marți, 27 mai 2014

Mașini, mașinuțe și alte acareturi

Nu am fost niciodată genul de tip mort după mașini, cu toate că mereu mi-a plăcut să le admir, le găsesc utile, în primul rând, pe multe frumoase și am carnet de conducere deja de șapte ani, timp în care am condus destul de mult și am făcut un singur accident minor. Știu despre mașini destule, nu mă uit ca mâța-n sac când ridic capota și am mers cu o mașină care rămăsese blocată într-a treia, dar nu mă compar cu prieteni de-ai mei care ar putea oricând să-mi dea lecții, care sunt în stare să discute o mie și una de nopți despre motorul în v8 sau cunosc fiecare tip de mașină pe care a scos-o o marcă anume. Dar îmi place să ascult. Mai învăț câte ceva, chiar dacă la un moment dat mă plictisesc și trântesc așa, într-o doară: „dar clătite știe să facă? Atâta o lăudați! Nu tot pe patru roți merge și ea?”, spre marea uimire și supărare a bărbaților adevărați care se uită la mine ca la un alien și degrabă mă trimit la colțul meu: „du-te, mă, de citește o carte din aia de-a ta, că numai asta știi să faci și lasă-ne pe noi! Că agăți tu fete cu cărțile când oi învăța eu să fac chiuloase!” Și ce să le mai explic? Că îmi plac și mie mașinile, că ador să bag suta cu muzica dată tare, pe un drum întins, când e soare afară? De preferință cu o tipă în dreapta? Că mă uit cu admirație după vreun Chrysler 300 și că am murit de plăcere când am văzut prima dată un animal de Dodge cum torcea plictisit la un semafor și apoi a zburat de nu l-am mai văzut? Neah. Nu e cazul, dacă nu știu ficare model, fiecare piesă a fiecărui model și nu mă pricep „să schimb măcar o bujie” sunt degeaba. Și mai am și handicapul ăsta major cu cititul. Automat dacă citesc și eu câte o carte e clar că sunt vreun Doamne-apără, alienat, care nu știe de-ale fiarelor și clar n-am școala vieții. Doar nu ai cum să și trăiești, să treci prin diverse și să mai și citești. Ăștia de citesc să stea la ei în stele și să ne lase pe noi. Dar citind am dat peste mașini.

De exemplu, ce cititor de Stephen King nu o știe pe Christine, acel Plymouth Fury roșu superb, care îi fură mințile puștiului și se comportă ca o femeie geloasă? Sau jafurile de mașini puturoase cu care băteau beatnicii drumurile? Sau mașinile lui James Bond: Aston Martin, BMW, Audi, Lotus, Rolls-Royce sau altele? Mai ales romancierii americani de după 1930 au făcut adevărate pasiuni pentru mașini și e greu să găsești un roman în care să nu fie și o mașină, ba chiar să fie pagini întregi despre recondiționarea vreunui model de colecție sau vreo mașină „aspirator de gagici” care îi crește cota posesorului ei până la cer? Dar motivul pentru care scriu acest post nu e ca să enumăr mașini de prin cărți, ci pentru că mă gândeam așa: la o scurtă plimbare prin București, sau prin orice oraș din țara asta și din lumea întreagă, vezi o adevărată inflație de mașini. Miliarde de mașini, mereu pe fugă, mereu la fel, fără să mai aibă ceva special. Și ce-i cu asta, puteți înreba? Care e faza? Normal, e lumea modernă, mașinile sunt utile, e nevoie de ele, oamenii și le permit.. 

Da. Însă pe vremea când era tata de vârsta mea mașina avea un rol social și era importantă: aveai mașină, futeai, aveai mașină bună, futeai de rupeai. Aveai mașină, erai respectat, erai invitat la petreceri, mergeai la munte la mare, fără să bagi benzină din banii tăi, învățai de drag cum să schimbi uleiul, cum să repari electromotorul, era o plăcere ca duminica să ieși la poartă sau în fața blocului și să ridici capota, să mai faci mici reparații, înconjurat de vecini care se uitau respectuoși și invidioși. Să nu mă înțelegeți greșit, nu e vreo nostalgie aiurea după un comunism de rahatpe care nici măcar nu l-am cunoscut, aș putea sa dau exemplu America și anii `70-`90, când în jurul unei mașini se putea crea o mitologie; vă pot da numele a 100 de filme în care mașinile sunt persoajele principale. Eu mă refer strict la conceptul de mașină, la personificarea mașinii, la faptul că bărbații își iubeau mașinile mai mult decât își iubeau nevestele și mașina era importantă, îți dădea un statut, te punea în centrul comunității. Acum, să ai o mașină nu e un mare rahat, toată lumea are, chiar și cel mai sărac își poate permite un jaf de Dacie sau de Renault din 1990 sau un WW. Să mai întorci privirea îți trebuie o mașină scumpă, din aia care face cât o casă la cheie, mobilată și care se învârte după soare. 

Nu mai e o mare șmecherie să știi mărci, piese și acareturi, fiindcă oricum nu îți mai vine să ridici capota și tragi de fire când știi că ai dat chiar și pe un Passat amărtât 10.000 de euro și ca tine mai au 1 miliard. Degeaba se agită rapperii și cântăreții de pop prin meoldii și vorbesc despre mașini și au videoclipuri cu mașini închirite la oră, pe care ei nu o să le aibă niciodată, doar dacă sunt Kanye West, că nu mai e așa tare. Ești mai tare azi dacă ai bicicletă sau avion de hârtie creponată. Cum mai poți fi special în ziua de azi dacă n-ai bani de super mașini? Poate dacă îți construiești tu mașina ta, cum a făcutacest domn sau dacă ai o mașină super veche, chiar și o broscuță sau un trabant. Să ai trabant e o șmecherie azi. Mi-aș lua și eu unul, să mă plimb cu el la bulivard și pun pariu că s-ar uita mai multe gagici după mine decât dacă aș avea un Bugatti Veyron. Nu s-ar urca în dreapta și ăla cu Bugatti ar putea să mă încalece fără să simtă nimic și ar aspira degrabă vreo 20 de tipe, dar eu cu trabantul aș face mai mare senzație. Așadar, mă gândesc că la un moment dat o să-mi trebuiască și mie o mașină, acum nu am nevoie prea mare, și o să-mi iau și eu vreo amărăciune de 5-10.000 mii care o să mă ruineze pentru 2 ani, cum mai au încă 2 miliarde, chiar și chinezii, și o să mă înjur cu alții prin trafic și tot nu o să știu să zic nimic despre ea la o bere, pentru că nu o să mă intereseze și tot ce o să-mi doresc va fi să nu mă lase alternatorul și să meargă bine la drum întins. Dar nu o să fie mare brânză. Cum mai poți fi azi special pentru că ai mașină?

Ești cool doar dacă mai faci filme despre mașini. 

miercuri, 21 mai 2014

A trăi pentru a scrie despre viață: Sorin Stoica și cuvintele sale

                                                                           Un fel de Motto: “Oamenii și-au pierdut capacitatea, facultatea de a povesti. Povestitul nu e o excepție, nu e un fapt la ordinea zilei. Povestitul trebuie învătat, însușit, practicat”.

De data aceasta nu voi scrie despre o carte propriu-zisă, ci despre un autor român foarte bun, din păcate mort tânăr, la 27 de ani, exact ca un rock star – celebrul club 27, cu Kurt Cobain, Jimmy Hendrix sau Jim Morrison – dar care a reușit să scrie în timpul vieții lui destul de mult și într-un stil special. Nu e vreo comemorare, nu se împlinesc nu știu câți ani de la moartea sa, de la prima zi când a observat că are mâini cu care poate să scrie sau altceva, ci e o zi oarecare, o zi în care un autor poate fi descoperit sau redescoperit. Eu l-am redescoperit. Avem în casă două cărți de-ale lui, luate în primul an de facultate și știu că am citit o parte din una, mi-a plăcut foarte mult, am mai luat una, dar n-am mai apucat să le termin, nici să le apreciez la justa lor valoare. De curând, în cadrul unui curs la master, legat de autoficțiune, l-am redescoperit în bibliografie și când a fost să scriu eseul de sfârșit, l-am ales pe el, în paralel cu un alt autor român, din fericire în viață și încă în „funcție”. L-am citit cu patimă, l-am citit cu mirare, am sărit din pat, am subliniat, am pus status pe Facebook, m-a uns pe suflet ce citeam și aș fi citit din el până la sfârșitul zilelor. Din păcate cărțile lui nu prea se mai găsesc, fiind publicate acum mulți ani, ultima prin 2006, dar se pregătește un volum de opere complete. Îi mai găsiți cărțile prin prin anticariate sau pe site-urile editurilor. Sau poate deja îl aveți în bibliotecă și e cazul să îl citiți.

Vorbesc despre Sorin Stoica (27 iulie 1978 - 6 ianuarie 2006), unul din acei oameni pe care dacă îi vedeai pe stradă n-ai fi crezut că e scriitor, fiindcă nu se încadra în profilul acela clișeizat. Masiv, bărbos, pletos, îmbrăcat cum credea el de cuviință, dar extrem de atent, putea părea orice altceva, dar nu autor, și deseori a scris despre acest lucru, cu umor și cu nonșalanță. Cărțile lui sunt de o oraltate extraordinară, era în stare să reproducă orice grai, orice vorbă, orice fel de rostire și o făcea atât cu umor, la cărțile lui râzi ca la un film bun, dar și extrem de serios, fiind jurnalist, prin facultate și antropolog, prin pasiune. Era interesat de viață, de oameni, de personaje, de cele mai multe ori insolite, oamenii din treapta de jos a societății: bețivani, bagabonți, pălmași, tinichigii, șoferi de autobuz sau oamenii din satul său. Dar în același timp, a scris și despre meseria de jurnalist, despre colegii, și mai ales, colegele sale, criticând felul în care deja începuse să se facă jurnalismul în România. Și a mai scris despre scris. Scrisul, ca act personal, ca necesitate, ca plăcere, aproape ca act sexual, se regăsește des în paginile sale. În volumul său, O limbă comună, el spune:


„Scriu despre mine și nu știu dacă e bine. Majoritatea scriitorilor sunt scriitori ai unei singure cărți, în care s-au deconspirat, apoi au amuțit. Dar io nu știu dacă spun adevărul. Scriu ca să corijez. Lumea așa cum ar trebui să fie, ăsta ar fi fost un titlu bun pentru cartea mea.” (p.187)

dar mai spune și altceva, cu indignare în fața noilor scârțari, cum îi numea el pe unii din scriitori sau jurnaliști, care își bat joc de literatură:


„Și mă apucase atunci, în ziua aceea, o poftă cumplită să scriu o carte adevărată, o carte sinceră până la demență. Să-i fut în gură pe toți troglodiții, papagalii, maimuțoii. Oameni care, în fond, nici nu există. Nu-s decât niște ficțiuni.” (p.7).

Și a scris nu una, ci mai multe cărți – „Povestiri cu înjurături” (2000), „Dincolo de Frontiere” (2002),
„Povestiri mici şi mijlocii” (2004, în colaborare cu Cosmin Manolache, Ciprian Voicilă şi Călin Torsan), „O limbă comună” (2005), „Cartea cu euri” (2005, împreună cu Cosmin Manolache, Ciprian Voicilă, Călin Torsan şi Roxana Moroşanu), „Jurnal” (2006), „Aberaţii de bun-simţ” (2007), „Jurnal de cămin” (2008, în colaborare cu Zoltan Rostas). A coordonat volumele: „Istorie la firul ierbii” şi „Televizorul în micul infern”, iar în 2007 apare „Cartea cu bunici – In memoriam Sorin Stoica”, coordonator Marius Chivu), – iar probabil multe altele au rămas în manuscris, și toate sunt adevărate, toate sunt sincere, toate mustesc de viață, toate au coaie, spun povești reale, spun ceve despre oameni, despre societate, despre femei, muzică, mașini, câini, cărți, telvizor, curve, cerșetori, scriiori, mâncare etc. Despre orice a scris Sorin Stoica el a spus ceva, ceva ce credea el, ceva ce observase el, nu generalități, cu păreri leșinate. Vedea, observa, gândea și scria.

cititi continuarea pe SemneBune.ro

marți, 13 mai 2014

Negânduri: Quo vadis, Domine?

Sunt deja 21 de ani de când mi-am dat seama că nimic nu ți se întâmplă în viață fără să faci ceva sau fără să plătești ceva în schimb. Nu e neapărat nevoie ca pentru o faptă bună să primești tot una bună, la fel cum nici reversul nu este imperativ. La fel cum nici dacă stai degeaba nu înseamnă că mori de foame, nici dacă muncești de te spetești nu înseamnă că ai bani să trăiești. Și tot așa. Micile paradoxuri ale vieții noastre cea de toate zilele, clișeele cele mai adevărate și despre care nu știm ce să mai credem. „Cum e viața asta câteodată!”, mai oftează câte un om în fața unei probleme, sau din contră, a unui triumf. „Cum se întâmplă lucrurile și de ce tocmai atunci și nu altădată?” Întrebarea asta mi-o pun încă de când aveam câțiva ani și am început să pricep că sunt pe lume. Adică în afară de faptul că îmi era foame, sete frig, cald, mă durea când mă bătea cineva sau când dădeam cu capul de zid, într-unul din multele mele jocuri tâmpite, cum era cel cu ”mergi cu ochii închiși să vezi cum e să fii orb ca nenea Gheorge de pe uliță”, am aflat și că exist pur și simplu, că fac parte dintr-o lume, pe care nu știu dacă am vrut-o sau nu, fiindcă nu știu dacă m-a întrebat cineva, și probabil că dacă m-ar fi întrebat, suflet fiind, lipsit de corpul care simte și îndură, probabil că i-aș fi răspuns: ”Dunno, boss, de ce să fac asta, nu e mai bine aici, zbor prin Univers, nu tre să muncesc, să fac ceva,e marfă rău aici la Tine”, dar The Big Boss nu a considerat acceptabil răspunsul, așa că m-a teleportat în burta mamei, cu ajutorul tatei, foarte fericit, probabil, în acel moment, și iacă-mă. 

Patru ani m-am învârtit fără să pricep nimic, m-am plimbat pe sub pat și am răcit de pneumonie, am învățat să umblu în picioare și am desenat pereții casei cu un creion dermatograf, am mâncat și am băut suc și ceai și am furat ciocolata de pe masa domnului aceluia cu mustață și el m-a mângâiat pe creștet și i-a zis mamei: „ce copil frumos, să vă trăiască!”, dar eu habar nu aveam ce e ăla un copil și ce e aia frumos, eu nu știam că sunt, era doar o senzație, mă simțeam fără să cunosc și al dracu de tare îmi plăcea ciocolata. Așa că am furat-o și omul cu mustață nu s-a supărat. Doar eram așa mic și frumos. 


Și de 21 de ani știu că sunt și că lucrurile nu se întâmplă cum vreau eu sau cum cred eu că e bine, ci cum se nimerește sau cum se așază. Ce credeam la 7 ani nu mai credeam la 10 și ce visam la 17 ani nu sunt acum. Cu toate că încă visez o parte din visele de 17 sau de 19 sau chiar de 24, însă nu se întâmplă mereu așa cum vrei și pentru ce m-am pregătit la 18 ani nu am ajuns să fac și tot ce am muncit luni de zile s-a dus și nu îmi pare rău, dar nici nu sunt foarte mulțumit de cum sunt. Sunt împăcat și am aflat că a fi împăcat cu tine e mai important decât a fi fericit, fiindcă fericit poți fi, dacă te iei după Epicur, cel adevărat, și pentru  a fi fericit îți trebuie doar prieteni, mâncare și băutură și studiu, și astea mă fac fericit, însă aceasta este fericirea normală, a vieții, fericit că ești în viață.Viața este fericire, nu neg, chiar dacă e a dracu de jigodoasă uneori și mai bine s-ar duce pe pustiu, însă eu vorbesc despre un scop, despre împlinire. A fi liniștit e bine, a fi fericit în sensul epicurian e și mai bine, dar ești calm și fericit, bun, însă ce mai faci după? Ai ani de zile pe care trebuie să-i umpli, ai oameni de mulțumit, te ai pe tine de mulțumit și ai proiecte, vise, nevoi, dorințe, la dracu, ești în viață, trebuie să faci ceva! 

Și ajungem în anul Domnului 2014, la 21 de ani după ce am descoperit că exist. Și m-am făcut mare, nu știu ce mai face domnul cu mustață, cine e sau dacă doar l-am inventat, nu mă mai joc de-a orbii și am mai înțeles câteva lucruri de atunci. Unele sunt cam nasoale, dar ce să facem, trăim. Nu sunt ce visam să fiu la17 și poate e mai bine, visez la 25 să fiu la 30 și tot așa, până o să visez descompunându-mă într-un mormânt, cu sufletul la trântă cu stelele, însă până atunci sunt aici, am terminat o facultate, cu voia mea, dacă mă scutur de lene, o să temin și un master și de aici ce să mă fac?

Quo vadis, Domine?

(superbele fotografii sunt realizate de Hengki Lee și puteți vedea mai multe aici)

vineri, 9 mai 2014

Oameni mici și falși pe panouri prea mari

În Bucureștiul minunat, și în toată țara, au apărut, ca peste noapte, ca dintr-o vrajă, ca într-un film prost, o serie de afișe și panouri cât visle noastre de mai bine de mari, despre care inițial am crezut că fac parte din decorul un film. Figuri rânjitoare, mesaje fantastice, imagini care nu sunt din România, dar sunt prezentate ca și cum ar fi, exact ca într-un film, care este turnat în Noua Zeelandă sau Bulgaria și dă impresia că ar fi din România. La tot pasul dai de ele, ieși din metrou și te întâmpină figura actorilor ce îi joacă pe cei ce ar trebui să ne fie conducători, mergi să bei o bere și te simți ca într-un film cu acțiunea plasată în Evul Mediu: se aude muzică, mulțimea tresaltă, se înghesuie să vadă ce se întâmplă și pe o scenă amplasată ad-hoc, precum o scenă de teatru ambulant sau de circ, se află zâmbitoarele personaje care fac giumbușlucuri, iar publicul aplaudă. În rol de străjeri sunt niște băieți bine crescuți, sobri, în costume, cărora le susură din urechi fire conectate la stații de transmisie și la tot pasul vorbesc și sunt atenți la ce se întâmplă în jurul lor, gata să-ți ia libertatea sau măcar aerul, dacă faci ceva greșit. Mulțimea tresaltă, tinerii se amuză trecând pe biciclete sau ascultând muzică la căști, câte un bătrân înjură, femeile discută despre îmbrăcămintea vreuneia de pe scenă, iar bărbații își imagineză cum ar fi să.... ”mamă, ce i-aș face!”

Vrei totuși să-ți bei berea și te simți urmărit, oamenii de pe panouri prind viață, coboară din fotografii și te iau de mână cu putere, parcurg drumul cu tine, îți promit mai multe lucruri decât ți-au promis ursitoarele când te-ai născut și tu fugi, vrei să te ascunzi, ești transpirat și îți bate inima tare, nu vrei să-i asculți, dar ei sunt peste tot, te urmăresc, se îndreaptă spre tine, unul câte unul sau în grup, toți bine îmbrăcați, toți tunși și împarfumați, toți cu umbre mari după ei. Le auzi clinchetele viitoarelor cătușe și se prăvălesc peste ei munții de dosare DNA, auzi plânsetele celor ce au fost trădați, dar ei te îndeamnă să nu crezi, să uiți, îți vrăjesc privire și când sunt în fața ta, uiți că au bagajul în spate, sunt doar ei, sunt tineri și frumoși sau bătrâni și înțelepți, spun glume, promit salarii, promit locuri de muncă, dar pe ascuns, când ei cred că nu-i vede nimeni sau când se simt puternici și protejați, vorbesc cu silă, vorbesc fals și fără rușine despre cei pe care ar trebui să-i ajute, uitând însă cine sunt ei și cum au ajuns acolo, fără merit, fără scrupule.

Și tu îți frângi mâinile și nu știi: să pleci din țară? Dar unde să te duci și tu? Să nu-i asculți? Dar nu poți, sunt
ca vocea din capul tău și nu poți scăpa de ei. Să îi ignori, să nu pui ștampila? Dar știi că ștampila tot se va pune, cu sau fără mâna ta care să o ghideze spre ce ai crede tu că e bine. Și nu mai știi ce să faci, încerci să înțelegi mai bine, începi să-i asculți, începi să cauți ceva bun, ceva care să nu fie atât de rău măcar. Iar într-o zi, când parcă totul este un film noir și toate chipurile te privesc, fără a-ți mai părea toate la fel de amenințătoare, te trezești cu gândul că da, poate ălă ar fi bun, da, parcă nu e atât de mizerabil ca ceilalți. Și când te trezești pe bune, te obsedează o idee, nu știi de unde ți-a venit, dar brusc chipul cel mare ți se pare chiar simpatic și ești sigur că tu ai ajuns, singur și necondus de nimeni, la această concluzie. Poate va fi bine, poat nu sunt chiar toți atât de răi. Nu au cum să fie, nu? Sigur ăștia vor face ceva! Le-o păsa de noi, doar oamenii suntem cu toții.

Suntem mândri că suntem români!
Sau?