luni, 27 ianuarie 2014

Gândacul în iarnă

Reușise să adoarmă pe la 4 dimineața când fulgii lui Dumnezeu cădeau în continuare peste șoselele Satanei. A închis ochii în huruitul mașinii de deszăpezit, al cărei zgomot pătrundea chiar și prin două rânduri de uși cu care era închis balconul cel îmbrăcat în termopane, termopane. Visa un hotel prin care rătăcea alături de personaje necunoscute și nu era vis rău, parcă îi plăcea și se făcuse cald în casă și era bine, semn că ardeau focurile în clădirile Radet. Când starea de REM era în floare și se învârtoșaseră acțiunile din vis, un sunet ca de sticlă pisată trasă pe spumă de mare îl smulse brusc din somn și scăpă în înjurătură care l-ar fi cutremurat și pe Pantiușa Bondarenko în anii săi de glorie. Nu înțelegea prea bine ce se aude, își ridicase capul de pe pernă și observă brusc că îl trece și o nevoie gravă. Și-a dat seama că cineva sunase la ușă. Ura din tot sufletul acea sonerie care l-ar fi putut scoate din sărite și dacă ar fi atins starea de Nirvana, dar era prea leneș și prea chitros să o schimbe. Nu își dădea seama cine ar fi putut fi, dar nu sunase decât o dată. Ceasul arăta orele 8. Prea devreme, mult prea devreme. Își goli vezica, fumă o țigară și simți cum îl învăluie din nou somnul. Iubea acea senzație de cădere în lumea viselor și trăgea puțin de timp pentru ca plăcerea să crească. Stinse țigara și levită până la pat, se acoperi cu toată plapuma și simți cum se adâncește în somn. Binecuvântată viață! Afară ningea în continuare. 

Nici nu reîncepu bine un nou vis, mai frumos ca precedentul, când din nou acel zgomot îl rupse cu vrăjmășie din pat și scăpă cu obidire și cu sufletul sfâșiat de ciudă o înjurătură atât de grozavă că-i simți sufletul lui Stalin înfiorat în adâncul Iadului. De data aceasta sunetul se repetă. Îi venea să plângă, dar se duse la ușă, privi prin vizor și i se păru cunoscut chipul, dar nu știa de unde să-l ia. Deschise ușa și apărură două chipuri, unul mai mic, ascuns bine în spatele celuilalt.

- Aveți probleme cu gândacii? De la dezinfecție vă deranjăm.
Era un chip senin, neumbrit de vreun gând. Se vedea că dormise bine, era odihnit, voinic. Celălalt fuma o țigară și zâmbea prostește. El căra pompa cu dezinfectant și drept asigurare ridică furtunul și i-l arătă. Știa că dacă nu se descarcă va face implozie, se i se vor lichefia organele și va dispărea în neant. Nu știa cum să îi atace, dar hotărî să facă pe binevoitorul, până cocea ideea.
- N-am mulți gândaci, dar intrați. Vă rog să vă descălțați, numai ce am dat cu mopul.

Se supuseră și cel odihnit bine deja se apucase să cerceteze bucătăria, gata de treabă.
-Nu, nu, stați puțin, să povestim înainte.
Cel mic se așezase în fața bibliotecii. Pentru o clipă se bucură în sinea lui, își zise: hai mă, că sunt băieți buni, citesc, fac și ei o meserie. Chiar dacă e 8.25 și afară ninge ca-n Iad. 
- Televizor din ăsta mi-ar plăcea și mie, îl întrerupse cel mic din șirul gândurilor.
Dintr-o dată i se topi orice urmă de bunăvoință și își zise că trebuie să facă pe nebunul și să-i sperie pe indivizi să îl țină minte. De televizor îi ardea lui! Îl sculase să-i laude televizorul.
- Nu știu cum să vă spun, dar eu am o legătură specială cu gândacii aceia. Nu sunt mulți, doar vreo 4, dar îmi sunt prieteni. 

Cei doi începură să râdă.
- Hai, că ești bun! N-am mai auzit așa ceva, prieten cu gândacii. Îi făcu semn celuilalt că uite, băiatul are umor.
Dar el se ținea tare. Îi trecuse și somnul, îi încolțise ideea:
- Dacă îmi dați voie, o să vă mărturisesc ceva ce n-am mai spus nimănui, să nu zică lumea că sunt nebun. Dar în dumneavoastră am încredere, că ați văzut multe. Știți, de fapt, gândacii aceia chiar îmi sunt prieteni. Au fost oameni până acum o lună, dar s-au transformat în gândaci. N-am zis nimănui nimic, m-au întrebat părinții dacă știu ceva de ei, dar n-am zis nimic.
Deja îl priveau cu suspiciune.
- Hai frățică, noi vrem să facem treabă, dacă te ții de glume plecăm. Pierdem timpul. Nu vin banii stând degeaba.
- Vă vine greu să credeți, dar s-a mai auzit de așa ceva. Uite, scrie și în cărți și doar ce scrie în cărți e adevărat, că altfel nu le-ar publica ăștia așa, să ducă lumea în eroare.

Cel odihnit deja începuse să se enerveze și dădea să plece, dar celălalt îl privea de parcă ar fi fost vreo minune. Părea să fie de acord cu ce zice, părea că își aduce aminte de anii grei de școală și îl trecu un fior, de parcă l-ar fi scos la tablă. 
S-a dus grăbit la locul știut, a scos volumul din bibliotecă, l-a deschis la locul potrivit și a început să citeasca cu glas egal, fără emoție, de parcă citea o carte de biologie sau un articol de ziar:

”Într-o bună dimineață, când Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-o gânganie înspăimântătoare. Zăcea întins pe spatele sau tare ca o carapace și, când ridica puțin capul, își vedea abdomenul cafeniu boltit în sus și divizat în segmente rigide, de forma unor arcuri; plapuma abia se mai ținea să nu alunece cu totul de pe această proeminență. Nenumăratele lui picioare, jalnic de subțiri în comparație cu dimensiunile sale de altădată, îi tremurau, neajutorate, înaintea ochilor.”

Deja nu mai era de glumă, cel odihnit începea să se enerveze și tânărul simțea, cu fiecare cuvânt rostit de el,
că starea de iritabilitate a odihnitului devine din ce în ce mai pronunțată:
- Vezi că deja devine jignitor. Ne iei de proști? Ce, noi nu știm de povești cu feți frumoși și cai care vorbesc? Chiar ne crezi proști, cu gândacii tăi? Faci mișto de noi?
Tânărul, deja trezi de-a binelea, zâmbea în sinea lui și se pregătea chiar de o confruntare fizică. I-ar fi smuls capul ucigașului de gândaci, chiar dacă probabil le avea cu bătaia mai bine ca el. Dar cel mic părea descumpănit. Așa că a făcut o mișcare riscantă și l-a luat de braț, l-a tras după el în bucătărie și a deschis dulapul, unde știa că e un gândac rătăcit. Era acolo:
- El e Răducu, primul care s-a transformat. Nu știu unde sunt ceilalți, dar înțelegeți, că mi-e greu să mă despart de ei. Dar e soarta lor. Oare dacă îi omorâți se transformă la loc? Oare ajung în Rai?
Voia să îi răspundă, dar nu putea. Îi tremurau mâinile. Cel odihnit deja nu mai rezista:
- Mă băgamiaș pualan mata de căcat te râzi de noi?

Odihnitul se enervase și a vrut să ridice palma. Dar când i-a văzut privirea, a știut că omul din casă nu e în toate mințile și rânjetul lui, fără să mai zică nimic, fără să răspundă la înjurătură, nu era de-a bună. Tânărul făcuse ochii mari și rânjea din ce în ce mai amenințător.
Și-au luat ghetele în picioare repede, înjurând. El nu zicea nimic, doar a început să râdă. A luat gândacul în mână și l-a mângâiat pe spate, cu gingășie. Au trântit ușa și a fost sigur că nu se vor mai întoarce niciodată. A pus gândacul la locul lui și când a picat în pat a adormit fără vise. 

miercuri, 22 ianuarie 2014

Ce cărți mi-au dat insomnii în anul ce-a trecut

Pentru SemneBune am răspuns unui poll care avea drept întrebare: Ce carti ne-au dat insomnii in 2013? Cum sunt multe cărți care mi-au dat insomnii, atât prin faptul că mă prindeau și uitam să mai dorm, fie prin faptul că puneau probleme care mă bântuiau chiar și în somn sau atât de tare mă enervau încât îmi pierea somnul, a trebuit să mă gndesc puțin la răspuns. Am citit destul de mult în anul ce a trecut și mi-a fost greu să aleg, am vrut inițial să vorbesc despre niște romane, dar deja o făcusem în recenzii, am vrut să mă aplec asupra cărților ”grele” de filozofie, să mă dau mare că citesc autori canonici și îi și înțeleg, dar apoi mi-am dat seama că unele din lecturile mele se leagă și am ales trei cărți. Răspunsul meu îl transcriu mai jos. Alături de mine au mai răspuns: Florin Dumitrescu (scriitor), Marius-Iulian Stancu (poet), Marius Gabor (laureat IDC la Secțiunea Proză Scurtă), Roxana Sorea (laureat IDC la Secțiunea Proză Scurtă), Cristina Nemerovschi (scriitor), Alexandra Derea (organizator Meniu a la carte), Miruna Bacali (jurnalist cultural & dependent de cărţi), Anca Petre (jurnalist The Money Channel), Jovi Ene (project manager http://filme-carti.ro) și colega Sowilo (editor SemneBune). Cărți bune, răspunsuri personale și elaborate, multă pasiune față de lectură. Asta vezi găsi citind (și) răspunsurile lor.

”Anul care a trecut a fost unul plin de lecturi. Am citit mai mult decât în alți ani, mai diversificat, mai organizat. Au fost multe lecturi din autori români, câteva surprize foarte plăcute, dar am citit şi autori străini pe care îi uitasem sau pe care nu-i știam sau îi ignorasem. Dar nu literatura mi-a dat insomnii, cu toate că am citit câteva romane extraordinare, puternice, numai bune să-ți dea dureri de conștiință. Insomniile au venit din partea a trei cărți, citite fără vreun plan anume, la câteva luni diferență una de cealaltă. Se dovedește acum, privind în retrospectivă, că ele se leagă și m-au dus la conștientizarea unor fapte și la o mai bună înțelegerea a lumii de azi, prin raportare la trecut. Cele trei cărți sunt:

1 O carte a unui faimos evoluționist, un super star ateu, darwinist până în măduva oaselor, Richard Dawkins ”The Selfish Gene” (Gena egoistă), epub. Cea mai importantă idee a cărții și cea care mi-a dat insomnii și frisoane e că de fapt scopul vieții noastre e să perpetuăm o genă, să duceam mai departe în viitor o încărcătură de informații, cele mai puternice cele mai pure. Selecție naturală la un alt nivel, unul din care omul este exclus aproape total.

2. Serafim Rose -”Nihilismul, rădăcina revoluţiei în epoca modernă”, Ed. Sophia, 2013. Acest autor, preot ortodox, fost decadent, ateu, nihilist, care a trecut prin multe lucruri rele, a căzut în toate păcatele lumii, spre a se întoarce cu fața la Dumnezeu. Cult, citit, om cu Doctorat, acesta s-a hotărât să scrie o carte în care să arate cum influența nihilismului, a gândirii progresiste, a darwinismului, a ateismului și a altor curente de gândire de acest fel, a dus la o criză a spiritului nemaivăzută. Oamenii s-au aflat într-o lume fără Dumnezeu, fără repere morale bine stabilite și s-a instaurat omul nou, care odată ce l-a ucis pe Dumnezeu nu a mai știut cum să țină lumea în frâu. Unul din rezultatele acestei crize se află în cea de-a treia carte:

3. Lena Constante- ”Evadarea tăcută.3 000 de zile singură în închisorile din România”, Ed. Humanitas,
2013, despre care am scris aici. Mi-a dat insomnii mărturia sa, m-a cutremurat cruzimea la care a fost supusă o femeie a cărei vină a fost imaginară, singura sa greșeală fiind că a trăit conform dorințelor ei, nu a Partidului unic. Punând cap la cap informații, idei, gânduri, reflecții proprii, am ajuns la următoarea concluzie, care să lege cumva toate aceste cărți: Într-o lume nihilistă din care Dumnezeu a dispărut și totul este astfel permis, inclusiv comunismul și alte forme de supunere a voinței în scopul utopic și fantezist al creării unui om nou, total lipsit de caracteristicii proprii, redus la mâna de muncă, uniformizat, singurul scop al omului este de fapt acela de a perpetua o genă, nicidecum ceva superior, ceva spiritual sau măcar mundan. Stați numai o secundă și meditați la această idee, exagerată bineînțeles, dar cât se poate de adevărată în structura și profunzimea ei, și cu siguranță o să vă treacă un fior.”

Citiți și recenzia mea la cartea lui Philip Roth, M-am măritat cu un comunist

duminică, 19 ianuarie 2014

Rugaciunea Sf. Francisc de Assisi într-o lume egoistă

Mă uitam la un serial, Bored to Death, care din păcate s-a terminat, dar merită câteva ore din viața voastră. Și în penultimul epidsod din ultimul sezon, unul din personaje aduce vorba de rugăciunea Sf. Francisc de Assisi. Da, cel după care și-a luat numele noul Papă. Nu o să discut acum afirmațiile Papei în legătura cu orientările sale politice, nu numai fiindcă mi se par ciudate, doar că nu consider că un Papă sau orice alt reprezentant al unei religii ar trebui să-și afirme atât de vehement poziția politică. Religia nu ține de politică și chiar dacă, într-un fel sau altul, organizarea instituției ține, a te declara de o parte sau de alta nu poate face decât rău. Oricât de bune i-ar fi intențiile, și cred că sunt, Papa Francisc a cam dat-o în bară în această privință și reacțiile nu au fost cele mai pozitive.

Dar altceva voiam să spun și m-am luat cu vorba. Auzisem vag această rugăciune, dar în seara asta am citit-o și am recitit-o. Mi se pare, în afara tonului său liniștitor, care trebuie să fie parte integrată a unei rugăciuni, un bun manifest pentru un secol ce pune mai presus de orice propria persoană. Secol de egoiști, de narcisiști și de căutători ai esenței în orice altă parte decât cea mai normală și apropiată (a se vedea New Age bullshit sau alte ezoterisme). Religia nu înseamnă doar credința într-un Demiurg și în nicuun caz nu înseamnă ceea ce cred majoritatea, adică ce se vede prin ziare despre nu știu ce preot sau nu știu ce taxă. Un preot bătrân spune că există popi și preoți și că diferența este ca de la cer la pământ. Inteligent om. Religia înseamnă și ceea ce unii numesc azi ”dezvoltare personală”. 

Dacă citești textele celor care l-au căutat pe Dumnezeu, fie că l-au găsit sau nu, fie că e Sf. Augustin sau Cioran, și bineînțeles, textele sacre, găsești acolo și cuvinte care îți spun ceva despre tine, ca om trăitor într-o societate, ca om cu gânduri, îndoieli, probleme. E de mare ajutor să găsești răspunsuri în locurile potrivite. Și această rugăciune, mai ales partea doua, cuvintele, ideile ei m-au tulburat și m-au făcut să mă gândesc la multe momente din viața mea când nu am înțeles nimic, când am fost egoist, rău, nepăsător. O să-mi spuneți: păi da, așa trebuie! Așa reușești în viață! Ubermensch! Darwin! Legea junglei! Poate, însă ce înseamnă omul fără omenie?

Citiți și voi acest text minunat și ziceți-mi dacă vă ”spune” ceva, dacă vă face să vă raportați altfel la lume și la cei din jur:



                                          Prayer of Saint Francis of Assisi


Lord, make me an instrument of thy peace!
That where there is hatred, I may bring love.
That where there is wrong, I may bring the spirit of forgiveness.
That where there is discord, I may bring harmony.
That where there is error, I may bring truth.
That where there is doubt, I may bring faith.
That where there is despair, I may bring hope.
That where there are shadows, I may bring light.
That where there is sadness, I may bring joy.

Lord, grant that I may seek rather to comfort, than to be comforted.
To understand, than to be understood.
To love, than to be loved.
For it is by self-forgetting that one finds.
It is by forgiving that one is forgiven.
It is by dying that one awakens to Eternal Life.

duminică, 12 ianuarie 2014

Zombi bătrâni și suflete moarte

Sunt oameni captivi în timpul lor, care la un moment dat au încetat să mai învețe lucruri noi, să mai asculte muzici noi, să mai vadă filme noi (prin noi mă refer nu neapărat la contemporane, ci la altele decât cele pe care deja le știu, fie că sunt de acum 100 de ani sau de ieri), să ai citească o carte. Oameni care au încetat să-și mai pună întrebări despre ei, viață, lume, societate și s-au mulțumit, cei mai mulți, cu concluziile la care au ajuns în adolescență sau în prima parte a tinereții. Ceva s-a întâmplat și ușile cunoștințelor s-au închis. Rareori mai trece câte ceva prin ele și orice încercare de a le spune că mai există și altceva e cu totul și cu totul inutilă. Nu zic că nu e bine să ai niște repere, niște preferințe, cu toții le avem, dar de aici până la a pierde toate trenurile noi, e cale lungă. 

Mă uit, de exemplu, la trupele de rock bătrâne, cele care nu au trecut niciodată de un anumit statut underground și care continuă să scoată albume pe care le mai ascultă doar cei de o seamă cu ei. Nu că n-ar fi bune, dar nu mai bine asculți originalul? Sunt de apreciat trupele tinere care se distrează  reinventând muzica părinților lor, cum e de exemplu o trupă ca Graveyard. Dar am tot timpul o strângere de inimă când merg la câte un concert și văd așa-numiții rockeri bătrâni, adolescenții de 50 ani+, la fel de inocenți, la fel de singuri și de neînțelești ca acum 30 de ani, când ascultau pentru prima dată un album pe care îl credeau genial și pe care îl consideră și acum la fel de actual. N-ar fi ceva foarte rău dacă nu aș asista la discuții interminabile despre: ce muzică se făcea odată și ce proști sunt cei tineri!

O altă categorie este cea a scriitorilor de provincie (și nu numai), cei închistați într-un timp vechi, cei pentru care comunismul încă nu a picat au dacă a picat, asta nu i-a făcut nici măcar să își reconsidere poziția sau subiectele abordate. Mă apucă tristețea când dau de câte o revistă, înghesuită prin micul magazin al Muzeului Literaturii Române, singurul loc unde se găsește, de altfel, care chiar din felul în care arată mă duce cu gândul la un timp pe care l-aș vrea uitat. E de ajuns să răsfoiesc câteva pagini și să-mi pun o întrebare: oare cum trăiesc oamenii aceia? Oare aveau și ei vise, ca cei din generația mea, de a ajunge mari, de a scrie cărți bune? Visau și ei la cititori, la faimă? Cum s-au simțit când, după 10-20 de volume publicate pe banii lor, la edituri dubioase, tot n-au ajuns nicăieri și tot se zbat, la vârste înaintate, să facă ceva? Se elogiază unii pe alții, își laudă cărțile, își scriu amintirile, dar rareori se abat de la lumea lor, rareori deschid ochii și spre ceva ce se citește acum și dacă o fac, o fac doar pentru a sublinia cât de buni sunt și au fost ei, doar că lumea e rea, statul nu i-a ajutat, viața i-a îngropat, dar posteritatea, aahh, posteritatea!, îi va pune la locul pe care îl merită. E ca un spectacol de păpuși într-o morgă. Nu e nici măcar amuzant, nu e nici măcar enervant, e doar trist, doar extrem de deprimant. Oare așa o să fie și cu noi?

Dar mă gândesc și la zombii anonimi, cei fără valențe de actori, pictori, sculptori (la ei nu m-am mai referit, dar sunt o grămadă de artiști alcoolici, ratați, care n-au putut depăși un umil succes și s-au pierdut în încercarea lor de a-l perpetua), scriitori, muzicieni, ci la acei simplii oameni care la un moment dat au uitat să mai încerce, să mai spere. Dar nu au uitat să strângă ură. Ei ce fac? Cu ei ce s-a întâmplat? Când au încetat să se mai intereseze? Și nu mă refer neapărat la oamenii simpli,  care s-au însurat, au făcut copii, s-au ascuns în muncă și nu au avut niciodată impresia că ar fi altceva și sunt mulțumiți cu ce au, ci la cei care au făcut aceste lucruri dar au rămas cumva cu gândul că ce au avut ei cândva, că ce au gândit cândva a fost capital și doar o eroare nu i-a propulsat. Eu au rămas suspendați în timp, într-o zi anume, într-o oră de succes și acolo și-au trăit viața.

Și mă mai gândesc și la cei de o vârstă cu mine, care îmbrățișează frenetic orice modă apare, cei care n-au nicio brumă de personalitate și se lasă conduși în viață de ce e hip sau cool doar pentru că așa au considerat niște trendsetteri și câteva companii care voiau să mai facă niște bani. Pe ei ce-i mână în luptă?

luni, 6 ianuarie 2014

Cu noaptea în cap

În noapte nu se vedeau prea multe mașini trecând, nici picior de om care să taie aerul tare. Un câine dormea sub o bancă ruptă și un bec clipea pe un stâlp. Frigul mușca. De abia a început iarna în adevărata sa putere și s-a lăsat ceața. Se spune că va ninge în curând, dar nu mai are niciun farmec. Au trecut sărbătorile de iarnă și s-au dus ca fumul unui grătar în grădina din spatele casei. S-a dus și Revelionul, ca o nuntă în sat, cu lăutarii care mai puteau cânta încă nouă ore fără să li se moaie un sunet și fără să miște un mușchi din mine. 

A rămas amintirea unei nopți albe și realizarea faptului de nedescis: ”Ați rămas doar bărbați la masă, fără nicio femeie”, de parcă fusese vreo femeie până atunci, gândiserăm noi în cor. Nu vine nimeni să ridice un fir de praf de pe hainele noastre, de parcă am fi greșit nu lumii, ci întregii Creații. S-au dus și orele de lenevit molatec pe canapea și de îngânat gânduri fără niciun viitor. 

Orele curg la fel ca în anii trecuți, din punctul de vedere al timpului nu s-a schimbat nimic, nici noi nu ne-am
schimbat. New Year`s resolution: să nu mor nici anul ăsta, să învăț să respir mai bine, să nu îmi dispară zâmbetul, nu de tot. Din noaptea înghețată mașina mă ia și mă înghite în pântecul ei, mă așez pe un scaun, ca un făt în burta unei mame necunoscute, alături de frații mei dormind. Se lasă și mai mult ceața, mașinăria mă leagănă, dar nu mă adoarme, înghite kilometri și mă aduce mai aproape de Tărâmul Făgăduinței. Dar care făgăduință? Și din care vreme? Una cu și mai multă ceață, cu și mai mulți oameni grăbiți. 


Odată cu zorii mă amestec printre sute de oameni și, în sunet de muzici de prin alte timpuri, îmi încep drumul spre o altă casă. Oamenii citesc, oamenii se uită în gol, oamenii dorm, oamenii ascultă muzică. Nimeni nu e fericit la 7 dimineața, toți au căzut singuri în ea. Nimeni nu priveșe pe nimeni. La ieșire, Gogu îmi urează: ”La mulți ani!”, își aprinde o țigară, trage o dușcă de rachiu, începe să povestească ceva cu un prietenaș tăvălit pe jos, pe jumătate adormit, și brusc realizez și simt că nici anul acesta nu va fi altfel. Nu știu dacă e de bine sau de rău. Doar să nu uit să zâmbesc. 

(foto: 1, 2)

joi, 2 ianuarie 2014

Diamante plângând

Anul cel nou a început cu o veste tristă, aşa cum doar moartea unui poet poate fi. Unul din cei patru cavaleri ai apocalipsei optzeciste, cel mai ludic din Aerul cu diamante, pururi tânărul, dar nu înfășurat în pixeli (aici l-am cunoscut pe personaj, după ce l-am citit pe poet, într-unul din cele mai frumoase texte scrise de un om despre prietenul său), nici în manta-i, ci în versuri, Traian T. Coșovei a murit. I-a urmat lui Nino Stratan. O singură dată l-am văzut, la relansarea  de acum câțiva ani a faimoasei antologii și l-am putut asculta live și am realizat că omul acela din fața mea chiar trăia poezie. Adeseori m-am întrebat de ce n-a scris și proză, așa cum au făcut Cărtărescu sau Iaru (în ultima vreme), dar răspunsul mi-a venit abia azi, recititnd câteva poeme, interviuri și mărturii (în afară de textele lui Cărtărescu din Pururi tânăr, înfășurat în pixeli, mai are și Florin Iaru două texte în Fraier de București): este unul din acei oameni pentru care poezia a fost totul, neavând nevoia și nici dorința de a se deda unui alt gen pentru a se exprima, expune, explora. 

Pentru mine, cărțile lui de poezie, la fel ca toate volumele generației optzeci, sunt aproape sacre, ele mi-au deschis ochii, acum mulți ani, în privința unui al fel de a scrie poezie și nu cred că aș putea vreodată să mă satur de ele. Unii poeți se repetă după o vreme, după câteva volume, dar nu a fost cazul lui Coșovei. I-am citit antepenultimul volum, Aerostate plângând, acum câteva luni și am rămas uimit de prospețimea temelor, de revitalizarea unor senzații pe care poeții de azi le-au uitat, de precizia cu care ajung cuvintele să însemne ceva, aproape mereu altceva cu fiecare relectură. Nu mai era același Coșovei din Ninsoarea electrică sau 1,2,3 SAU...În așteptarea cometei sau alte volume de tinerețe și e foarte bine, altfel care ar mai fi rostul?, dar e un alt Coșovei, la fel de ludic și de talentat, legat de tânărul Coșovei printr-un fir poetic care s-a întins de-a lungul operei sale. Aud că acum foarte puțină vreme a mai apărut un volum, Aritmetica pleoapelor (la aceeași editură Tracus Arte, care l-a publicat în ultimii ani), ultimul, din păcate. O să-l citesc cu tristețea gândului că el nu mai este și cu bucuria faptului că am fost contemporan cu un poet în toată ființa sa, așa cum a fost Traian T. Coșovei. 

Vă las cu unul din poemele mele de suflet:


                                                            Bătrâneţile unui băiat cuminte

Şi eu am fost un băiat răutăcios de altădată.
Am fumat, am băut, am aruncat în geamuri de sânge
cu inimi sfărâmate, de piatră.
Am vorbit de rău genunchii fetelor din cartier-
Eu am pus laţuri la porumbei, lanţuri grele de fier
la cuvinte şi frumuseţi,
Am avut obrăznicia să-mi ascult până la capăt
povestea celor o mie şi una de vieţi.

Pe bătrâna proprietăreasă nu eu am împins-o pe scări.
Pe oglinda din lift nu eu am scris un cuvânt foarte mic.
Aş fi putut avea o inimă mare. Aş fi putut avea
un sânge pitic.

Cu pumnii am turnat doar grămezi de monezi
în telefoanele publice.
Mi-am uns trupul cu voci, respiraţii, surâsuri lubrice
venite din noapte şi ceaţă, din abisuri, din hău...

Am fost un copil rău.
Degetele mele au atins ceva neclar, între secure şi gâde,
părul meu blond a visat să fluture piramide-
să respire parfumuri de Trinidad, de ghirlande şi salbe.
Mâinile mi le-am ars la mirajul ţărilor calde.

Împrăştiat în lume am fost copil rău şi blond
al speranţei de-a fi, al disperării de-a fi fost.

Uitat de toţi, în mansarda unui surâs mi-am învăţat
povestea celor o mie şi una de nopţi pe de rost.

(sursa foto 1, 2)