sâmbătă, 21 iunie 2014

Detașarea

Nu ești încă atât de treaz încât să conștientizezi lumea, ești tot pe jumătate încâlcit în ultimul vis, dar îți apasă în vezică lichidul cald și trebuie să te ridici. Te doare capul și nu înțelegi de ce, doar ai dormit 8 ore și afară este deja lumină. Pentru câteva secunde ai impresia că ești în altă parte, acolo unde este și viața ta, dar nu ești, nu e nimic de care să te agăți și ai vrea să cazi înapoi în somn, dar durerea din vezică devine nesuportabilă, scâncești și te ridici, cazi din pat direct în realitate și îți aduci aminte că senzația de eliberare este una din cele mai plăcute. Din oglindă te privește un chip străin, dar deja te-ai obișnuit cu el, este chipul pe care îl porți peste chipul tău atunci când nu îți mai găsești liniștea. Dai cu apă pe piele, vrei să scoți tot ce e rău din tine și îți freci obsesiv obrajii, până ce aproape îi descărnezi și simți impulsul de a te transforma în lichid și de a te scurge odată cu el în canalele Bucureștiului, unde poate te așteaptă Pennywise clovnul sau poate Bruce Lee, Regele Canalelor sau poate nimic, poate căldura degajată de betoane și mirosul cadaveric al șobolanilor de care se tem până și pisicile pirat. 

Cândva ți-ai imaginat o poveste despre pisicile pirat și i-ai spus-o cuiva, nemaivoind apoi să o scrii nicăieri și
nici să o mai rostești, fiindcă face parte din ficțiunea acelui moment și acea ureche a fost îndeajuns de blândă și de deschisă pentru cuvintele tale, care s-au culcușit acolo și s-au așternut în mici fâșii colorate peste miliarde de alte cuvinte devenind parte a unei legende care a durat o secundă. Și o secundă a durat si viața ta de până acum. Dar lumea merge, nu stă să asculte. Vin și plecă. Iau cu ele totul și nu lasă în urmă nimic, nici măcar ce lăsaseră de-a lungul a câteva milisecunde. Se năruie ficțiunile, fluturii sunt prinși într-un insectar aseptic și încetează să mai bată din aripile de gheață. O privești și nu vezi nimic. Nu e nimic acolo, materie golită de emoție și îndeajuns de ascuțită încât să poată tăia fin și cu atenție orice punte.

Se spune că femeile, atunci când te părăsesc, își ating maximul de frumusețe, pentru ca cel din fața lor să poată observa în detaliu tot ceea ce pierd. Dar nu pierd nimic, fiindcă nu e nimic. Un obiect al dorinței ireal, îndepărtat și pervers. Nu folosesc decât foarte puține cuvinte, vehemente și nesincere, dar tot trupul lor spune de fapt povestea. Poveste care nu e a ta, nu ești tu acolo, nu te regăsești, e alta decât cea pe care o știi tu. Memoria este nesigură și nu te poți baza decât pe simțuri și pe ceea ce este tatuat în celulele corpului tău și pe piele. Asculți și începi să înțelegi că nimic nu a fost real și totuși nu înțelegi cum ai căzut din nou („- De ce cădem? - Ca să ne ridicăm!”, îți strigă o voce amuzată din cealaltă parte a camerei, nu cu scopul de a te face mai puternic, fiindcă este fals, ci pentru a rupe din tine un zâmbet) în iluzie și cam cât teatru poate exista în viața de fiecare zi. Prefăcătorie. Nesiguranță. Masochism. Detașare. Mai ales detașare. O căutată și dulce detașare. Dar nu pentru tine, fiindcă tu ești subestimat. Tu nu ai fost acolo niciodată. Prezență nesimțită, precum mașinile care încetaseră să mai circule sub un cer indescriptibil de lucios, pe când gândurile își opriseră curgerea și doar o picătură de transpirație care se rostogolea dinspre gât înspre piept mai crea legătura dintre lume și tine, în timp ce se crea o legătură între lume și ea.

***

Îți bei cafeaua și zâmbești. Știi că va citi și poate va crede altceva. Dar adevărul chiar nu mai contează. Contează doar rezultatul. Și liniștea ce începe să se aștearnă pe când privești pe fereastră și îți spui: „Îmi bag pula!” Și te ridici spre a nu te mai întoarce niciodată în acel loc, deja închis, deja pierdut, cimentat și extrem de îndepărtat.

Later edit. Cu toate că nu prea îmi place Sartre, am dat din întâmplare peste cuvintele astea care mi s-au părut foarte adevarate: “You know, it’s quite a job starting to love somebody. You have to have energy, generosity, blindness. There is even a moment, in the very beginning, when you have to jump across a precipice: if you think about it you don’t do it.” 

(foto: 1, 2)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu