luni, 27 ianuarie 2014

Gândacul în iarnă

Reușise să adoarmă pe la 4 dimineața când fulgii lui Dumnezeu cădeau în continuare peste șoselele Satanei. A închis ochii în huruitul mașinii de deszăpezit, al cărei zgomot pătrundea chiar și prin două rânduri de uși cu care era închis balconul cel îmbrăcat în termopane, termopane. Visa un hotel prin care rătăcea alături de personaje necunoscute și nu era vis rău, parcă îi plăcea și se făcuse cald în casă și era bine, semn că ardeau focurile în clădirile Radet. Când starea de REM era în floare și se învârtoșaseră acțiunile din vis, un sunet ca de sticlă pisată trasă pe spumă de mare îl smulse brusc din somn și scăpă în înjurătură care l-ar fi cutremurat și pe Pantiușa Bondarenko în anii săi de glorie. Nu înțelegea prea bine ce se aude, își ridicase capul de pe pernă și observă brusc că îl trece și o nevoie gravă. Și-a dat seama că cineva sunase la ușă. Ura din tot sufletul acea sonerie care l-ar fi putut scoate din sărite și dacă ar fi atins starea de Nirvana, dar era prea leneș și prea chitros să o schimbe. Nu își dădea seama cine ar fi putut fi, dar nu sunase decât o dată. Ceasul arăta orele 8. Prea devreme, mult prea devreme. Își goli vezica, fumă o țigară și simți cum îl învăluie din nou somnul. Iubea acea senzație de cădere în lumea viselor și trăgea puțin de timp pentru ca plăcerea să crească. Stinse țigara și levită până la pat, se acoperi cu toată plapuma și simți cum se adâncește în somn. Binecuvântată viață! Afară ningea în continuare. 

Nici nu reîncepu bine un nou vis, mai frumos ca precedentul, când din nou acel zgomot îl rupse cu vrăjmășie din pat și scăpă cu obidire și cu sufletul sfâșiat de ciudă o înjurătură atât de grozavă că-i simți sufletul lui Stalin înfiorat în adâncul Iadului. De data aceasta sunetul se repetă. Îi venea să plângă, dar se duse la ușă, privi prin vizor și i se păru cunoscut chipul, dar nu știa de unde să-l ia. Deschise ușa și apărură două chipuri, unul mai mic, ascuns bine în spatele celuilalt.

- Aveți probleme cu gândacii? De la dezinfecție vă deranjăm.
Era un chip senin, neumbrit de vreun gând. Se vedea că dormise bine, era odihnit, voinic. Celălalt fuma o țigară și zâmbea prostește. El căra pompa cu dezinfectant și drept asigurare ridică furtunul și i-l arătă. Știa că dacă nu se descarcă va face implozie, se i se vor lichefia organele și va dispărea în neant. Nu știa cum să îi atace, dar hotărî să facă pe binevoitorul, până cocea ideea.
- N-am mulți gândaci, dar intrați. Vă rog să vă descălțați, numai ce am dat cu mopul.

Se supuseră și cel odihnit bine deja se apucase să cerceteze bucătăria, gata de treabă.
-Nu, nu, stați puțin, să povestim înainte.
Cel mic se așezase în fața bibliotecii. Pentru o clipă se bucură în sinea lui, își zise: hai mă, că sunt băieți buni, citesc, fac și ei o meserie. Chiar dacă e 8.25 și afară ninge ca-n Iad. 
- Televizor din ăsta mi-ar plăcea și mie, îl întrerupse cel mic din șirul gândurilor.
Dintr-o dată i se topi orice urmă de bunăvoință și își zise că trebuie să facă pe nebunul și să-i sperie pe indivizi să îl țină minte. De televizor îi ardea lui! Îl sculase să-i laude televizorul.
- Nu știu cum să vă spun, dar eu am o legătură specială cu gândacii aceia. Nu sunt mulți, doar vreo 4, dar îmi sunt prieteni. 

Cei doi începură să râdă.
- Hai, că ești bun! N-am mai auzit așa ceva, prieten cu gândacii. Îi făcu semn celuilalt că uite, băiatul are umor.
Dar el se ținea tare. Îi trecuse și somnul, îi încolțise ideea:
- Dacă îmi dați voie, o să vă mărturisesc ceva ce n-am mai spus nimănui, să nu zică lumea că sunt nebun. Dar în dumneavoastră am încredere, că ați văzut multe. Știți, de fapt, gândacii aceia chiar îmi sunt prieteni. Au fost oameni până acum o lună, dar s-au transformat în gândaci. N-am zis nimănui nimic, m-au întrebat părinții dacă știu ceva de ei, dar n-am zis nimic.
Deja îl priveau cu suspiciune.
- Hai frățică, noi vrem să facem treabă, dacă te ții de glume plecăm. Pierdem timpul. Nu vin banii stând degeaba.
- Vă vine greu să credeți, dar s-a mai auzit de așa ceva. Uite, scrie și în cărți și doar ce scrie în cărți e adevărat, că altfel nu le-ar publica ăștia așa, să ducă lumea în eroare.

Cel odihnit deja începuse să se enerveze și dădea să plece, dar celălalt îl privea de parcă ar fi fost vreo minune. Părea să fie de acord cu ce zice, părea că își aduce aminte de anii grei de școală și îl trecu un fior, de parcă l-ar fi scos la tablă. 
S-a dus grăbit la locul știut, a scos volumul din bibliotecă, l-a deschis la locul potrivit și a început să citeasca cu glas egal, fără emoție, de parcă citea o carte de biologie sau un articol de ziar:

”Într-o bună dimineață, când Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-o gânganie înspăimântătoare. Zăcea întins pe spatele sau tare ca o carapace și, când ridica puțin capul, își vedea abdomenul cafeniu boltit în sus și divizat în segmente rigide, de forma unor arcuri; plapuma abia se mai ținea să nu alunece cu totul de pe această proeminență. Nenumăratele lui picioare, jalnic de subțiri în comparație cu dimensiunile sale de altădată, îi tremurau, neajutorate, înaintea ochilor.”

Deja nu mai era de glumă, cel odihnit începea să se enerveze și tânărul simțea, cu fiecare cuvânt rostit de el,
că starea de iritabilitate a odihnitului devine din ce în ce mai pronunțată:
- Vezi că deja devine jignitor. Ne iei de proști? Ce, noi nu știm de povești cu feți frumoși și cai care vorbesc? Chiar ne crezi proști, cu gândacii tăi? Faci mișto de noi?
Tânărul, deja trezi de-a binelea, zâmbea în sinea lui și se pregătea chiar de o confruntare fizică. I-ar fi smuls capul ucigașului de gândaci, chiar dacă probabil le avea cu bătaia mai bine ca el. Dar cel mic părea descumpănit. Așa că a făcut o mișcare riscantă și l-a luat de braț, l-a tras după el în bucătărie și a deschis dulapul, unde știa că e un gândac rătăcit. Era acolo:
- El e Răducu, primul care s-a transformat. Nu știu unde sunt ceilalți, dar înțelegeți, că mi-e greu să mă despart de ei. Dar e soarta lor. Oare dacă îi omorâți se transformă la loc? Oare ajung în Rai?
Voia să îi răspundă, dar nu putea. Îi tremurau mâinile. Cel odihnit deja nu mai rezista:
- Mă băgamiaș pualan mata de căcat te râzi de noi?

Odihnitul se enervase și a vrut să ridice palma. Dar când i-a văzut privirea, a știut că omul din casă nu e în toate mințile și rânjetul lui, fără să mai zică nimic, fără să răspundă la înjurătură, nu era de-a bună. Tânărul făcuse ochii mari și rânjea din ce în ce mai amenințător.
Și-au luat ghetele în picioare repede, înjurând. El nu zicea nimic, doar a început să râdă. A luat gândacul în mână și l-a mângâiat pe spate, cu gingășie. Au trântit ușa și a fost sigur că nu se vor mai întoarce niciodată. A pus gândacul la locul lui și când a picat în pat a adormit fără vise. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu