Anul cel nou a început cu o veste tristă, aşa cum doar moartea unui poet poate fi. Unul din cei patru cavaleri ai apocalipsei optzeciste, cel mai ludic din Aerul cu diamante, pururi tânărul, dar nu înfășurat în pixeli (aici l-am cunoscut pe personaj, după ce l-am citit pe poet, într-unul din cele mai frumoase texte scrise de un om despre prietenul său), nici în manta-i, ci în versuri, Traian T. Coșovei a murit. I-a urmat lui Nino Stratan. O singură dată l-am văzut, la relansarea de acum câțiva ani a faimoasei antologii și l-am putut asculta live și am realizat că omul acela din fața mea chiar trăia poezie. Adeseori m-am întrebat de ce n-a scris și proză, așa cum au făcut Cărtărescu sau Iaru (în ultima vreme), dar răspunsul mi-a venit abia azi, recititnd câteva poeme, interviuri și mărturii (în afară de textele lui Cărtărescu din Pururi tânăr, înfășurat în pixeli, mai are și Florin Iaru două texte în Fraier de București): este unul din acei oameni pentru care poezia a fost totul, neavând nevoia și nici dorința de a se deda unui alt gen pentru a se exprima, expune, explora.
Pentru mine, cărțile lui de poezie, la fel ca toate volumele generației optzeci, sunt aproape sacre, ele mi-au deschis ochii, acum mulți ani, în privința unui al fel de a scrie poezie și nu cred că aș putea vreodată să mă satur de ele. Unii poeți se repetă după o vreme, după câteva volume, dar nu a fost cazul lui Coșovei. I-am citit antepenultimul volum, Aerostate plângând, acum câteva luni și am rămas uimit de prospețimea temelor, de revitalizarea unor senzații pe care poeții de azi le-au uitat, de precizia cu care ajung cuvintele să însemne ceva, aproape mereu altceva cu fiecare relectură. Nu mai era același Coșovei din Ninsoarea electrică sau 1,2,3 SAU..., În așteptarea cometei sau alte volume de tinerețe și e foarte bine, altfel care ar mai fi rostul?, dar e un alt Coșovei, la fel de ludic și de talentat, legat de tânărul Coșovei printr-un fir poetic care s-a întins de-a lungul operei sale. Aud că acum foarte puțină vreme a mai apărut un volum, Aritmetica pleoapelor (la aceeași editură Tracus Arte, care l-a publicat în ultimii ani), ultimul, din păcate. O să-l citesc cu tristețea gândului că el nu mai este și cu bucuria faptului că am fost contemporan cu un poet în toată ființa sa, așa cum a fost Traian T. Coșovei.
Vă las cu unul din poemele mele de suflet:
Bătrâneţile unui băiat cuminte
Şi eu am fost un băiat răutăcios de altădată.
Am fumat, am băut, am aruncat în geamuri de sânge
cu inimi sfărâmate, de piatră.
Am vorbit de rău genunchii fetelor din cartier-
Eu am pus laţuri la porumbei, lanţuri grele de fier
la cuvinte şi frumuseţi,
Am avut obrăznicia să-mi ascult până la capăt
povestea celor o mie şi una de vieţi.
Pe bătrâna proprietăreasă nu eu am împins-o pe scări.
Pe oglinda din lift nu eu am scris un cuvânt foarte mic.
Aş fi putut avea o inimă mare. Aş fi putut avea
un sânge pitic.
Cu pumnii am turnat doar grămezi de monezi
în telefoanele publice.
Mi-am uns trupul cu voci, respiraţii, surâsuri lubrice
venite din noapte şi ceaţă, din abisuri, din hău...
Am fost un copil rău.
Degetele mele au atins ceva neclar, între secure şi gâde,
părul meu blond a visat să fluture piramide-
să respire parfumuri de Trinidad, de ghirlande şi salbe.
Mâinile mi le-am ars la mirajul ţărilor calde.
Împrăştiat în lume am fost copil rău şi blond
al speranţei de-a fi, al disperării de-a fi fost.
Uitat de toţi, în mansarda unui surâs mi-am învăţat
povestea celor o mie şi una de nopţi pe de rost.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu