miercuri, 25 iunie 2014

Cornete, praştia şi dudul (poem)

A plouat în singurătatea mea
Sunt speriat sunt ud sunt rece
Copilul de  altădată
Stă cocoţat în dud deasupra lumii
Trage cu cornete în mine şi râde
Cornetele au cuvinte pe ele
Cornetele îmi vorbesc
Îmi aduc veşti de acasă
Mama e bine sora mea creşte
Bunicul coseşte

Bunica mă aştepta
Mesteca în mămăligă şi privea pe geam
Să vadă dacă vin de la şcoală
Ca nu cumva mămăliga să se răcească
Unde e ea acum mămăliga e mereu caldă
Dar eu nu mai vin de la şcoală
Şi nu mai există geamuri prin care să privească

Tata e murdar tot e plin de vopsele
Mă ia în braţe şi în joacă
Mă spoieşte pe frunte şi pe gene
Râd fericit şi mă gândesc
La gumele turbo ascunse sub pat
Şi la ciocolata pe care mi-o va aduce mama
De la oraş. Îl văd pe marele câine alb
Legat de păr. Doarme la soare
Se sperie de câteva găini care se sperie de el
Îl strig şi dă din coadă
Latră. Peste câteva zile avea să moară
„a dat căţălăria cu piatra în el”
Le spuneam eu tuturor printre lacrimi
Dar marele câine alb e purtat în braţe de tata
Şi îngropat sub bradul din spatele casei

Şi parcă nici ciocolata nici gumele
Nu îşi mai au rostul acum
Dudul bătrân mă ascunde de lume
Praştia şi tubul de cornete mă salvează

Din trecut zboară cuvinte
Le prind cu mâna le suflu de nisip
Şi mi le torn în ureche

flat,550x550,075,f.u4„Înger prost dă-ţi foc la aripi!”
Nu vezi că tot ce-a fost nu mai revine
Nu vezi că toţi toţi de pe planeta asta
Peste o sută de ani vor fi morţi
Înger prost dă-mi mie aripile tale
Pentru o zi şi o să chem copilul din dud
Să spună o poezie lumii
Să tragă cu praştia în soare
Şi cu cornete în trupul fiecărui om
Să tragă cu cuvinte şi emoţii
Să tragă cu trecutul şi să apere viitorul

Dar nu mai ştiu nici cât e ceasul
Nici dacă dorm sau nu
Nici dacă eu sunt tu
Sau tu eşti Nu

Ştiu doar că încă mai respir
Şi încă nu mi s-a scurs viaţa

Nota: Acest poem a aparut initial in revista SemneBune.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu