vineri, 9 mai 2014

Oameni mici și falși pe panouri prea mari

În Bucureștiul minunat, și în toată țara, au apărut, ca peste noapte, ca dintr-o vrajă, ca într-un film prost, o serie de afișe și panouri cât visle noastre de mai bine de mari, despre care inițial am crezut că fac parte din decorul un film. Figuri rânjitoare, mesaje fantastice, imagini care nu sunt din România, dar sunt prezentate ca și cum ar fi, exact ca într-un film, care este turnat în Noua Zeelandă sau Bulgaria și dă impresia că ar fi din România. La tot pasul dai de ele, ieși din metrou și te întâmpină figura actorilor ce îi joacă pe cei ce ar trebui să ne fie conducători, mergi să bei o bere și te simți ca într-un film cu acțiunea plasată în Evul Mediu: se aude muzică, mulțimea tresaltă, se înghesuie să vadă ce se întâmplă și pe o scenă amplasată ad-hoc, precum o scenă de teatru ambulant sau de circ, se află zâmbitoarele personaje care fac giumbușlucuri, iar publicul aplaudă. În rol de străjeri sunt niște băieți bine crescuți, sobri, în costume, cărora le susură din urechi fire conectate la stații de transmisie și la tot pasul vorbesc și sunt atenți la ce se întâmplă în jurul lor, gata să-ți ia libertatea sau măcar aerul, dacă faci ceva greșit. Mulțimea tresaltă, tinerii se amuză trecând pe biciclete sau ascultând muzică la căști, câte un bătrân înjură, femeile discută despre îmbrăcămintea vreuneia de pe scenă, iar bărbații își imagineză cum ar fi să.... ”mamă, ce i-aș face!”

Vrei totuși să-ți bei berea și te simți urmărit, oamenii de pe panouri prind viață, coboară din fotografii și te iau de mână cu putere, parcurg drumul cu tine, îți promit mai multe lucruri decât ți-au promis ursitoarele când te-ai născut și tu fugi, vrei să te ascunzi, ești transpirat și îți bate inima tare, nu vrei să-i asculți, dar ei sunt peste tot, te urmăresc, se îndreaptă spre tine, unul câte unul sau în grup, toți bine îmbrăcați, toți tunși și împarfumați, toți cu umbre mari după ei. Le auzi clinchetele viitoarelor cătușe și se prăvălesc peste ei munții de dosare DNA, auzi plânsetele celor ce au fost trădați, dar ei te îndeamnă să nu crezi, să uiți, îți vrăjesc privire și când sunt în fața ta, uiți că au bagajul în spate, sunt doar ei, sunt tineri și frumoși sau bătrâni și înțelepți, spun glume, promit salarii, promit locuri de muncă, dar pe ascuns, când ei cred că nu-i vede nimeni sau când se simt puternici și protejați, vorbesc cu silă, vorbesc fals și fără rușine despre cei pe care ar trebui să-i ajute, uitând însă cine sunt ei și cum au ajuns acolo, fără merit, fără scrupule.

Și tu îți frângi mâinile și nu știi: să pleci din țară? Dar unde să te duci și tu? Să nu-i asculți? Dar nu poți, sunt
ca vocea din capul tău și nu poți scăpa de ei. Să îi ignori, să nu pui ștampila? Dar știi că ștampila tot se va pune, cu sau fără mâna ta care să o ghideze spre ce ai crede tu că e bine. Și nu mai știi ce să faci, încerci să înțelegi mai bine, începi să-i asculți, începi să cauți ceva bun, ceva care să nu fie atât de rău măcar. Iar într-o zi, când parcă totul este un film noir și toate chipurile te privesc, fără a-ți mai părea toate la fel de amenințătoare, te trezești cu gândul că da, poate ălă ar fi bun, da, parcă nu e atât de mizerabil ca ceilalți. Și când te trezești pe bune, te obsedează o idee, nu știi de unde ți-a venit, dar brusc chipul cel mare ți se pare chiar simpatic și ești sigur că tu ai ajuns, singur și necondus de nimeni, la această concluzie. Poate va fi bine, poat nu sunt chiar toți atât de răi. Nu au cum să fie, nu? Sigur ăștia vor face ceva! Le-o păsa de noi, doar oamenii suntem cu toții.

Suntem mândri că suntem români!
Sau?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu