marți, 18 februarie 2014

Viața fără Facebook

Pentru o vreme mi-am dezactivat contul de Facebook. Voiam să aflu dacă va observa cineva că nu mai sunt on-line, dacă există viață fără Facebook și cum afectează lipsa virtualului. Există, acesta e răspunsul și e una chiar plăcută, însă mă simțeam rupt de lume. Fiind la țară, nu mi-a fost atât de greu, din contră, am ieșit în natură, am citit mai mult, m-am jucat mai mult cu câinele. Într-o seară am ieșit să beau o cafea și m-am întâlnit cu un prieten care îmi zicea că nu mai are cont de două săptămâni. Nu observasem nimic. La fel s-a întâmplat și cu mine. Au observat doar câțiva oameni care din întâmplare voiseră să-mi trimită ceva și nu mai eram. În rest, nimeni. Mi-am dat seama cât de puțin atenți suntem. Referitor la a doua curiozitate a mea, cel mai bun răspuns e tot al lui: „fără Facebook mă simt ca un sălbatic, nu mai știu nimic”. Și chiar așa e, la fel m-am simțit și eu, dar în acelaşi timp parcă m-aș fi putut obișnui foarte bine fără el. Facebook-ul are părți bune și rele: e bine că există un loc unde ne putem întâlni să bârfim, să aflăm știri, să ne ținem la curent, să mai râdem, să vedem cât de rău o duc și alții sau să ne enervăm că unora le merge mai bine, dar e rău pentru că nu mai vorbim între noi. Ies la o cafea și oamenii stau cu nasul în smartfonuri. Și eu sunt printre aceia, recunosc și nu îmi place. Dar eu încă sunt adeptul conversației face to face, a hârtiei (cumpăr încă reviste, cărți) și mi-ar plăcea foarte mult să mai primesc felicitări sau scrisori prin poștă. Poate sunt eu oldschool, dar acelea sunt mai din suflet, măcar omul a făcut efortul de a scrie ceva și de a merge la poștă, nu doar a dat un click. Viața adevărată e încă afară. Nu știu pentru câtă vreme, fiindcă bebelușii se nasc cu tablete legate de gât. Eu am avut primul calculator în clasa a 8-a, un Pentium vai mama lui cu hard de 10 giga și net nelimitat într-a 11-a. 

Mi-am dat seama că în condițiile de față, nu pot sta fără Facebook: prieteni, master, site, blog, site-uri sau pagini pe care le citesc sunt acolo și am de unde alege. E rău că în afară de ele sunt mult mai multe alte tentații și nici nu știi când trec ore întregi de stat degeaba la o caterincă, la o vrăjeală, la stălkuit, la lăicuit. Soluția pe care am găsit-o e următoarea: să folosesc Facebook-ul cu cap, să mă folosesc de el și stau mai puțin la belit ochii. Mi-am promis să nu mai stau pe telefon în oraș, când sunt și alții la masă cu mine, poate doar să intru un minut, să văd dacă am primit un mesaj sau o notificare și atât. Mai mult, am mai observat ceva, lucru evident, de bun simț și cât se poate de banal, pe care îl știam, dar nu-l conștientizasem: cu toate că pe net, în general, găsești mai multă informație într-o oră decât găseau acum 100 de ani oamenii în zile întregi sau chiar săptămâni, nu rămâi cu mai nimic și în plus, în zilele când am stat deconectat, lectura mi s-a părut altfel, lipsit de toate informațiile inutile, căci cele mai multe sunt inutile, m-am putut concentra pe ce trebuie. Din punctul acesta de vedere cei bătrâni erau mai câștigați: ce citeau, rețineau, ce aflau, le trebuia. E paradoxul informației, al modernității: în era în care totul e pe net, orice informație, curs, carte, film, muzică, sunt din ce în ce mai mulți analfabeți, sau mai bine zis, oameni care nu pricep ce citesc sau care cred că tehnologia e pentru joculețe și poze. Internetul nu e doar pentru porn și Facebook-ul nu e doar pentru pisici. 

Legat de toată afacerea cu Facebook și alte minuni de pe net, vorba bunicii: ce e mult nu e bun. Dar mai e și continuarea: ce e bun, nu e de ajuns.


**Dacă tot suntem la capitolul Facebook: în caz că vă place ce scriu, nu vă sfiiți să dați un like, un share, să lăsați un comentariu. Dacă nu vă place, puteți să dați un share cu ”uite ce nașpa scrie ăsta!”. Oscar Wilde spunea: ”Mai rău decât să se vorbească pe la spate despre tine e să nu se vorbească pe la spate despre tine.”

vineri, 14 februarie 2014

Tristețea Sfântului Valentin

Au căutat mulți ani până au reușit să găsească trupul și să-i reatașeze capul. Au folosit o soluție pe bază de ciocolată amară, neagră, pe care au topit-o și zi de zi au aplicat-o în jurul tăieturii. Nici nu a fost nevoie de vreo cusătură, de la prima aplicare țesuturile au început să se cicatrizeze. Când a fost lipit complet, l-au pus la aparate și i-au introdus în vene, prin perfuzie, o soluție care conținea: cafea, vin dulce, ceaiuri aromate, ciocolată caldă, parfum de trandafiri, aur topit și încă o substanță secretă, și în câteva zile trupul Sfântului a început să prindă culoare. Dar în vreme ce trupul revenea  la viață, chipul i se întrista. În dimineața zilei de 14 februarie s-a trezit ca după un somn lung de aproape 2 milenii și s-a ridicat în capul oaselor, urlând. Se afla într-o cameră roz, decorată cu inimioare, balonașe, Cupizi grăsuți cu arcurile pregătite, flori și o muzică dulceagă se auzea dintr-o boxă care reprezenta doi oameni ce se sărută. Roz și ea.
- Ce pu...!, zbieră Sfântul, dar nu duse gândul până la capăt, fiindcă își aduse repede aminte că e totuși sfânt. Unde mă aflu, Doamne? Se simțea puternic, sări în picioare și se privi într-o oglindă deasupra căreia se afla o lampă cu lumină roșiatică.
- Barba mea! Ce i-au făcut? Sfântul pică în genunchi și începu să plângă. Nici nu observă că pijamaua pe care o purta era roșie, cu steluțe și cu mesajul: ”Make love, not war”, inscripționat pe piept. Barba Sfântului, odată lungă, albă și frumoasă, mândria lui, pe care și-o mângâia cu desfătare de fiecare dată când stătea de vorbă cu cineva, era acum tunsă și aparent neîngrijită, de parcă ar fi fost a lui Woodkid. Sfântul nu știa cine e acest om, însă muzica lui se auzea din boxe. 

Într-o cameră alăturată, un monitor arăta toate acestea. Întors la scaunul lui, cu o cană cu ceai fierbinte și cu gândul la iubita sa și la ce cadou să-i cumpere: un ursuleț de pluș, o cutie cu bomboane de ciocolată, un lănțișor cu o inimioară?, tânărul doctor aproape că era să cadă din picioare când văzu ce se întâmpla. Apăsă pe butonul roșu de alarmă și plecă degrabă.
- S-a trezit! Sfântul Valentin s-a trezit! Alerga pe coridor și urla în timp ce ușile se deschideau și o grămadă de femei și de bărbați în halate albe ieșeau și se îndreptau spre cameră. Purtau în mâini sticle cu șampanie, flori, inimioare de pluș și alte drăgălășenii. O pisică își făcu și ea apariția și alerga printre picioarele oamenilor, urmată de un câine mic și alb, apărut și el cine știe de unde. Întreg grupul năvăli în camera de spital unde Sfântul, îngenuncheat, se dădea cu capul de podea și plângea.

- Te-ai trezit! Urlau toți și câinele se apropie de el și începu să-i lingă tălpile. Pisica îl mângâia cu coada și torcea.
- Priviți-l cum plânge de fericire! exclamă o doctoriță cu părul bălai și cu pieptul mare. Câteva femei se așezară în jurul lui și începură și ele să plângă. Sfântul le privi cu ochii pierduți și de abia murmură, complet năucit de tot ce i se întâmpla:
- Unde sunt? Ce e cu toate acestea?
- Ești în secolul 21, te-am readus la viaţă, e ziua ta! E ziua tuturor îndrăgostiților!
Tehnic vorbind, era ziua morții lui prin decapitare, dar nimeni nu părea să bage în seamă un detaliu atât de insignifiant. 
- Cu greu te-am găsit și ani mulți ne-a luat până să descoperim soluția care să te aducă înapoi. Aveai trupul mumificat, că doar ești sfânt, și știam că există o soluție. Când a venit Emanuela cu ideea eram aproape complet deznădăjduiți.

Sfântul începu să priceapă. Își aduse aminte de ce a fost omorât, îi veniră în gând toate cuplurile pe care le
căsătorise în ascuns și le făcuse fericite. Dar își amintea de niște tineri simpli, sincer îndrăgostiți în toate zilele anului și nu-și amintea de nicio inimioară, de nicio dulcegărie. Și în plus, ce căuta zeul cel gras, Cupidon, în toată povestea asta? 
- E...e ziua mea? Mi-au dedicat o zi?
- Da, da! Cea mai frumoasă zi din lume, cea mai sweet, minunată, drăguță zi din lume! Ziua la care visează toți oamenii și în care femeile sunt cele mai fericite! Tânăra doctoriță izbucni în plâns, cutremurată de faptul că îi vorbea sfântului ei preferat, chiar dacă era ortodoxă și nu prea le avea ea cu Biserica, se aruncă pe burtă și își puse capul în dreptul inimii Sfântului. Acesta o mângâie timid, dar o furie teribilă îl cuprinse și sări în picioare!
- De ajuns! De ajuns cu toată mascarada asta! Nu asta am vrut, nu, nu, nu!
Oamenii îl priveau cu uimire. Nu înțelegeau. Dar un doctor bătrân veni cu soluția salvatoare:
- Glumește, cred că ăsta e stilul lui. E umil, săracul, îl copleșește toată atenția noastră. Un dop sări în acel moment și șampania țâșni dintr-o sticlă. Bătrânul îl privi cu severitate pe doctorul care zâmbea tâmp și acesta se fâstâci:
- De emoție... Scuze...
Dar duse sticla la gură și după ce bău cu sete scoase un chiuit de se auzi în tot spitalul:
- Sunt atât de fericit! 
Sfântul simți că totul e în zadar. O tristețe sfâșietoare îl cuprinse și se aruncă în pat, trase plapuma deasupra capului și oftă.
- Sărmanul Valentin, e copleșit. E atât de emoționat. 
Sări din pat și strigă:
- Vreau să plec! Lăsați-mă, vă rog, să plec!
Două tinere izbucniră în lacrimi:
- Doamne, nici nu s-a trezit bine, după sute de ani de stat mort și vrea deja să meargă în lume și să vestească iubirea! E un exemplu! Sfânt, sfânt, de mii de ori sfânt! Și e si cute, adăugă cealaltă în timp ce-și ștergea o lacrimă și-i dădea un cot semnificativ celeilalte. Sfântul nu mai putu suferi și urlă:
- Vreau haine! 

La câteva ore de la revenirea în lumea pe care nu o mai putea înțelege, după ce trecuse printr-un loc ciudat, ce semăna cu o grădină, care se numea parc, și văzuse mii și mii se tineri aparent fericiți, mai mult fetele, că bărbații păreau cam descumpăniți, și după ce fusese invitat de zeci de vânzători să cumpere lumânărele parfumate, iepurași de pluș și alte pufoșenii, ”pentru fata ta, de Valentăinsz dai”, adăugase o femeie durdulie, Sfântul se proptise într-un bar și era deja beat muci. Plângea și murmura singur, în barba pe care refuza să o mai mângâie:
- Nu, nu, nu asta am vrut, nu. Mai bine să mor, nu, de ce m-au trezit? Unde ești, Doamne? De ce ai îngăduit așa ceva?
Un tânăr grăsuț și bărbos se așeză lângă el, aprinse o țigară, ceru o bere și îi zise:
- Nu mai plânge, bre, nu ești singurul fără femeie de Sfântul Valentin. Ia spune, te lăsă sau nu aveai deloc?
Sfântul îl privi și nu-și găsea cuvinte să răspundă.
- Oricum e de căcat! Sărbătoare de căcat! Cred că s-ar perpeli în mormânt Sfântul Valentin dacă ar ști cum a ajuns lumea.
Pe chipul trist al Sfântului apăru o urmă de lumină:
- Da, da! Deci nu sunt nebun! Nu eu sunt de vină, eu n-am vrut așa ceva! 
Se ridică brusc de pe scaun, dar picioarele i se tăiară și se prăvăli sub bar. Barmanul începu să râdă:
- Ehe! Reușiși să te îmbeți!
Tânărul cu barbă începu să râdă. Sărmanul nebun. L-au prostit singurătatea și băutura.
- Hopa sus! Hai, mergi acasă, o să fie bine.

Beat, dar mai puțin trist, Sfântul alerga pe străzi și arunca cu pietre în geamurile magazinelor pe care scria ceva legat de numele lui. Chiuia și țopăia. Un grup de polițiști îl săltară din mijlocul unui grup de oameni în mijlocul cărora ajunsese și ținea un discurs:
- Să vă iubiți mereu, nu doar de moartea mea! Să lăsați animalele cele împăiate și cutiile cele de lemn moale și doar să vă iubiți, să fiți buni unul cu altul!
- Ce faci, bă? Dai cu pietre, superi oamenii? Al dracu de bețiv! Ce mă, te lăsă muierea? Păi cine să stea, bă, hipsterule, cu tine? Hai că te ducem noi într-un loc frumos!

În celula lui, Sfântul Valentin realiză că nu mai e nimic de făcut. Răul era prea mare. Magia coborâse peste lume. Dar îi veni o idee! Ia să se apuce să căsătorească din nou cupluri, măcar să facă și el un ban cinstit de ziua morții lui!

marți, 11 februarie 2014

Selfies, selfies everywhere!

Când am fost creați s-a făcut o mare omisiune, de înțeles, dar totuși, gravă. Creatorul ar fi trebuit să vadă peste milioane de ani în viitor și să planteze măcar un mugure în trupul fiecărui om, din care să se dezvolte, acum, în funcție de informațiile trimise de către creier, în trupurile care au trebuință de așa ceva, câte o mână rabatabilă, dotată direct cu un smartphone cu cameră de 20 megapixeli, conectat la internet, care să facă selfie-uri în fiecare moment al vieții. În timp ce omul își face treaba prin casă, prin lume, fie că dă la vaci sau se cacă, fie că își plimbă câinele, se preface că vizitează un muzeu, se preface că merge la facultate sau la școală, face sex, se rade pe picioare sau orice ar mai face, fără să fie deranjat, mâna se extinde și pac, gata selfie-ul. Un senzor special îi spune când se află o oglindă în apropiere, pe care, prin diferite operațiuni, mâna rabatabilă o aduce mai aproape și face selfie-ul în oglindă, fără ca omul să depună vreun efort vizibil. Tot ce trebui să facă e să își strângă buzele de parcă l-ar trece ceva sau să își ia o figură care să pară foarte senzuală, dură, inocentă, în funcție de moment. Nu e deloc complicat, se învață și nu necesită mult efort. Din păcate, nu este posibil, dar mai avem o șansă: o petiție către firmele care produc roboți. Aceștia trebuie să pună pe listă, drept prioritate absolută, crearea unor astfel de dispozitive, fiindcă cererea este imensă și oamenii deja pierd prea mult timp pentru a își satisface această nevoie primară, extrem de importantă. Rog programatorii să pună la punct și o rețea de socializare nouă, specială, care să poarte, de exemplu, numele de FuckingSelfie!

Începută ca o mișcare preponderent feminină, cu adolescente care se maimuțăreau pentru atenție și se fotografiau singure, aplecate spre aparat, pentru a da iluzia că au sânii mai mari, preluată apoi de femei mature, care încă mai sperau să fie admirate de bărbați, cu toate că e greu, e foarte greu să admiri o femeie în toată puterea vârstei care se fâstâcește într-o poză prost făcută și își trece mâna prin păr cu înțelepciune, chiar dacă nu este brăzdată de niciun gând, moda a fost preluată repede și de băieței, care se credeau fotbaliști, mai apoi de culturiști, acele ființe hibride, jumate om, jumate steroizi, fiindcă după o vreme, steroizii capătă conștiință și trup și ușor-ușor preiau controlul asupra omului, spre a fi apoi adoptată de către toată lumea. Da, fotografia - cu toate că este jignitor să o numim astfel, fiindcă în afară de faptul că creează o imagine, altfel nu se aseamănă cu o fotografie - de tip selfie este de câțiva ani una dintre cele mai populare și mai stupide activități. Se pare însă că încă de la inventarea aparatului foto oamenii s-au gândit să își facă selfie-uri, dar doar odată cu dezvoltarea smartphone-urilor cu camere din ce în ce mai bune și cu apariția și dezvoltarea rețelelor de socializare, selfie a devenit o plagă, o insultă adusă fotografiei și cel mai simplu mod de autopromovare (vezi selfie-urile ”scăpate” de către vedete în țâțele goale, cu mușchii la vedere, cu noul tatuaj; până și oamenii politici au prins gustul). 

Recent, o tânără minoră a fost arestată pentru distribuire de materiale pornografice cu minori după ce a făcut un selfie în țâțele goale și a pus-o pe Facebook. Am râs de m-am împrăștiat când am citit, la fel cum râd de cei care își fac singuri poze și scriu că sunt făcute de iubita/iubitul, dar uită că au în spate o oglindă sau atunci când văd câte o mamă tânără care se duce la baie să schimbe scutecele copilului și uită de copil, de scutece, nu mai aude plânsetul, nimic nu o mai interesează când dă cu ochii de oglindă și nu părăsește starea de mirare și de auto admirație decât după 100 de poze de tip selfie. Și chiar dacă intră altcineva în baie, disperat de plânsetul copilului, când dă cu ochii de oglindă nu se poate abține și se bagă la un selfie. Și tot așa, până ce baia e plină, se fac selfie-uri de grup și copilul își dă seama că singura soluție e să se schimbe singur singur și își dorește să nu se mai fi născut niciodată. 
Aștept cu mare interes dispariția acestei mode, dar până una-alta, hai cu brațul cel degrabă făcător de selfie-uri, pentru milioanele de oameni care nu se mai pot șterge la fund dacă nu își fac o poză. Totuși, o întrebare mă mai roade: pe când selfie-uri cu hoții în casele pe care le sparg, cu pușcăriașii în prima lor noapte la bulău, cu pierederea virginității, cu primul șut în coaie luat în spatele blocului, cu prima beție când dai cu capul de asfalt? Pentru toate acestea cea de-a treia mână ar fi deosebit de utilă! 

(Pentru eventualii binevoitori: da, am ”căzut și eu în păcatul” selfie-ului de câteva ori, pentru că I am human, too human)

(foto articol 1, 2)

miercuri, 5 februarie 2014

Privește-mă cum salvez lumea!

Îmi sunt foarte dragi oamenii care chiar vor să facă ceva pentru lume, cei care își sacrifică timpul și o parte din viața lor pentru a-i ajuta pe ceilalți. Fie că sunt fanteziști sau practici, fie că ajutorul lor e greșit direcționat sau nu, fie că reușesc sau nu, sunt de apreciat. Mă refer la oameni politici care au luptat pentru eliberarea sclavilor sau la doctori care nu își fac meseria doar dacă li se bagă plicul în buzunar. Sunt exemple radicale, foarte diferite, dar sper că înțelegeți la ce mă refer. Sunt oameni care empatizează și cărora le pasă de ceilalți. Țin în balanță lumea și nu își doresc nimic în schimb, le e de ajuns doar simpla idee că ceva din munca lor ajută. În același fel îi apreciez pe cei care sunt căzuți, disperați, înfrânți de viață, de probleme și reușesc să se refacă. Fie că se îndreaptă spre religie, fără a deveni sectanți și habotnici, fie că se refac în tăcere sau scriu, muncesc sau își găsesc cumva drumul, atâta timp cât nu atentează la viața altora și nu se transformă în surse care absorb energia și tocesc nervii, sunt exemple. Cei care au fost în Infern și au găsit calea înapoi sunt oameni puternici, fiindcă e ușor să cazi, greu să te ridici și moral să nu-i iei și pe alții după tine. Go down in flames and the Hell will follow e mișto ca idee, dar aplicată e nebănuit de gravă. 

În același fel îi disprețuiesc pe cei care pozează în salvatori pentru atenție. Fără să dau exemple concrete, spun așa: unei domnișoare care merge în Africa să ofere apă copiilor, dar o face înconjurată de camere de filmat sau pentru că vrea să demonstreze ceva unui om, care ar vedea astfel că de fapt nu e o viperă, ci o fată bună la suflet și căreia îi pasă de problemele lumii, îi doresc să eșueze. Îmi pare rău de copii, dar ea (sau el, să nu par sexist) nu merită. Nu zic că ar fi bine să o vâneze un trib și să o mănânce, că e inuman. Dar dacă tot au apă, pot să facă o ciorbă. Zic și eu. În aceeași măsură, mă calcă pe nervi oamenii care își creează singuri iluzii, probleme și caută drumuri inițiatice prin Himalaya, India sau alte Muntele Athos. Partea cu plecatul lor nu e problema mea, până aici e ok, dacă oamenii simt, să plece, măcar îi scapă pe ceilalți de vampirismul lor și poate chiar găsesc sau au impresia că găsesc ceva. 
Problema e când o fac cu turle și trâmbițe și mai ales când organizează campanii de strângere de fonduri: dați-mi bani să plec la Baba Cap de Elefant să îmi arate sensul vieții, o să îți dau din puterea mea după ce mă întorc și scriu 10 cărți despre cât de greșite sunt ideile tale și cât de bune sunt ale mele, pentru că am găsit calea pe banii altora. Nu mă deranjează cei care pleacă la drum în tăcere, fiindcă chiar simt că nu mai au nicio bucurie, nicio scăpare și poate apoi se întorc și își povestesc întâmplările. Sau dacă ceri ajutor, fă-o în liniște, fiindcă dacă o faci în fața lumii ești fals și o faci pentru mândria și orgoliul tău. Sună a fariseism și a self PR de cea mai joasă speță.

Am învățat că dacă faci ceva, bun sau rău, fă-o fără să aștepți camere de filmat care să te imortalizeze pentru eternitate și fă-o fără să te crezi apoi superior față de amărâții care habar n-au ce pierd, fiindcă așa e uman, așa poți să faci ceva cu adevărat, în primul rând pentru tine. Dacă ești fals, miroase a minciună și prefăcătorie și cred sincer că lada de gunoi a istoriei te așteaptă.

P.S: cică azi e ziua Facebook. Nu salvează pe nimeni un like sau un citat din Osho.