miercuri, 9 aprilie 2014

„erau doar 5 case și încă nu veniseră nici lumina, nici asfaltul...”


De câteva zile sunt la țară, locul unde m-am născut, am trăit până la 20 de ani și unde mă întorc cu drag de fiecare dată când am timp. Dar nu mereu m-am întors cu drag. După liceu am visat să plec și să nu mă mai întorc, voiam să cunosc marile orașe, să mă implic în viața culturală, să fiu în moda timpului meu, să pierd nopțile prin cluburi, să cunosc oameni cool, dar mi-am dat seama că nu sunt cool. Vreo doi ani mă întorceam mai mult de nevoie, fiindcă aici îmi sunt părinții, sora, bunicii, câinele și câțiva prieteni, dar așteptam să plec. Apoi probabil m-am schimbat, fiindcă m-am pomenit vorbind din ce în ce mai mult despre oamenii din satul meu și din micul oraș aflat la câțiva km, despre viața din copilărie, despre poveștile dintr-o bucată a oamenilor dintr-o bucată și chiar dacă orășenii mă priveau cumva ciudat, „ia uite-l și pe țăranul ăla, s-a dat jos din căruță, și-a schimbat cizmele pline cu balegă și acum crede că e de-al nostru”, de multe ori m-am simțit mai orășean decât ei, fiindcă eu cunosc și o altă viață și odată ajuns în București am încercat să asimilez totul, cât mai bine și cât mai autentic. Ei au trăit acolo și s-au obișnuit cu urbanul, li se pare ceva de când lumea și pământul și viața la țară e ceva exotic, ceva îndepărtat, la țară mergi să faci un grătar, să stai în grădină și apoi să pleci. 


Pentru mine, și viața la țară și cea de la oraș, sunt două moduri la fel de autentice și la fel de naturale de a trăi și în ambele găsesc plăceri și neplăceri. Recunosc diferențele și m-am integrat bine în ambele. Mă bucur foarte mult că am cunoscut această existență în natură, că m-am deprins cu munca și cu felul pragmatic de trai al țăranilor. Mulți cred că viața la țară este un paradis, o eternă bucurie de a trăi în mijlocul naturii (mai ales hipserii și ecologiștii proști, care s-au născut la etajul 10 al blocului și au impresia că a mulge vacile și a le bea laptele este o crimă) sau din contră, viața la țară este o continuă corvoadă, o muncă de oameni sălbatici, care nu știu decât să sape, să bea țuică, să își bată nevestele și să îi facă de râs, pe ei, când vin la oraș. Toți sunt conform clișeului cu „vărul de la țară”, cel care te stingherește când vine în vizită. Nu e nici una, nici alta, e o combibație cu ceva în plus. Nu e nici idilică, fiindcă sunt multe greutăți și toate își au un rost: pământul se ară într-un anotimp, cartofii se scot din pământ într-unul, te uiți la cer să vezi de plouă și apoi te apuci de cosit, câinele nu-l ții în curte și nu-i dai mâncare doar pentru că e frumos și îl mângâi, ci pentru că latră și te anunță când intră cineva, pisica nu stă în puf și nu mănâncă Whiskas ci șoarcei, zer, lapte și resturi de la masă, stă în casă când e frig și în rest umblă, se duce pe la alte pisici sau doarme în vârful clăii. Și tot așa. 


Și nici nu e doar muncă și mulți țărani sunt oameni care după ce vin de la câmp citesc o carte, un ziar și își văd de viața spirituală. Dumnezeu este important; chiar dacă popa e hoț și le cere bani, ei știu să facă diferența între credință și starea jalnică a Bisericii de azi. Pământul este important, natura trebuie respectată, animalele au locul lor. O să  vezi cum ciobanul are nume pentru fiecare oaie (dacă are 2000 e mai greu, dar pentru o turmă de 10-15 e ceva normal), femeile își întreabă găinile cum au dormit, porcul este mângâiat sub gât, vaca este și ea numită și îngrijită. Câinele, chiar dacă are un rol bine stabilit, este apropiat omului și are parte de respect, în zilele de sărbătoare sau când sunt „nunțile câinești” câinii sunt lăsați de capul lor. Evident, eu vorbesc acum de cazul normal, natural, nu de cazuri extreme cu familii prea habotnice sau de familii destrămate sau ajunse de râsul satului. Povestea cu băncuța este cât se poate de autentică. S-au schimbat multe, a venit și la sat progresul, cu bunele și relele lui, unele sate au rămas goale, mulți au plecat cu tot cu copiii în alte țări, unele case sunt locuite doar de bătrâni sau sunt goale, dar mulți tineri încă rămân și își fac familii. Ori în sat, ori aproape, în orașul cel mai apropiat, fiindcă nu tuturor le place agitația din marile orașe. Mulți țărani „s-au boierit”, au afaceri, nu mai țin animale, au joburi, s-au modernizat total, mulți sunt snobi, femeile se îmbtracă după ultima modă și mănâncă tot de la Lidl, fiindcă mondializarea, uniformizarea și consumismul au ajuns și aici. Din păcate, aș spune eu, fiindcă oricât de bun ar fi acest pogres, faptul să distruge specificul fiecărei zone și odată cu acesta și specificul național este un mare păcat. 


Eu nu cred că o să mă reîntorc prea curând la traiul acesta, dar de-oi avea vreodată familie și copii, o să-i trimit vara la țară, să vadă și ei viața aia simplă, jocul în natură, vorbele rostite cu putere și cu hotărâre, nu doar pizdeala de oraș, cu băieței fără voință și cu femei ce nu știu pe ce lume trăiesc. Îmi place la țară, pentru o perioadă, și chiar dacă și aici am toate condițiile posibile, parcă uneori nici nu-mi vine să deschid laptopul sau să merg în pub să beau o bere, mai degrabă stau în curte sau în grădină, beau o țuică, mănânc un magiun sau o dulceață de cireșe și îl ascult pe vreun moș cum îmi povestește de pe vremea când „erau doar 5 case și încă nu veniseră nici lumina, nici asfaltul...”. 

(1, 2, 3)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu