miercuri, 21 mai 2014

A trăi pentru a scrie despre viață: Sorin Stoica și cuvintele sale

                                                                           Un fel de Motto: “Oamenii și-au pierdut capacitatea, facultatea de a povesti. Povestitul nu e o excepție, nu e un fapt la ordinea zilei. Povestitul trebuie învătat, însușit, practicat”.

De data aceasta nu voi scrie despre o carte propriu-zisă, ci despre un autor român foarte bun, din păcate mort tânăr, la 27 de ani, exact ca un rock star – celebrul club 27, cu Kurt Cobain, Jimmy Hendrix sau Jim Morrison – dar care a reușit să scrie în timpul vieții lui destul de mult și într-un stil special. Nu e vreo comemorare, nu se împlinesc nu știu câți ani de la moartea sa, de la prima zi când a observat că are mâini cu care poate să scrie sau altceva, ci e o zi oarecare, o zi în care un autor poate fi descoperit sau redescoperit. Eu l-am redescoperit. Avem în casă două cărți de-ale lui, luate în primul an de facultate și știu că am citit o parte din una, mi-a plăcut foarte mult, am mai luat una, dar n-am mai apucat să le termin, nici să le apreciez la justa lor valoare. De curând, în cadrul unui curs la master, legat de autoficțiune, l-am redescoperit în bibliografie și când a fost să scriu eseul de sfârșit, l-am ales pe el, în paralel cu un alt autor român, din fericire în viață și încă în „funcție”. L-am citit cu patimă, l-am citit cu mirare, am sărit din pat, am subliniat, am pus status pe Facebook, m-a uns pe suflet ce citeam și aș fi citit din el până la sfârșitul zilelor. Din păcate cărțile lui nu prea se mai găsesc, fiind publicate acum mulți ani, ultima prin 2006, dar se pregătește un volum de opere complete. Îi mai găsiți cărțile prin prin anticariate sau pe site-urile editurilor. Sau poate deja îl aveți în bibliotecă și e cazul să îl citiți.

Vorbesc despre Sorin Stoica (27 iulie 1978 - 6 ianuarie 2006), unul din acei oameni pe care dacă îi vedeai pe stradă n-ai fi crezut că e scriitor, fiindcă nu se încadra în profilul acela clișeizat. Masiv, bărbos, pletos, îmbrăcat cum credea el de cuviință, dar extrem de atent, putea părea orice altceva, dar nu autor, și deseori a scris despre acest lucru, cu umor și cu nonșalanță. Cărțile lui sunt de o oraltate extraordinară, era în stare să reproducă orice grai, orice vorbă, orice fel de rostire și o făcea atât cu umor, la cărțile lui râzi ca la un film bun, dar și extrem de serios, fiind jurnalist, prin facultate și antropolog, prin pasiune. Era interesat de viață, de oameni, de personaje, de cele mai multe ori insolite, oamenii din treapta de jos a societății: bețivani, bagabonți, pălmași, tinichigii, șoferi de autobuz sau oamenii din satul său. Dar în același timp, a scris și despre meseria de jurnalist, despre colegii, și mai ales, colegele sale, criticând felul în care deja începuse să se facă jurnalismul în România. Și a mai scris despre scris. Scrisul, ca act personal, ca necesitate, ca plăcere, aproape ca act sexual, se regăsește des în paginile sale. În volumul său, O limbă comună, el spune:


„Scriu despre mine și nu știu dacă e bine. Majoritatea scriitorilor sunt scriitori ai unei singure cărți, în care s-au deconspirat, apoi au amuțit. Dar io nu știu dacă spun adevărul. Scriu ca să corijez. Lumea așa cum ar trebui să fie, ăsta ar fi fost un titlu bun pentru cartea mea.” (p.187)

dar mai spune și altceva, cu indignare în fața noilor scârțari, cum îi numea el pe unii din scriitori sau jurnaliști, care își bat joc de literatură:


„Și mă apucase atunci, în ziua aceea, o poftă cumplită să scriu o carte adevărată, o carte sinceră până la demență. Să-i fut în gură pe toți troglodiții, papagalii, maimuțoii. Oameni care, în fond, nici nu există. Nu-s decât niște ficțiuni.” (p.7).

Și a scris nu una, ci mai multe cărți – „Povestiri cu înjurături” (2000), „Dincolo de Frontiere” (2002),
„Povestiri mici şi mijlocii” (2004, în colaborare cu Cosmin Manolache, Ciprian Voicilă şi Călin Torsan), „O limbă comună” (2005), „Cartea cu euri” (2005, împreună cu Cosmin Manolache, Ciprian Voicilă, Călin Torsan şi Roxana Moroşanu), „Jurnal” (2006), „Aberaţii de bun-simţ” (2007), „Jurnal de cămin” (2008, în colaborare cu Zoltan Rostas). A coordonat volumele: „Istorie la firul ierbii” şi „Televizorul în micul infern”, iar în 2007 apare „Cartea cu bunici – In memoriam Sorin Stoica”, coordonator Marius Chivu), – iar probabil multe altele au rămas în manuscris, și toate sunt adevărate, toate sunt sincere, toate mustesc de viață, toate au coaie, spun povești reale, spun ceve despre oameni, despre societate, despre femei, muzică, mașini, câini, cărți, telvizor, curve, cerșetori, scriiori, mâncare etc. Despre orice a scris Sorin Stoica el a spus ceva, ceva ce credea el, ceva ce observase el, nu generalități, cu păreri leșinate. Vedea, observa, gândea și scria.

cititi continuarea pe SemneBune.ro

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu