duminică, 23 martie 2014

Ziua tuturor zilelor

Avem zile pentru orice: ziua fericirii, a iubirii, a poeziei, a tuturor sfinților, a recunoștinței, a apelor, a munților, a meteorologiei etc. Nu m-aș mira să existe ziua tuturor pantofilor cu botul lat, a florilor de colț, a piticilor de grădină, a țiglei de pe casă, a cozilor de pisică, a bomboanelor cu portocale sau a cutiei de Cola vanilla. Zile în care trebuie să ne purtăm într-un fel, în care să simțim cu adevărat acel lucru pe care îl sărbătorim. Nici nu ne-am trezit bine, ne bate soarele în cap și ne e lene să ne dăm jos din pat, dar știm că este ziua X și deodată parcă altfel privim viața. Păi dacă este ziua libelulelor cu aripi de sticlă apăi să o sărbătorim, punem o poză pe Facebook, un citat smart și ne batem joc de cei care încă nu au aflat că azi e ziua aia și ne simțim superiori. Fu ziua fericirii și toată lumea fu atât de fericită încât simțeam la nivel emoțional și senzorial cum un val de căldură și de sentimente pozitive mă cuprind. Sau era doar de la cafea.  Numai oameni frumoși peste tot. Numai bucurie și splendoare. Extaz fără agonie, tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, fără o Vale a Plângerii, fără sentimentul unui sfârșit. Nu, doar lapte și miere, ambrozie pe buzele fiecărui om care simte că da, este fericit, ziua asta e a lui și viața e o bijuterie!

Eu nu neg că viața e frumoasă și că lumea poate fi bună și că fericirea există și că merită să luptăm pentru ea. La fel și pentru iubire, poezie, pace, libertate, artă, drepturi, religie, prietenie sau orice altceva de acest fel, însă de ce suntem ipocriți? Eu înțeleg că oamenii merg în turme și că cei mai mulți habar nu au ce vor, de ce trăiesc, nu știu cine sunt, ce caută pe aici, ce le place, ce nu le place și că au nevoie de alți oameni care să le spună care e faza sau le trebuie evenimente speciale care să le aducă aminte. E bine să existe o zi în care să-ți aduci aminte de morții tăi și să le onorezi memoria. E minunat să existe o zi în care poezia să fie cu adevărat regină, să se citească și să se scrie si la fel de bine e să participăm la viața cetății, fiindcă suntem oameni într-o societate și rostul unor astfel de manifestări e să ne aducă mai aproape unii de ceilalți. Dar ce nu suport și nu pot să accept e: de ce doar într-o zi anume cei mai mulți sunt iubitori de ceva și apoi nu-i mai interesează până anul viitor în aceeași zi și cum se face că, dacă îi întrebi de ce azi le place și mâine nu, se simt ofensați? 

Adică, pe bune, ai nevoie de cineva care să îți spună că ești fericit? Ai nevoie de o zi în care să arăți că iubești sau că apreciezi nu știu ce artă? Asta când tu ești un ignorant în restul anului și oricum nu înțelegi nimic din ceea ce faci sau citești. Tu nu ai conștiința momentului la care participi și ești complet deconectat, dar dai din mâini și te bucuri. Bine. Până la urmă e bine și așa, dacă totuși o faci cu sinceritate. Te bucuri sincer că e ziua florii de tei/povestea ei și deodată ieși în grădină și când vezi teiul înflorit te apucă așa o bucurie și parcă te simți mai aproape de familia ta, de Dumnezeu, de câinele tău, de tine însuți, de echipa de fotbal, de orice. Realizezi că trăiești, că ești aici, în acest moment și îți împarți bucuria cu celălalt. Da, atunci nu mai contează dacă ești sau nu în turmă, fiindcă într-un fel sau altul, cu toții suntem, și eu și tu și fiecare locuitor al planetei, dar contează felul în care behăi și cum dai din clopot (nu ca oile din 
Ferma Animalelor de George Orwell).  Dacă o faci pe bune și rămâi cu ceva, e totuși în regulă, ai câștigat. Dar cei mai mulți nu simt nimic, nu au nicio revelație, nicio bucurie, o fac pentru că așa face lumea, așa e bine, nu gândesc mai departe, nu rămân cu nimic, nu le pasă, nu înțeleg, nu lasă nimic, nu numai în urma lor, dar nici măcar în propria lor viață. Și asta e cel puțin deprimant. Oare și morții merg tot în turme? Oare și dincolo e la fel?

Propun să avem o zi a tuturor zilelor în care să înțelegem care e rostul zilelor dedicate unui lucru. Dar oare ar avea vreo relevanță?

P.S. Să vă uitați la True Detective și să citiți Frați de cruce de Ingvar Ambjørnsen.

marți, 18 martie 2014

Procesul de respirație în viziunea unei forme de viață ce a descoperit că dacă apeși un buton se face lumină și cântă Metallica

După cum n-ați observat, pentru că nu vă interesează și aveți altceva mai bun de făcut, am lipsit în ultima vreme de aici. Motivul este simplu: mi s-a stricat laptopul și l-am ținut stricat vreo trei săptămâni. Practic, în afara unui scurt interludiu de 2 zile când am avut un laptop împrumutat de la un prieten, am stat pe sec. Sălbatic. Mi-am dat seama de două lucruri: fără tehnologie nu mai poți exista, nu în spațiul urban, nu dacă vrei să menții legături cu oameni, să te ții la curent, să asculți muzică, să te documentezi, să scrii sau pur și simplu să fii conectat la virtual. Al doilea lucru e că pot totuși să trăiesc fără tehnologie și brusc am mult mai mult timp. Problema e bună și rea în aceeași măsură. Nefiind angajat, însurat și având puține cursuri la master, nu foarte mulți bani, nu foarte mulți prieteni și nici o dorință excesivă de a sta toată ziua afară, prin baruri, prin oraș sau pe la alții, posibilitățile de a petrece acel timp se reduce drastic. Am citit mult mai mult, dar asta deja făceam, am scris, dar scriind de mână și pierzând exercițiul mi-au anchilozat degetele și m-am enervat și m-am lăsat, m-am uitat le TV mai mult decât o făceam în copilărie. Am ieșit și în oraș, m-am plimbat mai mult decât în ultima vreme, am cunoscut chiar și oameni noi, am băut mai multă bere, am avut timp și să mă cert cu oameni, să intru într-o combinație dubioasă, dar utilă în felul ei, fiindcă am mai aflat ceva despre natura umană și multe altele, dar partea cea mai interesantă e că am avut timp să gândesc. Și aici intervine problema. Oricum eu nu prea gândesc de fel, e greu, și când o fac, o fac prost, însă chiar și un cap neînvățat cu gânduri începe să simtă că ceva nu e în regulă atunci când are prea multă libertate de mișcare. În plus, când ai prea mult timp de stat cu tine, ceva se întâmplă. Când ești față în față, când pui capul pe pernă și închizi ochii nu poți scăpa, nu te poți minți, ești doar tu cu tine și posibil, Dumnezeu, dar El oricum nu se implică, așa că ești singur. Tu cu vocile ce cântă în cor, pictează, dansează, aleargă, fac filme, se bat, fac sex, mor, reînvie, visează și orice le-ai face, niciodată nu încetează în a face ceva. Orice.

Și inevitabil ajungi să înțelegi lucruri, să te cunoști mai bine, să meditezi la anumite aspecte din viața ta, îți

aduci aminte de unele întâmplări, le reconsideri și îți aduci aminte și de greșeli. Îți dai seama că ai fost de multe ori egoist, rău în mod gratuit, nesimțit, prost, stupid, laș, slab, fraier, neinspirat, aerian, impulsiv, leneș și multe altele și nu mai știi ce s-a ales de toate zilele tale. Unde te afli în acest moment? Ce faci? Încotro? De ce? Și tot așa. O iei pe arătură. Îți faci planuri, îți reconsideri viața, dar nu știi cum să o reconsideri, ce e de reconsiderat. Ce faci greșit? Faci ceva greșit? Ce faci bine? Faci ceva bine? Ai ceva în viața ta? Ce îți lipsește? Nu e vorba neapărat de lucruri materiale, fiindcă suma unei vieți nu e suma lucrurilor pe care le ai, dar e vorba și de acelea, printre altele. Și tot așa, zi după, zi, noapte după noapte. Treci prin întâmplări, ieși în lume, citești, bei, faci sex și când ajungi acasă ești tot singur, tot fara concluzii, tot doar cu o vaga idee și nici măcar nu mai ai cutia aia neagră cu butoane și luminițe și sunete și culori cu care să îți mai îndulcești viața sau să te minți că e bine. Mai bagi un film, mai o caterincă pe Facebook, mai scrii ceva, mai vezi o poză, mai joci un joc și trece timpul. Când te plictisești, te așezi la fereastră și privești oamenii, păsările, câinii, mașinile, asculți cum bate vântul, vezi cum se duce fumul și se împrăștie spre Luna plină și când sorbi din ceai parcă ești încă aici, parcă aparții.


Am ajuns la concluzia că nu e nevoie de concluzii și că sunt ceea ce sunt și ceea ce sunt e starea pe care o știu de când am început să am conștiința propriei existențe. Acum mi-am regăsit vechiul prieten cu butoane și pot să fiu eu cu mine și în afara propriei imaginații. Oricum, dacă vine războiul, și așa nu mai contează.

(foto)

luni, 3 martie 2014

Oscaruri și Bunicuțe

În vreo patru ore încep Oscarurile. Am văzut aproape toate filmele nominalizate, dar nu o sa mă apuc sa fac predicții. Știu sigur că 12 Years a slave o să ia vreo câteva, n-are cum să nu ia, e la mintea cocoșului. Mie mi-a plăcut filmul, dar și mai mult le-a plăcut celor din comisie, pentru că vorbește despre un trecut rușinos, e politic, e dramă, e recuperare a unei istorii, e social. Și nimic nu place mai mult la Hollywood decât corectitudinea politică și socialul. N-ai cum să dai greș cu așa ceva. La fel și Dallas Buyers Club, că e la fel. Bun film, nu zic, și vorba aceea, să-i dăm toate Oscarurile lui Matthew McConaughey, că doar n-a slăbit degeaba. Dar și Bale a slăbit mai adineauri pentru The Machinist și n-a prea luat, pentru că nici n-a fost nominalizat, dar merita. Poate îl ia acum, pentru American Hustler, dar acum nu prea merită. Marea miză e dacă primește și Leo al nostru vreun Oscar, că prea au plâns toți pe net anul ăsta că n-are și el unul. Și a mai și zis că el nu vrea premii, că el joacă de plăcere. Păi cum să nu-l iubești, cum să nu te impresioneze? Mie îmi e simpatic foc, dar cel mai mult vreau să-l văd pe scenă cu Meshuggah. Dar daca il castiga, cu atat mai bine, poate il ia cu el pe scena, il tine atarnat de gat. 

***

Dar până la urmă, cel mai important eveniment al zilei ce tocmai a început e ziua de naștere a lui Ion Iliescu.
Cu această ocazie țin să-i mulțumesc pentru tot ce a făcut pentru țară, pentru copiii pe care i-a crescut și care ne conduc cu mare voioșie, vezi Ponta Plagiatorul, și sper să-i văd pe toți alături de Adiță Năstase, cu Bunicuța lor de mână. Că e bine acolo, e cald, îți dau și mâncare. Și îi mai doresc să trăiască mulți ani, să depășească suta, să apuce boala și decăderea și să se chinuie, că prea e zâmbitor și sănătos ca un adolescent sprinten. Vă mulțumesc, domnule Iliescu, pentru că existați și rău îmi pare că n-am prins și eu o mineriadă, că tare mult mi-ar fi plăcut să-mi iau și eu bătaie. Dar poate mai sunt șanse, că văd cum copiii dvs vă calcă pe urme cu mare tandrețe și mai am speranțe. La mulți ani, cât mai mulți și cât mai grei!

sâmbătă, 1 martie 2014

Cine a spart vioara?

Parcă era răcoare, dar nimănui nu-i păsa, săltau prin aer, săreau pe arcuri invizibile și cum erau invizibile nu se putea așeza praful pe ele și ei săltau fără să se gândească la praf, nici măcar nu știau ce-i acela praf, nici nu mai aveau, doar săltau, pieptul le era greu, ochii întrebau dacă mai e pâine, dar cine mai știe ce făcea câinele închis în coteț, că doar nu i-ar fi dat din pâinea lor, dar era parcă și mai răcoare când au ajuns la marginea orașului, dar câinele nu mai era acolo, și nimeni nu știa de unde se aude lătratul, dar cui îi mai păsa de stele când nici nu mai privea cerul, erau doar cu gândul la câine, dar nimeni nu știa nimic despre vreun câine, de toamna trecută nu mai lătrase niciun câine, dar nici florile nu cresc dacă nu le pui apă, dar de apă nici nu putea fi vorba de când secase fântâna și se pusese praful peste ea, ați zis cumva praf?, dar nimeni nu l-a luat în seamă, fiindcă era vorba să meargă la doamna cu trandafirii, ea știa ce era cu câinele, dar n-aveau ce să-i ducă și nici nu știau măcar unde e casa ei, dar ce mai conta, oricum nu nu mai erau în oraș, săltau prin ceață și câte unul mai întreba, dar ce s-o fi ales de noi?, mult e de când am murit și nici măcar câinele nu își mai amintește de noi, dar nimănui nu-i păsa.