marți, 13 mai 2014

Negânduri: Quo vadis, Domine?

Sunt deja 21 de ani de când mi-am dat seama că nimic nu ți se întâmplă în viață fără să faci ceva sau fără să plătești ceva în schimb. Nu e neapărat nevoie ca pentru o faptă bună să primești tot una bună, la fel cum nici reversul nu este imperativ. La fel cum nici dacă stai degeaba nu înseamnă că mori de foame, nici dacă muncești de te spetești nu înseamnă că ai bani să trăiești. Și tot așa. Micile paradoxuri ale vieții noastre cea de toate zilele, clișeele cele mai adevărate și despre care nu știm ce să mai credem. „Cum e viața asta câteodată!”, mai oftează câte un om în fața unei probleme, sau din contră, a unui triumf. „Cum se întâmplă lucrurile și de ce tocmai atunci și nu altădată?” Întrebarea asta mi-o pun încă de când aveam câțiva ani și am început să pricep că sunt pe lume. Adică în afară de faptul că îmi era foame, sete frig, cald, mă durea când mă bătea cineva sau când dădeam cu capul de zid, într-unul din multele mele jocuri tâmpite, cum era cel cu ”mergi cu ochii închiși să vezi cum e să fii orb ca nenea Gheorge de pe uliță”, am aflat și că exist pur și simplu, că fac parte dintr-o lume, pe care nu știu dacă am vrut-o sau nu, fiindcă nu știu dacă m-a întrebat cineva, și probabil că dacă m-ar fi întrebat, suflet fiind, lipsit de corpul care simte și îndură, probabil că i-aș fi răspuns: ”Dunno, boss, de ce să fac asta, nu e mai bine aici, zbor prin Univers, nu tre să muncesc, să fac ceva,e marfă rău aici la Tine”, dar The Big Boss nu a considerat acceptabil răspunsul, așa că m-a teleportat în burta mamei, cu ajutorul tatei, foarte fericit, probabil, în acel moment, și iacă-mă. 

Patru ani m-am învârtit fără să pricep nimic, m-am plimbat pe sub pat și am răcit de pneumonie, am învățat să umblu în picioare și am desenat pereții casei cu un creion dermatograf, am mâncat și am băut suc și ceai și am furat ciocolata de pe masa domnului aceluia cu mustață și el m-a mângâiat pe creștet și i-a zis mamei: „ce copil frumos, să vă trăiască!”, dar eu habar nu aveam ce e ăla un copil și ce e aia frumos, eu nu știam că sunt, era doar o senzație, mă simțeam fără să cunosc și al dracu de tare îmi plăcea ciocolata. Așa că am furat-o și omul cu mustață nu s-a supărat. Doar eram așa mic și frumos. 


Și de 21 de ani știu că sunt și că lucrurile nu se întâmplă cum vreau eu sau cum cred eu că e bine, ci cum se nimerește sau cum se așază. Ce credeam la 7 ani nu mai credeam la 10 și ce visam la 17 ani nu sunt acum. Cu toate că încă visez o parte din visele de 17 sau de 19 sau chiar de 24, însă nu se întâmplă mereu așa cum vrei și pentru ce m-am pregătit la 18 ani nu am ajuns să fac și tot ce am muncit luni de zile s-a dus și nu îmi pare rău, dar nici nu sunt foarte mulțumit de cum sunt. Sunt împăcat și am aflat că a fi împăcat cu tine e mai important decât a fi fericit, fiindcă fericit poți fi, dacă te iei după Epicur, cel adevărat, și pentru  a fi fericit îți trebuie doar prieteni, mâncare și băutură și studiu, și astea mă fac fericit, însă aceasta este fericirea normală, a vieții, fericit că ești în viață.Viața este fericire, nu neg, chiar dacă e a dracu de jigodoasă uneori și mai bine s-ar duce pe pustiu, însă eu vorbesc despre un scop, despre împlinire. A fi liniștit e bine, a fi fericit în sensul epicurian e și mai bine, dar ești calm și fericit, bun, însă ce mai faci după? Ai ani de zile pe care trebuie să-i umpli, ai oameni de mulțumit, te ai pe tine de mulțumit și ai proiecte, vise, nevoi, dorințe, la dracu, ești în viață, trebuie să faci ceva! 

Și ajungem în anul Domnului 2014, la 21 de ani după ce am descoperit că exist. Și m-am făcut mare, nu știu ce mai face domnul cu mustață, cine e sau dacă doar l-am inventat, nu mă mai joc de-a orbii și am mai înțeles câteva lucruri de atunci. Unele sunt cam nasoale, dar ce să facem, trăim. Nu sunt ce visam să fiu la17 și poate e mai bine, visez la 25 să fiu la 30 și tot așa, până o să visez descompunându-mă într-un mormânt, cu sufletul la trântă cu stelele, însă până atunci sunt aici, am terminat o facultate, cu voia mea, dacă mă scutur de lene, o să temin și un master și de aici ce să mă fac?

Quo vadis, Domine?

(superbele fotografii sunt realizate de Hengki Lee și puteți vedea mai multe aici)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu