marți, 18 martie 2014

Procesul de respirație în viziunea unei forme de viață ce a descoperit că dacă apeși un buton se face lumină și cântă Metallica

După cum n-ați observat, pentru că nu vă interesează și aveți altceva mai bun de făcut, am lipsit în ultima vreme de aici. Motivul este simplu: mi s-a stricat laptopul și l-am ținut stricat vreo trei săptămâni. Practic, în afara unui scurt interludiu de 2 zile când am avut un laptop împrumutat de la un prieten, am stat pe sec. Sălbatic. Mi-am dat seama de două lucruri: fără tehnologie nu mai poți exista, nu în spațiul urban, nu dacă vrei să menții legături cu oameni, să te ții la curent, să asculți muzică, să te documentezi, să scrii sau pur și simplu să fii conectat la virtual. Al doilea lucru e că pot totuși să trăiesc fără tehnologie și brusc am mult mai mult timp. Problema e bună și rea în aceeași măsură. Nefiind angajat, însurat și având puține cursuri la master, nu foarte mulți bani, nu foarte mulți prieteni și nici o dorință excesivă de a sta toată ziua afară, prin baruri, prin oraș sau pe la alții, posibilitățile de a petrece acel timp se reduce drastic. Am citit mult mai mult, dar asta deja făceam, am scris, dar scriind de mână și pierzând exercițiul mi-au anchilozat degetele și m-am enervat și m-am lăsat, m-am uitat le TV mai mult decât o făceam în copilărie. Am ieșit și în oraș, m-am plimbat mai mult decât în ultima vreme, am cunoscut chiar și oameni noi, am băut mai multă bere, am avut timp și să mă cert cu oameni, să intru într-o combinație dubioasă, dar utilă în felul ei, fiindcă am mai aflat ceva despre natura umană și multe altele, dar partea cea mai interesantă e că am avut timp să gândesc. Și aici intervine problema. Oricum eu nu prea gândesc de fel, e greu, și când o fac, o fac prost, însă chiar și un cap neînvățat cu gânduri începe să simtă că ceva nu e în regulă atunci când are prea multă libertate de mișcare. În plus, când ai prea mult timp de stat cu tine, ceva se întâmplă. Când ești față în față, când pui capul pe pernă și închizi ochii nu poți scăpa, nu te poți minți, ești doar tu cu tine și posibil, Dumnezeu, dar El oricum nu se implică, așa că ești singur. Tu cu vocile ce cântă în cor, pictează, dansează, aleargă, fac filme, se bat, fac sex, mor, reînvie, visează și orice le-ai face, niciodată nu încetează în a face ceva. Orice.

Și inevitabil ajungi să înțelegi lucruri, să te cunoști mai bine, să meditezi la anumite aspecte din viața ta, îți

aduci aminte de unele întâmplări, le reconsideri și îți aduci aminte și de greșeli. Îți dai seama că ai fost de multe ori egoist, rău în mod gratuit, nesimțit, prost, stupid, laș, slab, fraier, neinspirat, aerian, impulsiv, leneș și multe altele și nu mai știi ce s-a ales de toate zilele tale. Unde te afli în acest moment? Ce faci? Încotro? De ce? Și tot așa. O iei pe arătură. Îți faci planuri, îți reconsideri viața, dar nu știi cum să o reconsideri, ce e de reconsiderat. Ce faci greșit? Faci ceva greșit? Ce faci bine? Faci ceva bine? Ai ceva în viața ta? Ce îți lipsește? Nu e vorba neapărat de lucruri materiale, fiindcă suma unei vieți nu e suma lucrurilor pe care le ai, dar e vorba și de acelea, printre altele. Și tot așa, zi după, zi, noapte după noapte. Treci prin întâmplări, ieși în lume, citești, bei, faci sex și când ajungi acasă ești tot singur, tot fara concluzii, tot doar cu o vaga idee și nici măcar nu mai ai cutia aia neagră cu butoane și luminițe și sunete și culori cu care să îți mai îndulcești viața sau să te minți că e bine. Mai bagi un film, mai o caterincă pe Facebook, mai scrii ceva, mai vezi o poză, mai joci un joc și trece timpul. Când te plictisești, te așezi la fereastră și privești oamenii, păsările, câinii, mașinile, asculți cum bate vântul, vezi cum se duce fumul și se împrăștie spre Luna plină și când sorbi din ceai parcă ești încă aici, parcă aparții.


Am ajuns la concluzia că nu e nevoie de concluzii și că sunt ceea ce sunt și ceea ce sunt e starea pe care o știu de când am început să am conștiința propriei existențe. Acum mi-am regăsit vechiul prieten cu butoane și pot să fiu eu cu mine și în afara propriei imaginații. Oricum, dacă vine războiul, și așa nu mai contează.

(foto)

11 comentarii:

  1. Cred ca din toate activitatile de mai sus, Facebook-ul e de departe cel mai mare "parazit". Nu de alta, dar dintr-un film, un joc, un articol ramai cu ceva. Din Facebook in general ramai cu "senzatia de ceva".

    RăspundețiȘtergere
  2. cu siguranta. am incercat ”sa ma las” de Facebook mai demult.

    RăspundețiȘtergere
  3. :) hmm ..bine ai revenit în acest virtual ...clar...in mare , suntem dependenți de el :))), deși nu ar trebui ...

    RăspundețiȘtergere
  4. bine te-am regasit. ma bucur sa te vad in continuare pe aici. :D
    suntem, da, dar nu e total rau, daca stii sa te folosesti de el.

    RăspundețiȘtergere
  5. :) daaa..am o ușoară dependență de virtual , recunosc :)))...mai plec , dar cumva mă reîntorc :)))) ..plus de asta sunt cu ochii pe tine :)))

    RăspundețiȘtergere
  6. oh, trebuie sa fiu atent in cazul asta :D

    RăspundețiȘtergere
  7. :)) eee nu e cazul ...promit să nu mușc .....prea tare :))))
    glumesc :)
    îmi face plăcere să te citesc , chiar dacă nu las semne mereu :)

    RăspundețiȘtergere
  8. ma bucur tare sa aud asta :)
    nu cred ca ma musti, nici macar virtual :D

    RăspundețiȘtergere
  9. ufff..am zis eu că mi-am pierdut din elan :)))
    ufaa..sunt tristă dacă nu reușesc să te mușc măcar virtual ;(....noroc că îmi trece repede :)))

    RăspundețiȘtergere
  10. dar de ce e asa important sa ma musti virtual? :))))
    pai mai incearca :D

    RăspundețiȘtergere
  11. :)))) oooo nu este deloc important ...so, nu e bai dacă nu reușesc să te mușc virtual :))...nu fac un scop din asta :)))

    RăspundețiȘtergere