miercuri, 30 aprilie 2014

„erau doar 5 case și încă nu veniseră nici lumina, nici asfaltul...” - part 3

„Câteodată, atunci când ploua foarte tare şi nu era chip să ieşi nici măcar să dai mâncare animalelor, d-apăi să trebăluieşti prin curte sau pe câmp, oamenii se strângeau la câte unul în hambar sau chiar în casă, aprindeau focul în sobă şi o puneau de-o clacă. Claca se făcea și pe timp bun, mai ales duminica, însă pe timp de ploaie se deșertau săculeții cu povești, se aducea o țuică fiartă, se coceau cartofii pe jar, se frăgezea carnea de purcel pe plită și se lucra în ritmul cu care cuvintele recreau o veche poveste. Femeile țeseau, decojeau știuleții de porumb sau torceau lâna, bărbații meștereau la câte o unealtă și astfel trecea ziua, se adâncea noaptea și nu se isca nici ceartă serioasă, poate doar se mai înfiripa câte o poveste de amor. Îi puteai vedea pe tineri cum schimbă ocheade, pe băieți cum se dau mai aproape de grupul fetelor, pe câte o fată cum se apleacă spre a căuta într-un vraf de lână, aflat, nu se știe prin ce mister, tocmai lângă cel pe care îl ardea cu privirea și, ca din întâmplare, trupurile lor se atingeau pentru o clipă. Babele vedeau tot și aveau ce bârfi a doua zi, iar femeile în puterea vârstei, neacrite încă de viață, se amuzau, în timp ce bărbații făceau glume nerușinate, încet, între ei, dar îndeajuns de tare cât să se simtă cei aflați sub vrajă. Copiii alergau dintr-o parte în alta și făceau deranj, cât să își ia rapid două palme la fund sau vreo urecheală, menită să-i liniștească, pentru puțin timp însă. 

Se povesteau mai ales faptele haiducilor, descoperirile de aur de către vreun norocos sau povești de dragoste din alte timpuri. În fiecare sat existau copiii din flori, cei făcuți în grabă pe sub vreo căpiță de fân, în lipsa bărbatului, plecat la munte cu oile sau cu vreo treaba la oraș, fiindcă pe vremea aceea se ajungea greu, se mergea cu căruța sau pe picioare și un drum la târgul Bucureștilor putea dura chiar o lună, timp îndeajuns pentru ca femeia să se simtă stăpână peste soarta sa și bărbații rămași în sat să se simtă norocoși. Cum nu exitau prea multe șanse de a divorța, copilul era crescut de bărbatul muierii, când acesta nu afla că nu e tatăl decât prea târziu, sau când nu mai avea ce să facă, unde să se mai ducă, sau lăsat în plata satului, iar când era vorba de vreo muiere nemăritată, dacă nu se găsea vreun fecior bătrân care să nu mai aibă mofturi prea mari și care să o ia de nevestă, erau crescut de familia celei căzute în dizgrație. Mamele singure nu erau o raritate, dar acestea erau obligate să trăiască o viață întreagă cu anatema. La polul opus erau femeile ale căror bărbați muriseră și ele nu s-au mai recăsătorit. Acestea erau văzute cu ochi buni, apreciate, muieri dure, aprige, care luau viața în piept și n-aveau timp de lacrimi, de mofturi sau de tristețe. Chiar dacă trăiau cu câte un bărbat, o făceau departe de ochii lumii și oamenii se făceau că nu văd, fiindcă pe bună dreptate, cine stă o viață întreagă fără să primească măcar o mângâiere? Dar când ai șapte copii de crescut, două vaci și un pogon de pământ de muncit nu îți mai arde de plânsete, însă mângâierea e binevenită. Dacă plângeau, plângeau singure, departe de ochii lumii și ai copiilor, își duceau singure durerea, martirizate de viața nenorocoasă, dar mângâiate și anesteziate de bucuria dată cu fiecare an care trecea și mai înălța copii cu câte un centimetru.”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu