea mea imagine cu imagine cu imagine
Frântură după frântură luminare după luminare
Și gândeam: ce noapte frumoasă și cum se aburește fereastra
Înghețată cum ceaiul meu e din ce în ce mai puțin fierbinte
Și cum se risipesc florile de gheață
Și se scurg odată cu imaginile și tristețea din filmul meu

joi, 28 august 2014

Horoscopul interior

Luat de pe un site random, acesta este horoscopul zilei mele de bărbat tânăr și leneș aflat în ludica și nefericita zodie a Peștilor, zodie de apă, care mă bagă la apă și mă scoate în formă de cadavru în fiecare zi, pentru a reînvia cu forțe neobrăzat de proaspete în fiecare dimineață, sau, fie vorba între noi, înspre amiază: „In cursul diminetii primiti o veste neplacuta, care va strica buna dispozitie si va obliga sa va schimbati programul. Sunteti nevoit sa plecati intr-o calatorie lunga, impreuna cu partenerul de viata. Daca va deplasati cu masina, va sfatuim sa circulati cu atentie si fara graba.”. Bun, și acum să vedem cât e de adevărat. Să-l iau pe bucăți: 

*în cursul dimineții nu am primit nicio veste, nici plăcută, nici neplăcută, fiindcă nu m-a căutat nimeni până pe la amiază și când m-a căutat nu mi-a dat nicio veste. Primul care m-a căutat a fost tata, care m-a întrebat ce mai fac, fără să-mi dea vreo veste, cum că am fi mai bogați sau măcar mai amuzanți. Apoi am mai vorbit cu diferiți oameni: cu cea mai frumoasă femeie din lume despre vise, cu altcineva despre cărți și viață, dar nu mi-au dat  nicio veste, nici plăcută, nici neplăcută, așa cu spuneam mai sus, ca într-un refren, nici plăcut, nici neplăcut. Încă nu m-a sunat nimeni să-mi ofere un post bine plătit pe la vreo instituție și nici vreun cititor al blogului să îmi spună că n-am mai scris de mult și că îi e dor de cuvintele mele. Singura veste am primit-o de la urechea stângă: cum că e puțin înfundată și poate asta e vestea neplăcută. Dar nu îmi schimb programul, care de altfel nici nu prea exsistă.

*nu mă deplasez cu mașina fiindcă nu am mașină, iar dacă merg cu mașina altcuiva, ceea ce e foarte improbabil, o să fie acel cineva atent și grijuliu. Sper. Altfel e ca în bancul acela cu Bulă, ale cărui ultime cuvinte sunt: „Stânga liber!” Cel mai probabil o să merg cu metroul, care circulă pe sub pământ, ca o mare libelulă-cârtiță încărcată cu povești.

*rămâne călătoria. Ea este o călătorie în sine. Mereu călătoresc prin ea, prin gândurile ei, pe trupul ei și
fiecare călătorie este magică. Azi, singura călătorie a fost printr-o carte, asta dacă nu pun la socoteală călătoriile prin cameră, în jurul patului, în jurul mesei, în jurul meu la o cafea pe balcon. Am făcut o lungă călătorie introspectivă și nostalgică spre interior și am ieșit de acolo mai epuizat ca după un marș forțat prin pădure.

Horoscopul nu m-a anunțat că nu trebuie să aprind televizorul, fiindcă aș fi știut că dacă o fac și urmăresc situația politică actuală o să mă enervez și întristez, dar am luat exemplul străbunilor mei, pe care îi port cu mine oriunde aș merge, am dat cu o bască imaginară de pământ, i-am spurcat pe toți și m-am răcorit. Acum nu mai privesc la televizor, ci doar ascult muzică și mă gândesc că poate există înscris în astrele mele interioare și un horoscop al viselor ce urmează să îmi umple nopțile și să se împlinească ziua. 

(am pus și cea mai kitchoasa poza pe care am gasit-o, nu de alta, dar e kitchos de albastră)

luni, 11 august 2014

Neregulile de bază ale Antenei 3 și cei 10 ani departe de soare ai lui Voiculescu

Am urmărit cu mare interes procesul și condamnarea lui Dan Voiculescu la 10 ani cu executare, cele care de câteva zile umplu paginile ziarelor, blogurile, televiziunile, facebook-ul, twitter-ul si toate celelalte canale media. În primul rând, pentru a începe sincer, m-am bucurat foarte mult că în final l-au arestat pe Domn Profesor. De ce? Nu din ură, nu pentru că aș avea ceva cu el, nici nu-l cunosc, nici nu mi-a făcut ceva în mod direct - poate doar indirect, fiindcă trăiesc într-o societate în care oamenii ca el controlează politicul și media și prin controlul mediei manipulează oameni, care se întâmplă uneori să intre și în contact cu mine și să-mi afecteze karma sau liniștea sufletească -  ci pentru că a făcut rele, cum se spune în popor, și acum plătește. A furat, a făcut prostii, e unul dintre oamenii care au ținut România în loc - toată gașca de oameni ai fostului regim - oameni fără vreun principiu, fără Dumnezeu, fără grija față de celălalt, ci doar față de ei, și care au ajuns să facă averi și să ocupe posturi cheie.  

La fel ca toți acești oameni handicapați spiritual, și Dan Voiculescu a făcut bine, dar nu pentru că iubește ci pentru că dă bine. Fundația Dan Voiculescu, cea care oferea (oare mai oferă și acum?) burse de studiu, premii literare, care ajuta copii săraci etc.,  a făcut într-adevăr bine unor oameni, dar nu din dragoste, ci tot din interes. E bine să fii filantropist, mai ales când ești turnat din păcat. Și în plus, acel bine este acum folosit ca armă de manipulare. Cei ce au avut curiozitatea să se uite acum câtva zile, pe seară, pe A3 - a mea a fost una cumva crudă, fiindcă mă uitam să văd cum suferă anteniștii -, au putut observa, cu silă și cu groază, cum, pe lângă gașca de anteniști, pe lângă senatorul Ghișe, „Cati” Andronescu, Mircea Diaconu și alții, era și una din fetițele bolnave, salvată și cu sprijinul indiferent al Varanului și al Antenei 3, care a făcut o campanie de ajutorare prin care a strâns bani de operație și tratament, era folosită pentru șantaj emoțional. În primul rând, nu cred că știa să scrie, dar apărea într-o imagine care a tot stat full screen, cu o pancartă în mână, pe care era un  mesaj la sentiment, iar ea era draguță și zâmbitoare. Genul de poză care smulge o lacrimă oamenilor sensibili, femeilor în vârstă, oamenilor care și-au pierdut un copil sau care au un copil bolnav. Extrem de bine pus la punct mesajul. În al doilea rând, fetița era vizibil stânjenită, la fel și mama, iar Gâdea o îndemna cu cruzime să spună: Antena 3 e aici și alte mesaje penibile, prin care se arăta cât de mut bine au făcut ei și cât de răi sunt oamenii cu ei.
oamenii,
Fetița era vizibil tulburată, nu avea ce căuta la 23.30 în studioul Antenei 3 pentru a susține o cauză despre care habar nu are, fiindcă are vreo 4 ani, iar Gâdea o tot pupa și mângâia și îi zicea „draga mea, iubita mea”, dar nu cred că știa bine cum o cheamă. În același timp, a mai citit și un mesaj super emoționant de la fiica lui, în care ea scria ceva e genul: „înainte să închidă Antena 3, trebuie să treacă de mine”. Și așa ajungem la un punct important, dar numai puțin, să mai lămurim ceva. Dan Voiculescu, fost securist cu milionul de euro încă de pe vremea comunismului (vă dați seama cât de scârbos putea să fie și câtă încredere avea sistemul în el dacă îi perimitea să facă afaceri și să dețină valută?), este unul din acei oameni care au făcut avere imensă din tot felul de măgării după 1989. Una din ele este privatizarea frauduloasă a ICA, cea care a prejudiciat Statul cu vreo 60 de milioane de euro. Pentru asta face acum pușcărie. Foarte bine. Furi, plătești. 

Pe de altă parte, ca om politic, înființatorul Partidului Conservator, care numai conservator nu e, și-a folosit
puterea în folos propriu și printre altele, s-a luptat politic cu Traian Băsescu, președintele României și a fost principalul păpușar al loviturii de stat din 2012. Vă amintiți, cea cu proteste și cu suspendarea președintelui. Același om a înființat, tot din bani furați, și un mare grup media, Intact, care are mai multe televiziuni: Antena 1, Antena 3, Antena Stars, Euforia, un post de radio: Radio Zu, un ziar: Jurnalul Național și altele, mai puțin importante. Că le-a înființat e ok, foarte bine, dar că folosește principala televiziune a trustului, Antena 3, și ziarul, Jurnalul Național, pentru a manipula populația, nu mai este ok. Și ne întoarcem la Antena 3 și la mesajul pe care vor ei să-l transmită de câteva zile: faptul că Băsescu l-a băgat la pușcărie pe stăpânul lor și acum el vrea să le închidă și televiziunea. Fals și fals. Nu Băsescu l-a băgat la pușcărie, ci justiția. De ce nu mă bagă și pe mine Băsescu la pușcărie? Pentru că nu fur, nu fac nimic ilegal. Poate că Băsescu și-a dorit mult să îl vadă la pușcărie, dar și eu mi-am dorit, dar asta nu înseamnă că eu sau Băsescu l-am băgat. El s-a băgat singur, fiindcă a încălcat flagrant legea. 

De închis televizunea nu o poate închide nici Băsescu, nici Ponta (care oricum nu vrea, fiindcă o susține în mod direct și se ajută de ea. Spunea pe facebook: „Am luat act de decizia Curtii de Apel Bucuresti. Nu comentez sentinte in cauze penale, dar vreau sa asigur pe toata lumea ca, atat timp cat voi fi lider politic si cetatean al Romaniei, sunt obligat sa fac tot ce sta in puterile mele pentru ca jurnalistii Antena 3 / Antena 1 si toti jurnalistii din tara noastra, indiferent de politica lor editoriala, sa-si poata desfasura activitatea conform dreptului constitutional la libera exprimare si independenta presei. Sunt convins ca, dincolo de momentele dramatice prin care trec familiile celor condamnati, o tara libera poate exista doar daca exista si o presa libera. Alaturi de milioane de alti romani doresc si cred ca multi ani de acum inainte "Antena 3 va fi aici"!”) , nici Codruța Kovesi de la DNA. Studiourile Antenei sunt pe un pământ care e acum confiscat, împreună cu clădirea, pentru care oricum plăteau chirie și acum ori vor trebui să plece cu catrafusele și să își găsească altă chirie ori să o plătească aici în continuare, dacă Statul, actualul proprietar, dorește să continue contractul. Așadar, postul confiscat nu e confiscat și nimeni nu îi închide, doar îi mută, ceea ce, după ultimele declarații, nici măcar nu mai e cazul. Dar Antena 3 încalcă toate regulile de bază ale jurnalismului, prin manipulare, minciună, crearea de confuzie, dar și ale omeniei.

Un proverb sufist spune astfel : Before you speak, let your words pass through three gates. At the first gate, ask yourself ‘Is is true.’ At the second gate ask, ‘Is it necessary.’ At the third gate ask, ‘Is it kind.’

Eu privesc învățăturile sufiste, la fel ca și pe cele zen sau budiste, dintr-o perspectivă care are la baza 2 mari principii: 1) blândețea față de tine, ca om format din trei dimensiuni : trup, minte si suflet și față de celălalt, care este la fel ca tine la bază. 2) grija față de tine și de celălalt, care în ortodoxism se numește iubire, cu alt sens decat cel erotic. Iubirea față de celălalt pornește din înțelegerea propriei ființe și din încercarea de Îndumnezeire, principiul de bază al religiei creștine. Iubindu-l pe celalalt respecți creația. Si cum la început a fost Cuvântul, adică gândul devenit faptă, înțeleg prin cele trei principii respectul față de cuvântul originar și față de creația sa, lumea cu tot ce există, și omul, mai ales. Gândindu-te înainte să vorbesti te respecti pe tine, îl respecți pe celălalt, nu întinezi, nu provoci daune. Aceste trei  „porți” sufiste, înțeleg de la o prietenă, sunt și principii de bază ale comunicării/conversatiei, predate la facultate. Dar oare Antena 3 le respectă? Să vedem:

1. E adevărat ce spun ei? Eu cred, analizând și comparând cu alte televizuni, că într-o mare proporție ori mint, ori ocolesc adevărul, ori pornesc de la adevăr și apoi se pierd în minciună.

2. E necesar ce spun ei? Fiind o teleziviune de știri și având și emisiuni de dezbateri și opinii, interviuri și documentare, ar trebui să fie necesar, da. Însă în cea mai mare parte a timpului transmit doar ce este necesar pentru ei, fără să le pese de celălalt, care în acest caz sunt și eu, posibil om care se uită la emisiunile lor..

3. Este kind (nu știu exact cum să traduc, aici are sensul de ceva care să fie plăcut pentru celălalt, care să fi blând și să-l ajute pe celălalt, să îl mângâie)? În niciun caz. Cei care se uită chiar și 1 minut, la orice oră, vor vedea cum aproape toți realizatorii de acolo sunt plini de ură viscerală, urlă, transmit violență, îndeamnă la violență. Nu este kind nici măcar pentru fanii die hard ai postului, fiindcă, chiar presupunând prin marele absurd că tot ce zic ei e adevărat și necesar, felul în care o transmit nu numai că nu e drăguț, dar e și provocator, nu numai că nu-l ajută și nu-l bucură pe celălalt, dar îl umple de răutate, de negativism, de agresivitate. Nu e de mirare că azi, la acel marș de neînțeles, unul din fanii Antenei aproape a bătut-o pe o jurnalistă a postului rival, B1. Iar Mihai Gâdea strângea semnături pentru candidatura la prezidențiale. 

Și ar mai fi de spus, dar mă opresc aici, cu următorul mesaj: gândiți pentru voi, oameni, analizați, nu vă lăsați manipulați și fiți buni.

foto: 1, 2, 3)

sâmbătă, 26 iulie 2014

Job interview

Mă gândeam într-o noapte cum ar fi să merg la un interviu la o mare corporație, din aceea cu multe filiale, cu oameni educați să zâmbească și să pară amabili și să primesc întrebarea:
- Și, ce vă place la această corporație?
Iar apoi să se desfășare următorul dialog:
- Absolut nimic.
Femeia tânără din fața mea și-ar păstra  zâmbetul, dar ar fi puțin tulburată:
- Cum nimic? 
- Uite așa, nimic!
- Și atunci de ce vreți să vă angajaț la noi?
- Nu vreau neapărat, dar nu am ce mă face.
Din ce în ce mai tulburată:
- Nu cred că vă înțeleg.
- Nici nu aveți cum. Eu nu vreau să muncesc la corporație, dar am nevoie de bani, am nevoie de ceva are să-mi facă rudele și prietena fericite.
- Noi avem nevoie de oameni pasionați.
- Aveți nevoie de oameni care să facă bani.
- Nu, avem nevoie de oameni frumoși și cărora le place ceea ce fac.
- Nu, aveți nevoie de oameni pregătiți, dar prinși cu credite și cărora nu le permit băncile să mai renunțe la job.
- Să știți că acest interviu este înregistrat.
- Mizez pe asta. 
- Apreciez sinceritatea.
- Întotdeauna am fost sincer și sincer vă spun că îmi displac toate corporațiile în mod egal.
- Vă înțeleg.
- Nu mă înțelegeți, lucrați aici.
- Acest interviu s-a terminat, vă vom contacta pentru a vă comunica rezultatul.
- Nu, nu mă veți contacta, de abia așteptați să mă vedeți plecat.
- Vă mulțumesc pentru timpul acordat.
- Puteți să fiți vreodată sinceră?
- Cineva o să vă conducă afară.
- Da, vă apropiați de adevăratul mesaj.

Dar probabil că acest dialog a mai avut deja loc.

vineri, 11 iulie 2014

Negânduri de dinaintea ploii

„Summer surprised us, coming over the Starnbergersee 
With a shower of rain; we stopped in the colonnade, 
And went on in sunlight, into the Hofgarten, 
And drank coffee, and talked for an hour.” (1) 

De trei zile e cald și apoi plouă. Și plouă, apoi iar e cald. Când e cald simt o neliniște, mă moleșesc și nu pot face nimic, mă plimb dintr-o parte în alta, mă așez pe cimentul încins, mă joc cu pisicul, câinele vine gelos, îl dă la o parte și latră la mine să mă joc cu el. Și eu, pentru a-l întărâta, îl ignor o vreme și el tot încearcă, își bagă botul pe sub mâna mea, îl trage de coadă pe felin și sare în poala mea. În final, îi iau pe amândoi în brațe, dar pisicul sfârșește prin a pleca și rămâne doar el, mândru și învingător. Și el suferă de căldură, are nasul uscat și scoate limba. Adoarme foarte repede și sforăie ca oamenii. Nu am mai avut niciodată un câine care pare atât de muncit de vise și cu cât visează mai mult, dă din picioare și se întoarce de pe o parte pe alta, cu atât sforăie și mai tare. Din când în când schelălăie încet sau latră și se trezește brusc, mirat de lumea în care se află. Dă din coadă și adoarme la loc. 

Când plouă, mă simt brusc plin de energie, ascult fiecare tunet și mă gândesc oamenii peșterilor când
fulgeră. Se luminează cerul și bate vântul, iar eu mă întreb, ca ei, oare de ce se întâmplă asta, pe cine am supărat? Știu foarte bine explicația științifică, o știu încă din școala primară, dar firea mea mistică mă îndeamnă să mă gândesc la cele ascunse. Și cele ascunse mă incită, îmi pun creierul la încercare și gândesc. Free thinking. Ce e în spatele unui fulger, ce e deasupra norilor, cât de mare e Universul, câte Universuri sunt? Or fi oare oameni care dețin adevărul suprem? Oameni care știu tainele vieții și ale morții, care simt energiile lumii și se folosesc de ele pentru a obține putere și or fi alții care îi împiedică? E ca în povești, mereu e așa, mereu există partea Diavolului și partea Lui Dumnezeu. Bătălia dintre ei ține lumea în echilibru. Dar pentru cât timp?

Îmi privesc câinele. E agitat, nu-i place ploaia, îi sperie fulgerele, îl înspăimântă de-a dreptul tunetele, bate cu lăbuțele în ușă și plânge. Vrea să intre în casă, să se ascundă sub pat sau în brațele mele, e neliniștit și îi bate inima tare. El nu știe tainele fizicii, nici nu gândește mai departe de instincte și ele îi spun că ploaia îl udă și că atunci când se aude o așa bubuitură e posibil să se întâmple și ceva rău. Așa că umblă să caute protecție. El nu se întreabă despre forțe oculte, magie, numerologie, ritualuri secrete.

***

Într-o zi incredibil de lungă și indecent de călduroasă am terminat studiile. Am hotărât să-mi cumpăr singur, nu flori, ci zile liniștite, zile cu fluturi prinși în cutii, zile cu pisici și ciuperci, zile și nopți cu muzică, zile transpirate și leneșe. Am plătit pentru ele cu încredere și emoții. Nu e nevoie de bani, ci de o ușoară inconștiență, mult curaj și un gând bun ghidat de simțuri. Și poezie. Și un râs comun, sănătos și cald. Râs ca un ropot de ploaie, care să zdruncine spiritul și să apropie ființe. Lumea se întâmplă, viața e asta, e acum, e aici. Nu în viitor, nu când suntem noi pregătiți pentru ea, ci acum, chiar când scriu aceste cuvinte și chiar înainte să le scriu și erau doar în mintea mea. Cândva poate se va inventa o mașină care să scrie direct gândurile, dar până atunci:

“My nerves are bad tonight. Yes, bad. Stay with me. 
Speak to me. Why do you never speak? Speak. 
What are you thinking of? What thinking? What? 
I never know what you are thinking. Think.” (2)

                                                                             (1,2) T.S. Eliot: The Waste Land

miercuri, 25 iunie 2014

Cornete, praştia şi dudul (poem)

A plouat în singurătatea mea
Sunt speriat sunt ud sunt rece
Copilul de  altădată
Stă cocoţat în dud deasupra lumii
Trage cu cornete în mine şi râde
Cornetele au cuvinte pe ele
Cornetele îmi vorbesc
Îmi aduc veşti de acasă
Mama e bine sora mea creşte
Bunicul coseşte

Bunica mă aştepta
Mesteca în mămăligă şi privea pe geam
Să vadă dacă vin de la şcoală
Ca nu cumva mămăliga să se răcească
Unde e ea acum mămăliga e mereu caldă
Dar eu nu mai vin de la şcoală
Şi nu mai există geamuri prin care să privească

Tata e murdar tot e plin de vopsele
Mă ia în braţe şi în joacă
Mă spoieşte pe frunte şi pe gene
Râd fericit şi mă gândesc
La gumele turbo ascunse sub pat
Şi la ciocolata pe care mi-o va aduce mama
De la oraş. Îl văd pe marele câine alb
Legat de păr. Doarme la soare
Se sperie de câteva găini care se sperie de el
Îl strig şi dă din coadă
Latră. Peste câteva zile avea să moară
„a dat căţălăria cu piatra în el”
Le spuneam eu tuturor printre lacrimi
Dar marele câine alb e purtat în braţe de tata
Şi îngropat sub bradul din spatele casei

Şi parcă nici ciocolata nici gumele
Nu îşi mai au rostul acum
Dudul bătrân mă ascunde de lume
Praştia şi tubul de cornete mă salvează

Din trecut zboară cuvinte
Le prind cu mâna le suflu de nisip
Şi mi le torn în ureche

flat,550x550,075,f.u4„Înger prost dă-ţi foc la aripi!”
Nu vezi că tot ce-a fost nu mai revine
Nu vezi că toţi toţi de pe planeta asta
Peste o sută de ani vor fi morţi
Înger prost dă-mi mie aripile tale
Pentru o zi şi o să chem copilul din dud
Să spună o poezie lumii
Să tragă cu praştia în soare
Şi cu cornete în trupul fiecărui om
Să tragă cu cuvinte şi emoţii
Să tragă cu trecutul şi să apere viitorul

Dar nu mai ştiu nici cât e ceasul
Nici dacă dorm sau nu
Nici dacă eu sunt tu
Sau tu eşti Nu

Ştiu doar că încă mai respir
Şi încă nu mi s-a scurs viaţa

Nota: Acest poem a aparut initial in revista SemneBune.

sâmbătă, 21 iunie 2014

Detașarea

Nu ești încă atât de treaz încât să conștientizezi lumea, ești tot pe jumătate încâlcit în ultimul vis, dar îți apasă în vezică lichidul cald și trebuie să te ridici. Te doare capul și nu înțelegi de ce, doar ai dormit 8 ore și afară este deja lumină. Pentru câteva secunde ai impresia că ești în altă parte, acolo unde este și viața ta, dar nu ești, nu e nimic de care să te agăți și ai vrea să cazi înapoi în somn, dar durerea din vezică devine nesuportabilă, scâncești și te ridici, cazi din pat direct în realitate și îți aduci aminte că senzația de eliberare este una din cele mai plăcute. Din oglindă te privește un chip străin, dar deja te-ai obișnuit cu el, este chipul pe care îl porți peste chipul tău atunci când nu îți mai găsești liniștea. Dai cu apă pe piele, vrei să scoți tot ce e rău din tine și îți freci obsesiv obrajii, până ce aproape îi descărnezi și simți impulsul de a te transforma în lichid și de a te scurge odată cu el în canalele Bucureștiului, unde poate te așteaptă Pennywise clovnul sau poate Bruce Lee, Regele Canalelor sau poate nimic, poate căldura degajată de betoane și mirosul cadaveric al șobolanilor de care se tem până și pisicile pirat. 

Cândva ți-ai imaginat o poveste despre pisicile pirat și i-ai spus-o cuiva, nemaivoind apoi să o scrii nicăieri și
nici să o mai rostești, fiindcă face parte din ficțiunea acelui moment și acea ureche a fost îndeajuns de blândă și de deschisă pentru cuvintele tale, care s-au culcușit acolo și s-au așternut în mici fâșii colorate peste miliarde de alte cuvinte devenind parte a unei legende care a durat o secundă. Și o secundă a durat si viața ta de până acum. Dar lumea merge, nu stă să asculte. Vin și plecă. Iau cu ele totul și nu lasă în urmă nimic, nici măcar ce lăsaseră de-a lungul a câteva milisecunde. Se năruie ficțiunile, fluturii sunt prinși într-un insectar aseptic și încetează să mai bată din aripile de gheață. O privești și nu vezi nimic. Nu e nimic acolo, materie golită de emoție și îndeajuns de ascuțită încât să poată tăia fin și cu atenție orice punte.

Se spune că femeile, atunci când te părăsesc, își ating maximul de frumusețe, pentru ca cel din fața lor să poată observa în detaliu tot ceea ce pierd. Dar nu pierd nimic, fiindcă nu e nimic. Un obiect al dorinței ireal, îndepărtat și pervers. Nu folosesc decât foarte puține cuvinte, vehemente și nesincere, dar tot trupul lor spune de fapt povestea. Poveste care nu e a ta, nu ești tu acolo, nu te regăsești, e alta decât cea pe care o știi tu. Memoria este nesigură și nu te poți baza decât pe simțuri și pe ceea ce este tatuat în celulele corpului tău și pe piele. Asculți și începi să înțelegi că nimic nu a fost real și totuși nu înțelegi cum ai căzut din nou („- De ce cădem? - Ca să ne ridicăm!”, îți strigă o voce amuzată din cealaltă parte a camerei, nu cu scopul de a te face mai puternic, fiindcă este fals, ci pentru a rupe din tine un zâmbet) în iluzie și cam cât teatru poate exista în viața de fiecare zi. Prefăcătorie. Nesiguranță. Masochism. Detașare. Mai ales detașare. O căutată și dulce detașare. Dar nu pentru tine, fiindcă tu ești subestimat. Tu nu ai fost acolo niciodată. Prezență nesimțită, precum mașinile care încetaseră să mai circule sub un cer indescriptibil de lucios, pe când gândurile își opriseră curgerea și doar o picătură de transpirație care se rostogolea dinspre gât înspre piept mai crea legătura dintre lume și tine, în timp ce se crea o legătură între lume și ea.

***

Îți bei cafeaua și zâmbești. Știi că va citi și poate va crede altceva. Dar adevărul chiar nu mai contează. Contează doar rezultatul. Și liniștea ce începe să se aștearnă pe când privești pe fereastră și îți spui: „Îmi bag pula!” Și te ridici spre a nu te mai întoarce niciodată în acel loc, deja închis, deja pierdut, cimentat și extrem de îndepărtat.

Later edit. Cu toate că nu prea îmi place Sartre, am dat din întâmplare peste cuvintele astea care mi s-au părut foarte adevarate: “You know, it’s quite a job starting to love somebody. You have to have energy, generosity, blindness. There is even a moment, in the very beginning, when you have to jump across a precipice: if you think about it you don’t do it.” 

(foto: 1, 2)

sâmbătă, 14 iunie 2014

Negânduri leneșe de început de vară

Vara este, pentru mine, o zi și-o noapte care nu se mai termină. O zi caldă, băltoasă, leneșă, care nu mă îndeamnă la a face nimic, fiindcă mi se topește creierul de la razele soarelui care parcă numai pe mine mă caută, iar noaptea este lungă, neodihnitoare și degrabă dătătoare de vise lungi, fără de sens. Nu e anotimpul meu preferat, în niciun caz. Singurele lucruri plăcute sunt berile reci, marea, dacă ajung, și fustele scurte ale femeilor, care parcă mai rarefiază aerul. Și e un anotimp bun de stat în parcuri, alături de o persoană dragă, în care să te pierzi și care să îți oprească gândurile. În brațe calde, din ce în ce mai cunoscute. În rest, vara este un anotimp bolnăvicios, anxios și niciodată nu pot funcționa cum trebuie în zilele interminabile și fierbinți, iar nopțile nu mă odihnesc. Sunt bune cireșele și pepenii, dar prefer toamna oricând. 

***

Nu este anotimpul cel mai bun pentru examene, nici pentru gânduri de viitor, drept urmare disertația este o greutate în plus, fiindcă oricât de mult aș vrea să mă concentrez de abia pot scrie câteva pagini lălăite pe zi. O lucrare care să fie. Nimic maiestuos, nimic extraordinar.  Nici pentru scris, în general, nu e un anotimp bun, fiindcă nu îmi pot ordona ideile și gândurile. Dacă aș fi pasionat de fotbal ar fi un anotimp bun fiindcă a început FIFA, dar nu sunt și doar dacă ies la o terasă mă uit. Nu mă pasionează, dar uneori mă încântă. La fel a fost și cu tenisul, drept pentru care nici nu o să zici nimic despre Halep sau altcineva, fiindcă sunt total pe dinafară. Mă uit de plăcere, dar nu sunt în măsură să leg nici măcar două cuvinte despre un meci de tenis. 

***

Când eram mic vara era o mare corvoadă, fiindcă era plină de muncă și uram fiecare bucată de pământ
arabilă și fiecare grădină care trebuia îngrijită, dacă erau vizate de către ai mei și eu eram implicat în proces. În schimb, frumoase erau zilele în care mă îmbăiam în râu sau la piscină. Singura bucurie autentică era apa. În apă, ore întregi, lângă apă alte ore, alături de alți copii sau singur, nu conta. Muzică și căpșune furate de prin grădinile oamenilor ce visau să-și cumpere mașină după recolta din acel an, și ideea că totul este încă posibil, lumea era încă tânără, nedezvăluită, autentică și misterioasă. Încă.

***

Zile lungi, zile bune. Zile în parc, cu zâmbete și plimbări. Zile la terasă. Ultimele zile ale lenii. De lene, de sfârșeală, de căldură, nici nu o să mai scriu nimic, nici măcar despre lansarea Demonului amiezii pe care intenționez să o citesc. Alene.

vineri, 6 iunie 2014

Ce caut eu în viața mea?

Cel mai greu lucru din lumea asta, în afară de muncă, evident, e să spui ceva coerent despre tine, ceva scurt și care să te cuprindă, două-trei cuvinte care chiar să te reprezinte, în ele să fie esența ta de om, trăitor pe acest Pământ. Eu mereu mă blochez când mă întreabă cineva: „dar tu cine ești?”, „ce poți să ne spui despre tine?”, „cu ce te ocupi?”. E aproape la fel de rău ca atunci când mă întreabă cinva: „ce mai faci?” De obicei întrebarea asta nu așteaptă vreun răspuns elaborat, fiindcă cel ce te întreabă nu vrea să știe în profunzime ce faci, e doar o uzanță socială și cel mai repede scap cu: „bine”, „nimic și nici n-o să fac vreodată” sau „aș face, dar n-am cu cine”. Cum spunea o prietenă dragă, dacă vrei să afli ceva despre cineva îl întrebi: „cum ești?”, fiindcă te referi la el, la cum se simte, la cum se prezintă el. Dar să nu divaghez.. Niciodată n-am fost în stare să spun ceva care să fie atât adevărat, cât și simțit, dar și reprezentativ. De obicei spun cum mă cheamă, de unde sunt, că sunt student, că scriu sau mai știu eu ce, depinde de situație. De obicei nu mă ocup cu nimic serios, nu-s doctor, inginer, arhitect, nici măcar muncitor necalificat. Ce fac eu se numește, ca să-l citez pe un amic: „facultate de balet” sau „treabă de balet” și nu are nicio legătură cu superbul dans, ci înseamnă mai degrabă că e un mare rahat ceea ce fac, e nimic. Scârța-scârța pe hârtie sau pe taste și nasu-n cărți. Păi asta e profesie? În plus, în fiecare dimineață sunt același, dar sunt altul mereu (ce profund sună, nu?). Păstrez din mine esențialul, chipul (din păcate tot același), kilogramele (nu se mai duc odată, dar îmi place ciocolata, că deh!), unele idei, gânduri, dar nu mă simt mereu același, la fel de bine-dispus, la fel de sigur, energic sau conștient de rolul meu în astă lume, dacă o fi vreunul. 

Dar ce-mi veni să scriu aceste lucruri? Uite ce-mi veni! Azi dimineață m-am dus la baie, am aprins becul,
becul a făcut: poc! și am simțit miros de ars. Am înjurat în voie și mi-am dat seama că nu-i a bună. Am fost, am luat alt bec, și cu speranța în suflet, că ea moare ultima, nu știu de ce, l-am schimbat, dar când am apăsat întrerupătorul, nimic. Am mai înjurat o dată și am pornit înspre etajul 1, unde știam că se află un nene bun la toate. Am mai apelat de câteva ori la el când am mai avut diverse probleme prin casă: o priză stricată, o țeavă spartă, plasa picată de la gem etc. Îl știți, cu toții aveți unul în bloc sau vecin de casă. Pe al meu nu știu cum îl cheamă, n-am știut niciodată, dar când mă gândesc la el îmi vine în minte: handyman, omul bun la toate, degrabă ajutător pentru 15-20 de lei, „depinde de lucrare”. Are vreo 60 de ani de-acuma, încă are accentul moldovenesc și este posesorul unei mustăți magistrale, bine îngrijită. Înjurăturile lui preferate sunt: „futu-te-n cur belit!”, dacă lucrarea chiar nu-i iese, și „dă-te-n pisici”, când e mai degrabă amuzat. Multă vreme am crezut că nu-i însurat sau că e văduv, fiindcă mereu când îl văd prin fața blocului e singur, dar acum 3 luni, când iarăși s-a ars un bec, la bucătărie de data asta, după ce-am sunat la ușă mi-a răspuns o femeie care s-a prins probabil că nu pe ea o caut, fiindcă-s prea tânăr și am venit și neanunțat, și l-a strigat pe nume, dar n-am reținut, ca un făcut, cum îl cheamă. Cert e că omul nu e singur, ba chiar are o nevastă care încă păstrează ceva din frumusețea trecută.

În timp ce-mi repara becul din baie, treabă grea, a trebuit să dea jos oglinda, să schimbe niște fire și alte alea, mai mult pentru a face conversație, dar și pentru că mă plictisisem de fluieratul său, l-am întrebat: „și, cu ce v-ați ocupat? ce-ați lucrat în viață?”, la care el se oprește din treabă și din fluierat, se uită la mine pe sub ochelari, zâmbește și zice: „tată, eu în viața mea am fost electrician, bărbat, stelist șî tată! Dar mă pricep la de toate!”. Am rămas fără cuvimte. Nenea ăsta simpatic și bun la toate știe foarte bine care îi este locul în lume, știe ce e, ce îl reprezintă: meseria, sexualitatea, dar și starea civilă (fiindcă bărbat înseamnă și „soț”), pasiunea și, nu în ultimul rând, motivul pentru care s-a chinuit o viață să câștige bani, copiii. Omul părea împăcat cu sine însuși, singura lui dezamăgire reală în viață a fost, după cum mi-a povestit odată: „când eram tânăr era o babă care avea garsoniera lângă noi șî nu avea pe nimeni șî a rugat-o pe nevastă-mea să aibî grijî de ea, dar eu i-am zis că șe treabă are ea? Șî a îngrijit-o una, o parașută de la 3 șî baba i-a lăsat garsoniera. Ce ciudă mi-a fost! Încă mă gândesc că puteam sî am șî eu o casă șî pentru copii. Fi-mi-ar capul de râs!”.

Încă mă mai gândesc la mărturisirea lui și îmi dau seama că eu nu-s în stare să schimb două fire dacă se arde instalația și face becul: poc!