miercuri, 30 aprilie 2014

„erau doar 5 case și încă nu veniseră nici lumina, nici asfaltul...” - part 3

„Câteodată, atunci când ploua foarte tare şi nu era chip să ieşi nici măcar să dai mâncare animalelor, d-apăi să trebăluieşti prin curte sau pe câmp, oamenii se strângeau la câte unul în hambar sau chiar în casă, aprindeau focul în sobă şi o puneau de-o clacă. Claca se făcea și pe timp bun, mai ales duminica, însă pe timp de ploaie se deșertau săculeții cu povești, se aducea o țuică fiartă, se coceau cartofii pe jar, se frăgezea carnea de purcel pe plită și se lucra în ritmul cu care cuvintele recreau o veche poveste. Femeile țeseau, decojeau știuleții de porumb sau torceau lâna, bărbații meștereau la câte o unealtă și astfel trecea ziua, se adâncea noaptea și nu se isca nici ceartă serioasă, poate doar se mai înfiripa câte o poveste de amor. Îi puteai vedea pe tineri cum schimbă ocheade, pe băieți cum se dau mai aproape de grupul fetelor, pe câte o fată cum se apleacă spre a căuta într-un vraf de lână, aflat, nu se știe prin ce mister, tocmai lângă cel pe care îl ardea cu privirea și, ca din întâmplare, trupurile lor se atingeau pentru o clipă. Babele vedeau tot și aveau ce bârfi a doua zi, iar femeile în puterea vârstei, neacrite încă de viață, se amuzau, în timp ce bărbații făceau glume nerușinate, încet, între ei, dar îndeajuns de tare cât să se simtă cei aflați sub vrajă. Copiii alergau dintr-o parte în alta și făceau deranj, cât să își ia rapid două palme la fund sau vreo urecheală, menită să-i liniștească, pentru puțin timp însă. 

Se povesteau mai ales faptele haiducilor, descoperirile de aur de către vreun norocos sau povești de dragoste din alte timpuri. În fiecare sat existau copiii din flori, cei făcuți în grabă pe sub vreo căpiță de fân, în lipsa bărbatului, plecat la munte cu oile sau cu vreo treaba la oraș, fiindcă pe vremea aceea se ajungea greu, se mergea cu căruța sau pe picioare și un drum la târgul Bucureștilor putea dura chiar o lună, timp îndeajuns pentru ca femeia să se simtă stăpână peste soarta sa și bărbații rămași în sat să se simtă norocoși. Cum nu exitau prea multe șanse de a divorța, copilul era crescut de bărbatul muierii, când acesta nu afla că nu e tatăl decât prea târziu, sau când nu mai avea ce să facă, unde să se mai ducă, sau lăsat în plata satului, iar când era vorba de vreo muiere nemăritată, dacă nu se găsea vreun fecior bătrân care să nu mai aibă mofturi prea mari și care să o ia de nevestă, erau crescut de familia celei căzute în dizgrație. Mamele singure nu erau o raritate, dar acestea erau obligate să trăiască o viață întreagă cu anatema. La polul opus erau femeile ale căror bărbați muriseră și ele nu s-au mai recăsătorit. Acestea erau văzute cu ochi buni, apreciate, muieri dure, aprige, care luau viața în piept și n-aveau timp de lacrimi, de mofturi sau de tristețe. Chiar dacă trăiau cu câte un bărbat, o făceau departe de ochii lumii și oamenii se făceau că nu văd, fiindcă pe bună dreptate, cine stă o viață întreagă fără să primească măcar o mângâiere? Dar când ai șapte copii de crescut, două vaci și un pogon de pământ de muncit nu îți mai arde de plânsete, însă mângâierea e binevenită. Dacă plângeau, plângeau singure, departe de ochii lumii și ai copiilor, își duceau singure durerea, martirizate de viața nenorocoasă, dar mângâiate și anesteziate de bucuria dată cu fiecare an care trecea și mai înălța copii cu câte un centimetru.”

miercuri, 16 aprilie 2014

„erau doar 5 case și încă nu veniseră nici lumina, nici asfaltul...” - part 2

...erau doar 5 case și încă nu veniseră nici lumina, nici asfaltul. Lumea era săracă, dar toți se ajutau între ei. Când făcea unul o casă toată lumea sărea și făcea ce putea: unul știa zidărie, altul desena bine și făcea planul, unul știa tâmplărie, altul avea forță în brațe, unul avea car cu boi de căra lemnul și piatra, altul avea mulți pruni și făcea țuica pentru muncitori. Și apoi, când avea unul din ei nevoie, ceilalți îl ajutau și tot așa, niciunul nu rămânea neajutat și fără să ajute. Cei ce nu ajutau, fie că nu voiau, fie că n-aveu timp, că aveau treburile lor, erau luați la ochi și când le venea rândul nu-i ajuta nimeni, până nu se întâmpla să i se facă vreunuia inima mare și să uite că l-a vorbit de rău și nu a pus mâna să facă vreun lucru. Și îl ajutau și pe el. Era lumea unită.

Dar nu era numai înțelegere, mulți se dușmăneau, erau rivali, ba pentru vreo bucată de pământ, ba pentru vreo muiere, ba pentru vreun animal sau vreo vorbă spusă la supărare, dar ca și acum, tot muierile și avuturile erau motive de scandal. Și când era de bătaie, era bătaie în toată regula, se rupeau uluci din gard, se scoteau aracii de la cartofi și fasole, se folosea orice. Muierile plângeau, dar nu îndrăzneau să se bage, că o luau și ele, iar oamenii îsi rupeau capetele. Dar mai ales la beție, că altfel nu le venea, dar rachiul dădea curaj. Dar știi cum era? A doua zi se împăcau și chiar de se știau de vrăjmași nu se mai luau până nu i se urca pruna la cap vreunuia. 

Erau câteva case la început, mulți au venit din alte părți, s-au luat cu fete de pe aici, sau au venit deja luați și
așa a crescut satul. Biserica au făcut-o la început, apoi școala și mai erau de vindeau, așa că au făcut și un talcioc, mai târziu, când au venit comuniștii l-au transformat în Cooperativă. Dar eu îți zic de când eram copil și trecea câte o mașină odată la câteva zile, vreun boier. Știam că trece mașina fiindcă se apucau oamenii și nivelau deumul, să nu fie gropi. Când venea se luau toți copiii după ea și se bucurau. Se vorbea multă vreme despre motor, culoare, roți și claxon. Asfaltul a venit târziu, lumina tot așa. Lumea avea lămpi cu gaz și nici după ce au tras curentul pe stâlpi mulți n-au băgat.

Nu știau ce e și nici nu avea lumea bani. Erau câțiva care aveau radio și ne strângeam duminica și ascultam muzică sau teatru radiofonic. Câte o babă își făcea cruce și se mira că au ajuns ăștia să bage vocile în cutii, sigur e Diavolul, că a citit ea în carte că Satana umbă cu vrăjitorii și miracole. Ptiu!, se speriau copiii și le trimiteau oamenii acasă dacă nu le place, dar stăteau, își legau cârpele mai bine pe cap și stăteau, că le plăcea și lor.”

miercuri, 9 aprilie 2014

„erau doar 5 case și încă nu veniseră nici lumina, nici asfaltul...”


De câteva zile sunt la țară, locul unde m-am născut, am trăit până la 20 de ani și unde mă întorc cu drag de fiecare dată când am timp. Dar nu mereu m-am întors cu drag. După liceu am visat să plec și să nu mă mai întorc, voiam să cunosc marile orașe, să mă implic în viața culturală, să fiu în moda timpului meu, să pierd nopțile prin cluburi, să cunosc oameni cool, dar mi-am dat seama că nu sunt cool. Vreo doi ani mă întorceam mai mult de nevoie, fiindcă aici îmi sunt părinții, sora, bunicii, câinele și câțiva prieteni, dar așteptam să plec. Apoi probabil m-am schimbat, fiindcă m-am pomenit vorbind din ce în ce mai mult despre oamenii din satul meu și din micul oraș aflat la câțiva km, despre viața din copilărie, despre poveștile dintr-o bucată a oamenilor dintr-o bucată și chiar dacă orășenii mă priveau cumva ciudat, „ia uite-l și pe țăranul ăla, s-a dat jos din căruță, și-a schimbat cizmele pline cu balegă și acum crede că e de-al nostru”, de multe ori m-am simțit mai orășean decât ei, fiindcă eu cunosc și o altă viață și odată ajuns în București am încercat să asimilez totul, cât mai bine și cât mai autentic. Ei au trăit acolo și s-au obișnuit cu urbanul, li se pare ceva de când lumea și pământul și viața la țară e ceva exotic, ceva îndepărtat, la țară mergi să faci un grătar, să stai în grădină și apoi să pleci. 


Pentru mine, și viața la țară și cea de la oraș, sunt două moduri la fel de autentice și la fel de naturale de a trăi și în ambele găsesc plăceri și neplăceri. Recunosc diferențele și m-am integrat bine în ambele. Mă bucur foarte mult că am cunoscut această existență în natură, că m-am deprins cu munca și cu felul pragmatic de trai al țăranilor. Mulți cred că viața la țară este un paradis, o eternă bucurie de a trăi în mijlocul naturii (mai ales hipserii și ecologiștii proști, care s-au născut la etajul 10 al blocului și au impresia că a mulge vacile și a le bea laptele este o crimă) sau din contră, viața la țară este o continuă corvoadă, o muncă de oameni sălbatici, care nu știu decât să sape, să bea țuică, să își bată nevestele și să îi facă de râs, pe ei, când vin la oraș. Toți sunt conform clișeului cu „vărul de la țară”, cel care te stingherește când vine în vizită. Nu e nici una, nici alta, e o combibație cu ceva în plus. Nu e nici idilică, fiindcă sunt multe greutăți și toate își au un rost: pământul se ară într-un anotimp, cartofii se scot din pământ într-unul, te uiți la cer să vezi de plouă și apoi te apuci de cosit, câinele nu-l ții în curte și nu-i dai mâncare doar pentru că e frumos și îl mângâi, ci pentru că latră și te anunță când intră cineva, pisica nu stă în puf și nu mănâncă Whiskas ci șoarcei, zer, lapte și resturi de la masă, stă în casă când e frig și în rest umblă, se duce pe la alte pisici sau doarme în vârful clăii. Și tot așa. 


Și nici nu e doar muncă și mulți țărani sunt oameni care după ce vin de la câmp citesc o carte, un ziar și își văd de viața spirituală. Dumnezeu este important; chiar dacă popa e hoț și le cere bani, ei știu să facă diferența între credință și starea jalnică a Bisericii de azi. Pământul este important, natura trebuie respectată, animalele au locul lor. O să  vezi cum ciobanul are nume pentru fiecare oaie (dacă are 2000 e mai greu, dar pentru o turmă de 10-15 e ceva normal), femeile își întreabă găinile cum au dormit, porcul este mângâiat sub gât, vaca este și ea numită și îngrijită. Câinele, chiar dacă are un rol bine stabilit, este apropiat omului și are parte de respect, în zilele de sărbătoare sau când sunt „nunțile câinești” câinii sunt lăsați de capul lor. Evident, eu vorbesc acum de cazul normal, natural, nu de cazuri extreme cu familii prea habotnice sau de familii destrămate sau ajunse de râsul satului. Povestea cu băncuța este cât se poate de autentică. S-au schimbat multe, a venit și la sat progresul, cu bunele și relele lui, unele sate au rămas goale, mulți au plecat cu tot cu copiii în alte țări, unele case sunt locuite doar de bătrâni sau sunt goale, dar mulți tineri încă rămân și își fac familii. Ori în sat, ori aproape, în orașul cel mai apropiat, fiindcă nu tuturor le place agitația din marile orașe. Mulți țărani „s-au boierit”, au afaceri, nu mai țin animale, au joburi, s-au modernizat total, mulți sunt snobi, femeile se îmbtracă după ultima modă și mănâncă tot de la Lidl, fiindcă mondializarea, uniformizarea și consumismul au ajuns și aici. Din păcate, aș spune eu, fiindcă oricât de bun ar fi acest pogres, faptul să distruge specificul fiecărei zone și odată cu acesta și specificul național este un mare păcat. 


Eu nu cred că o să mă reîntorc prea curând la traiul acesta, dar de-oi avea vreodată familie și copii, o să-i trimit vara la țară, să vadă și ei viața aia simplă, jocul în natură, vorbele rostite cu putere și cu hotărâre, nu doar pizdeala de oraș, cu băieței fără voință și cu femei ce nu știu pe ce lume trăiesc. Îmi place la țară, pentru o perioadă, și chiar dacă și aici am toate condițiile posibile, parcă uneori nici nu-mi vine să deschid laptopul sau să merg în pub să beau o bere, mai degrabă stau în curte sau în grădină, beau o țuică, mănânc un magiun sau o dulceață de cireșe și îl ascult pe vreun moș cum îmi povestește de pe vremea când „erau doar 5 case și încă nu veniseră nici lumina, nici asfaltul...”. 

(1, 2, 3)

marți, 1 aprilie 2014

Dragostea la porumbei II - Înfumuratul

De când cu primăvara, nici câinii din fața blocului nu mai au stare, nu mai vorbesc de porumbeii care nu se gândesc decât la grăunțe și la o formă de iubire, să-i zic așa, fiindcă nu știu foarte multe despre sexualitatea acestor păsări viclene. Mai deunăzi stăteam în parc cu o prietenă și ne-am mirat de insistența cu care un porumbel urmărea o porumbiță, care nici moartă n-ar fi stat. Nici când a venit o doamnă și le-a aruncat grăunțe gândul lui nu s-a schimbat. A mâncat grăbit și apoi tot cu gândul la dezmăț era. Dar nu i-a ieșit combinația. 

Am mai scris despre dragostea la porumbei, dar se pare că mereu găsesc câte ceva și nu încetează să mă fascineze. Am ieșit azi dimineață să-mi beau cafeaua pe o bancă, să mă bucur și eu ca tot omul de primăvară, să mai văd o femeie, să mai croșetez un vis, și în fața băncuței mele, pe când priveam cu îndrăzneala celui încă adormit cum trec două lesbiene (de unde știam că-s lesbiene, din moment ce nu se țineau de mână și nu făceau nimic care să le trădeze? spuneți-i intuiție sau croșetare de vise, fiindcă e posibil ca mintea mea să fi mers unde a vrut ea, însă ceva din atitudinea lor m-a făcut să cred că nu e doar imaginația mea pervertită. și în plus, ce contează sexualitatea lor, mai ales atâta timp erau chiar drăguțe amândouă?), s-a așezat un porumbel gras, unul din cei mai grași pe care i-am văzut. Sau poate era doar bine făcut. Își înfoiase pieptul și gângurea pe lângă băncuță. 

Nici că îl jena prezența mea, ba chiar părea mândru și mă privea cu superioritate. Când a văzut că nu-i nimic de mâncare și că eu fac orice altceva în afară de a-i onora prezența cu vreo firimitură, o ofrandă închinată penajului său grandios, s-a retras sfidător, nu înainte de a lăsa o scurtă apreciere verzuie fix lângă pantoful meu. Am rămas interzis, pe jumate fermecat, pe jumate scârbit și mi-a scăpat un: „al dreq mai ești!” și am dat să mă ridic. Un câine tocmai trecea prin fața mea, leneș și plictisit, trei bătrâni stăteau așezați pe o bancă și bârfeau mai ceva ca mahalagioaicele (știu, pentru că i-am auzit, îl bârfeau pe un al patrulea, care „la vârsta lui, tot după cur de femeie tânără”, mai în ciudă, mai în dispreț), pe o altă bancă stăteau un tip și-o tipă și nu îndrăzneau să se apropie, semn că erau încă în tatonări, dar tipul părea foarte încurcat de semnalele mixte pe care i le dădea fata și habar nu avea cum să se comporte mai departe, iar pe o alta stăteau două puștoaice, două lolite moderne, care lingeau câte o înghețată și ignorau, o ignoranță lucrată, pe toată lumea; din când în când râdeau și aruncau priviri, dar nu era râsul normal de prepuberă, nici cel de tânără seducătoare, ci de fetiță care nu înțelege ce se întâmplă cu ea și căreia îi înflorește sexualitatea și habar n-are cum să reacționeze, așa că se comportă ca o panaramă lascivă, fără să observe că nu-i iese, și că e doar o fetiță cu coșuri pe frunte care nu-și cunoaște încă trupul. 

M-am ridicat și am ieșit din micul parc, cu gândul să-mi iau ceva de mâncare, o cutie cu lapte, un suc, și când
dau să traversez aleea, pe cine întâlnesc lângă roata unei mașini? Pe vechiul meu prieten înaripat, care tocmai încăleca gângurind și bătând din aripi o domniță, tot înaripată și mult mai fragilă decât el, dar care îi suporta cu bine greutatea. Cei care au avut ocazia și curiozitatea să privească dragostea la porumbei, și la păsări în general, știu că nu durează mai mult de câteva secunde, dar prietenul meu gras parcă a ținut mai mult. La final, s-a îndepărtat de porumbița care își rearanja penele, a ciugulit repede o firimitură, a bătut din aripi, și a zburat, dar nu înainte să mai gângurească ceva barjocoritor la adresa mea și a lumii și nu înainte de a spoi mașina, a cărei roată i-a ținut de iatac cu perdea stacojie