duminică, 12 ianuarie 2014

Zombi bătrâni și suflete moarte

Sunt oameni captivi în timpul lor, care la un moment dat au încetat să mai învețe lucruri noi, să mai asculte muzici noi, să mai vadă filme noi (prin noi mă refer nu neapărat la contemporane, ci la altele decât cele pe care deja le știu, fie că sunt de acum 100 de ani sau de ieri), să ai citească o carte. Oameni care au încetat să-și mai pună întrebări despre ei, viață, lume, societate și s-au mulțumit, cei mai mulți, cu concluziile la care au ajuns în adolescență sau în prima parte a tinereții. Ceva s-a întâmplat și ușile cunoștințelor s-au închis. Rareori mai trece câte ceva prin ele și orice încercare de a le spune că mai există și altceva e cu totul și cu totul inutilă. Nu zic că nu e bine să ai niște repere, niște preferințe, cu toții le avem, dar de aici până la a pierde toate trenurile noi, e cale lungă. 

Mă uit, de exemplu, la trupele de rock bătrâne, cele care nu au trecut niciodată de un anumit statut underground și care continuă să scoată albume pe care le mai ascultă doar cei de o seamă cu ei. Nu că n-ar fi bune, dar nu mai bine asculți originalul? Sunt de apreciat trupele tinere care se distrează  reinventând muzica părinților lor, cum e de exemplu o trupă ca Graveyard. Dar am tot timpul o strângere de inimă când merg la câte un concert și văd așa-numiții rockeri bătrâni, adolescenții de 50 ani+, la fel de inocenți, la fel de singuri și de neînțelești ca acum 30 de ani, când ascultau pentru prima dată un album pe care îl credeau genial și pe care îl consideră și acum la fel de actual. N-ar fi ceva foarte rău dacă nu aș asista la discuții interminabile despre: ce muzică se făcea odată și ce proști sunt cei tineri!

O altă categorie este cea a scriitorilor de provincie (și nu numai), cei închistați într-un timp vechi, cei pentru care comunismul încă nu a picat au dacă a picat, asta nu i-a făcut nici măcar să își reconsidere poziția sau subiectele abordate. Mă apucă tristețea când dau de câte o revistă, înghesuită prin micul magazin al Muzeului Literaturii Române, singurul loc unde se găsește, de altfel, care chiar din felul în care arată mă duce cu gândul la un timp pe care l-aș vrea uitat. E de ajuns să răsfoiesc câteva pagini și să-mi pun o întrebare: oare cum trăiesc oamenii aceia? Oare aveau și ei vise, ca cei din generația mea, de a ajunge mari, de a scrie cărți bune? Visau și ei la cititori, la faimă? Cum s-au simțit când, după 10-20 de volume publicate pe banii lor, la edituri dubioase, tot n-au ajuns nicăieri și tot se zbat, la vârste înaintate, să facă ceva? Se elogiază unii pe alții, își laudă cărțile, își scriu amintirile, dar rareori se abat de la lumea lor, rareori deschid ochii și spre ceva ce se citește acum și dacă o fac, o fac doar pentru a sublinia cât de buni sunt și au fost ei, doar că lumea e rea, statul nu i-a ajutat, viața i-a îngropat, dar posteritatea, aahh, posteritatea!, îi va pune la locul pe care îl merită. E ca un spectacol de păpuși într-o morgă. Nu e nici măcar amuzant, nu e nici măcar enervant, e doar trist, doar extrem de deprimant. Oare așa o să fie și cu noi?

Dar mă gândesc și la zombii anonimi, cei fără valențe de actori, pictori, sculptori (la ei nu m-am mai referit, dar sunt o grămadă de artiști alcoolici, ratați, care n-au putut depăși un umil succes și s-au pierdut în încercarea lor de a-l perpetua), scriitori, muzicieni, ci la acei simplii oameni care la un moment dat au uitat să mai încerce, să mai spere. Dar nu au uitat să strângă ură. Ei ce fac? Cu ei ce s-a întâmplat? Când au încetat să se mai intereseze? Și nu mă refer neapărat la oamenii simpli,  care s-au însurat, au făcut copii, s-au ascuns în muncă și nu au avut niciodată impresia că ar fi altceva și sunt mulțumiți cu ce au, ci la cei care au făcut aceste lucruri dar au rămas cumva cu gândul că ce au avut ei cândva, că ce au gândit cândva a fost capital și doar o eroare nu i-a propulsat. Eu au rămas suspendați în timp, într-o zi anume, într-o oră de succes și acolo și-au trăit viața.

Și mă mai gândesc și la cei de o vârstă cu mine, care îmbrățișează frenetic orice modă apare, cei care n-au nicio brumă de personalitate și se lasă conduși în viață de ce e hip sau cool doar pentru că așa au considerat niște trendsetteri și câteva companii care voiau să mai facă niște bani. Pe ei ce-i mână în luptă?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu