miercuri, 25 iunie 2014

Cornete, praştia şi dudul (poem)

A plouat în singurătatea mea
Sunt speriat sunt ud sunt rece
Copilul de  altădată
Stă cocoţat în dud deasupra lumii
Trage cu cornete în mine şi râde
Cornetele au cuvinte pe ele
Cornetele îmi vorbesc
Îmi aduc veşti de acasă
Mama e bine sora mea creşte
Bunicul coseşte

Bunica mă aştepta
Mesteca în mămăligă şi privea pe geam
Să vadă dacă vin de la şcoală
Ca nu cumva mămăliga să se răcească
Unde e ea acum mămăliga e mereu caldă
Dar eu nu mai vin de la şcoală
Şi nu mai există geamuri prin care să privească

Tata e murdar tot e plin de vopsele
Mă ia în braţe şi în joacă
Mă spoieşte pe frunte şi pe gene
Râd fericit şi mă gândesc
La gumele turbo ascunse sub pat
Şi la ciocolata pe care mi-o va aduce mama
De la oraş. Îl văd pe marele câine alb
Legat de păr. Doarme la soare
Se sperie de câteva găini care se sperie de el
Îl strig şi dă din coadă
Latră. Peste câteva zile avea să moară
„a dat căţălăria cu piatra în el”
Le spuneam eu tuturor printre lacrimi
Dar marele câine alb e purtat în braţe de tata
Şi îngropat sub bradul din spatele casei

Şi parcă nici ciocolata nici gumele
Nu îşi mai au rostul acum
Dudul bătrân mă ascunde de lume
Praştia şi tubul de cornete mă salvează

Din trecut zboară cuvinte
Le prind cu mâna le suflu de nisip
Şi mi le torn în ureche

flat,550x550,075,f.u4„Înger prost dă-ţi foc la aripi!”
Nu vezi că tot ce-a fost nu mai revine
Nu vezi că toţi toţi de pe planeta asta
Peste o sută de ani vor fi morţi
Înger prost dă-mi mie aripile tale
Pentru o zi şi o să chem copilul din dud
Să spună o poezie lumii
Să tragă cu praştia în soare
Şi cu cornete în trupul fiecărui om
Să tragă cu cuvinte şi emoţii
Să tragă cu trecutul şi să apere viitorul

Dar nu mai ştiu nici cât e ceasul
Nici dacă dorm sau nu
Nici dacă eu sunt tu
Sau tu eşti Nu

Ştiu doar că încă mai respir
Şi încă nu mi s-a scurs viaţa

Nota: Acest poem a aparut initial in revista SemneBune.

sâmbătă, 21 iunie 2014

Detașarea

Nu ești încă atât de treaz încât să conștientizezi lumea, ești tot pe jumătate încâlcit în ultimul vis, dar îți apasă în vezică lichidul cald și trebuie să te ridici. Te doare capul și nu înțelegi de ce, doar ai dormit 8 ore și afară este deja lumină. Pentru câteva secunde ai impresia că ești în altă parte, acolo unde este și viața ta, dar nu ești, nu e nimic de care să te agăți și ai vrea să cazi înapoi în somn, dar durerea din vezică devine nesuportabilă, scâncești și te ridici, cazi din pat direct în realitate și îți aduci aminte că senzația de eliberare este una din cele mai plăcute. Din oglindă te privește un chip străin, dar deja te-ai obișnuit cu el, este chipul pe care îl porți peste chipul tău atunci când nu îți mai găsești liniștea. Dai cu apă pe piele, vrei să scoți tot ce e rău din tine și îți freci obsesiv obrajii, până ce aproape îi descărnezi și simți impulsul de a te transforma în lichid și de a te scurge odată cu el în canalele Bucureștiului, unde poate te așteaptă Pennywise clovnul sau poate Bruce Lee, Regele Canalelor sau poate nimic, poate căldura degajată de betoane și mirosul cadaveric al șobolanilor de care se tem până și pisicile pirat. 

Cândva ți-ai imaginat o poveste despre pisicile pirat și i-ai spus-o cuiva, nemaivoind apoi să o scrii nicăieri și
nici să o mai rostești, fiindcă face parte din ficțiunea acelui moment și acea ureche a fost îndeajuns de blândă și de deschisă pentru cuvintele tale, care s-au culcușit acolo și s-au așternut în mici fâșii colorate peste miliarde de alte cuvinte devenind parte a unei legende care a durat o secundă. Și o secundă a durat si viața ta de până acum. Dar lumea merge, nu stă să asculte. Vin și plecă. Iau cu ele totul și nu lasă în urmă nimic, nici măcar ce lăsaseră de-a lungul a câteva milisecunde. Se năruie ficțiunile, fluturii sunt prinși într-un insectar aseptic și încetează să mai bată din aripile de gheață. O privești și nu vezi nimic. Nu e nimic acolo, materie golită de emoție și îndeajuns de ascuțită încât să poată tăia fin și cu atenție orice punte.

Se spune că femeile, atunci când te părăsesc, își ating maximul de frumusețe, pentru ca cel din fața lor să poată observa în detaliu tot ceea ce pierd. Dar nu pierd nimic, fiindcă nu e nimic. Un obiect al dorinței ireal, îndepărtat și pervers. Nu folosesc decât foarte puține cuvinte, vehemente și nesincere, dar tot trupul lor spune de fapt povestea. Poveste care nu e a ta, nu ești tu acolo, nu te regăsești, e alta decât cea pe care o știi tu. Memoria este nesigură și nu te poți baza decât pe simțuri și pe ceea ce este tatuat în celulele corpului tău și pe piele. Asculți și începi să înțelegi că nimic nu a fost real și totuși nu înțelegi cum ai căzut din nou („- De ce cădem? - Ca să ne ridicăm!”, îți strigă o voce amuzată din cealaltă parte a camerei, nu cu scopul de a te face mai puternic, fiindcă este fals, ci pentru a rupe din tine un zâmbet) în iluzie și cam cât teatru poate exista în viața de fiecare zi. Prefăcătorie. Nesiguranță. Masochism. Detașare. Mai ales detașare. O căutată și dulce detașare. Dar nu pentru tine, fiindcă tu ești subestimat. Tu nu ai fost acolo niciodată. Prezență nesimțită, precum mașinile care încetaseră să mai circule sub un cer indescriptibil de lucios, pe când gândurile își opriseră curgerea și doar o picătură de transpirație care se rostogolea dinspre gât înspre piept mai crea legătura dintre lume și tine, în timp ce se crea o legătură între lume și ea.

***

Îți bei cafeaua și zâmbești. Știi că va citi și poate va crede altceva. Dar adevărul chiar nu mai contează. Contează doar rezultatul. Și liniștea ce începe să se aștearnă pe când privești pe fereastră și îți spui: „Îmi bag pula!” Și te ridici spre a nu te mai întoarce niciodată în acel loc, deja închis, deja pierdut, cimentat și extrem de îndepărtat.

Later edit. Cu toate că nu prea îmi place Sartre, am dat din întâmplare peste cuvintele astea care mi s-au părut foarte adevarate: “You know, it’s quite a job starting to love somebody. You have to have energy, generosity, blindness. There is even a moment, in the very beginning, when you have to jump across a precipice: if you think about it you don’t do it.” 

(foto: 1, 2)

sâmbătă, 14 iunie 2014

Negânduri leneșe de început de vară

Vara este, pentru mine, o zi și-o noapte care nu se mai termină. O zi caldă, băltoasă, leneșă, care nu mă îndeamnă la a face nimic, fiindcă mi se topește creierul de la razele soarelui care parcă numai pe mine mă caută, iar noaptea este lungă, neodihnitoare și degrabă dătătoare de vise lungi, fără de sens. Nu e anotimpul meu preferat, în niciun caz. Singurele lucruri plăcute sunt berile reci, marea, dacă ajung, și fustele scurte ale femeilor, care parcă mai rarefiază aerul. Și e un anotimp bun de stat în parcuri, alături de o persoană dragă, în care să te pierzi și care să îți oprească gândurile. În brațe calde, din ce în ce mai cunoscute. În rest, vara este un anotimp bolnăvicios, anxios și niciodată nu pot funcționa cum trebuie în zilele interminabile și fierbinți, iar nopțile nu mă odihnesc. Sunt bune cireșele și pepenii, dar prefer toamna oricând. 

***

Nu este anotimpul cel mai bun pentru examene, nici pentru gânduri de viitor, drept urmare disertația este o greutate în plus, fiindcă oricât de mult aș vrea să mă concentrez de abia pot scrie câteva pagini lălăite pe zi. O lucrare care să fie. Nimic maiestuos, nimic extraordinar.  Nici pentru scris, în general, nu e un anotimp bun, fiindcă nu îmi pot ordona ideile și gândurile. Dacă aș fi pasionat de fotbal ar fi un anotimp bun fiindcă a început FIFA, dar nu sunt și doar dacă ies la o terasă mă uit. Nu mă pasionează, dar uneori mă încântă. La fel a fost și cu tenisul, drept pentru care nici nu o să zici nimic despre Halep sau altcineva, fiindcă sunt total pe dinafară. Mă uit de plăcere, dar nu sunt în măsură să leg nici măcar două cuvinte despre un meci de tenis. 

***

Când eram mic vara era o mare corvoadă, fiindcă era plină de muncă și uram fiecare bucată de pământ
arabilă și fiecare grădină care trebuia îngrijită, dacă erau vizate de către ai mei și eu eram implicat în proces. În schimb, frumoase erau zilele în care mă îmbăiam în râu sau la piscină. Singura bucurie autentică era apa. În apă, ore întregi, lângă apă alte ore, alături de alți copii sau singur, nu conta. Muzică și căpșune furate de prin grădinile oamenilor ce visau să-și cumpere mașină după recolta din acel an, și ideea că totul este încă posibil, lumea era încă tânără, nedezvăluită, autentică și misterioasă. Încă.

***

Zile lungi, zile bune. Zile în parc, cu zâmbete și plimbări. Zile la terasă. Ultimele zile ale lenii. De lene, de sfârșeală, de căldură, nici nu o să mai scriu nimic, nici măcar despre lansarea Demonului amiezii pe care intenționez să o citesc. Alene.

vineri, 6 iunie 2014

Ce caut eu în viața mea?

Cel mai greu lucru din lumea asta, în afară de muncă, evident, e să spui ceva coerent despre tine, ceva scurt și care să te cuprindă, două-trei cuvinte care chiar să te reprezinte, în ele să fie esența ta de om, trăitor pe acest Pământ. Eu mereu mă blochez când mă întreabă cineva: „dar tu cine ești?”, „ce poți să ne spui despre tine?”, „cu ce te ocupi?”. E aproape la fel de rău ca atunci când mă întreabă cinva: „ce mai faci?” De obicei întrebarea asta nu așteaptă vreun răspuns elaborat, fiindcă cel ce te întreabă nu vrea să știe în profunzime ce faci, e doar o uzanță socială și cel mai repede scap cu: „bine”, „nimic și nici n-o să fac vreodată” sau „aș face, dar n-am cu cine”. Cum spunea o prietenă dragă, dacă vrei să afli ceva despre cineva îl întrebi: „cum ești?”, fiindcă te referi la el, la cum se simte, la cum se prezintă el. Dar să nu divaghez.. Niciodată n-am fost în stare să spun ceva care să fie atât adevărat, cât și simțit, dar și reprezentativ. De obicei spun cum mă cheamă, de unde sunt, că sunt student, că scriu sau mai știu eu ce, depinde de situație. De obicei nu mă ocup cu nimic serios, nu-s doctor, inginer, arhitect, nici măcar muncitor necalificat. Ce fac eu se numește, ca să-l citez pe un amic: „facultate de balet” sau „treabă de balet” și nu are nicio legătură cu superbul dans, ci înseamnă mai degrabă că e un mare rahat ceea ce fac, e nimic. Scârța-scârța pe hârtie sau pe taste și nasu-n cărți. Păi asta e profesie? În plus, în fiecare dimineață sunt același, dar sunt altul mereu (ce profund sună, nu?). Păstrez din mine esențialul, chipul (din păcate tot același), kilogramele (nu se mai duc odată, dar îmi place ciocolata, că deh!), unele idei, gânduri, dar nu mă simt mereu același, la fel de bine-dispus, la fel de sigur, energic sau conștient de rolul meu în astă lume, dacă o fi vreunul. 

Dar ce-mi veni să scriu aceste lucruri? Uite ce-mi veni! Azi dimineață m-am dus la baie, am aprins becul,
becul a făcut: poc! și am simțit miros de ars. Am înjurat în voie și mi-am dat seama că nu-i a bună. Am fost, am luat alt bec, și cu speranța în suflet, că ea moare ultima, nu știu de ce, l-am schimbat, dar când am apăsat întrerupătorul, nimic. Am mai înjurat o dată și am pornit înspre etajul 1, unde știam că se află un nene bun la toate. Am mai apelat de câteva ori la el când am mai avut diverse probleme prin casă: o priză stricată, o țeavă spartă, plasa picată de la gem etc. Îl știți, cu toții aveți unul în bloc sau vecin de casă. Pe al meu nu știu cum îl cheamă, n-am știut niciodată, dar când mă gândesc la el îmi vine în minte: handyman, omul bun la toate, degrabă ajutător pentru 15-20 de lei, „depinde de lucrare”. Are vreo 60 de ani de-acuma, încă are accentul moldovenesc și este posesorul unei mustăți magistrale, bine îngrijită. Înjurăturile lui preferate sunt: „futu-te-n cur belit!”, dacă lucrarea chiar nu-i iese, și „dă-te-n pisici”, când e mai degrabă amuzat. Multă vreme am crezut că nu-i însurat sau că e văduv, fiindcă mereu când îl văd prin fața blocului e singur, dar acum 3 luni, când iarăși s-a ars un bec, la bucătărie de data asta, după ce-am sunat la ușă mi-a răspuns o femeie care s-a prins probabil că nu pe ea o caut, fiindcă-s prea tânăr și am venit și neanunțat, și l-a strigat pe nume, dar n-am reținut, ca un făcut, cum îl cheamă. Cert e că omul nu e singur, ba chiar are o nevastă care încă păstrează ceva din frumusețea trecută.

În timp ce-mi repara becul din baie, treabă grea, a trebuit să dea jos oglinda, să schimbe niște fire și alte alea, mai mult pentru a face conversație, dar și pentru că mă plictisisem de fluieratul său, l-am întrebat: „și, cu ce v-ați ocupat? ce-ați lucrat în viață?”, la care el se oprește din treabă și din fluierat, se uită la mine pe sub ochelari, zâmbește și zice: „tată, eu în viața mea am fost electrician, bărbat, stelist șî tată! Dar mă pricep la de toate!”. Am rămas fără cuvimte. Nenea ăsta simpatic și bun la toate știe foarte bine care îi este locul în lume, știe ce e, ce îl reprezintă: meseria, sexualitatea, dar și starea civilă (fiindcă bărbat înseamnă și „soț”), pasiunea și, nu în ultimul rând, motivul pentru care s-a chinuit o viață să câștige bani, copiii. Omul părea împăcat cu sine însuși, singura lui dezamăgire reală în viață a fost, după cum mi-a povestit odată: „când eram tânăr era o babă care avea garsoniera lângă noi șî nu avea pe nimeni șî a rugat-o pe nevastă-mea să aibî grijî de ea, dar eu i-am zis că șe treabă are ea? Șî a îngrijit-o una, o parașută de la 3 șî baba i-a lăsat garsoniera. Ce ciudă mi-a fost! Încă mă gândesc că puteam sî am șî eu o casă șî pentru copii. Fi-mi-ar capul de râs!”.

Încă mă mai gândesc la mărturisirea lui și îmi dau seama că eu nu-s în stare să schimb două fire dacă se arde instalația și face becul: poc!