sâmbătă, 26 iulie 2014

Job interview

Mă gândeam într-o noapte cum ar fi să merg la un interviu la o mare corporație, din aceea cu multe filiale, cu oameni educați să zâmbească și să pară amabili și să primesc întrebarea:
- Și, ce vă place la această corporație?
Iar apoi să se desfășare următorul dialog:
- Absolut nimic.
Femeia tânără din fața mea și-ar păstra  zâmbetul, dar ar fi puțin tulburată:
- Cum nimic? 
- Uite așa, nimic!
- Și atunci de ce vreți să vă angajaț la noi?
- Nu vreau neapărat, dar nu am ce mă face.
Din ce în ce mai tulburată:
- Nu cred că vă înțeleg.
- Nici nu aveți cum. Eu nu vreau să muncesc la corporație, dar am nevoie de bani, am nevoie de ceva are să-mi facă rudele și prietena fericite.
- Noi avem nevoie de oameni pasionați.
- Aveți nevoie de oameni care să facă bani.
- Nu, avem nevoie de oameni frumoși și cărora le place ceea ce fac.
- Nu, aveți nevoie de oameni pregătiți, dar prinși cu credite și cărora nu le permit băncile să mai renunțe la job.
- Să știți că acest interviu este înregistrat.
- Mizez pe asta. 
- Apreciez sinceritatea.
- Întotdeauna am fost sincer și sincer vă spun că îmi displac toate corporațiile în mod egal.
- Vă înțeleg.
- Nu mă înțelegeți, lucrați aici.
- Acest interviu s-a terminat, vă vom contacta pentru a vă comunica rezultatul.
- Nu, nu mă veți contacta, de abia așteptați să mă vedeți plecat.
- Vă mulțumesc pentru timpul acordat.
- Puteți să fiți vreodată sinceră?
- Cineva o să vă conducă afară.
- Da, vă apropiați de adevăratul mesaj.

Dar probabil că acest dialog a mai avut deja loc.

vineri, 11 iulie 2014

Negânduri de dinaintea ploii

„Summer surprised us, coming over the Starnbergersee 
With a shower of rain; we stopped in the colonnade, 
And went on in sunlight, into the Hofgarten, 
And drank coffee, and talked for an hour.” (1) 

De trei zile e cald și apoi plouă. Și plouă, apoi iar e cald. Când e cald simt o neliniște, mă moleșesc și nu pot face nimic, mă plimb dintr-o parte în alta, mă așez pe cimentul încins, mă joc cu pisicul, câinele vine gelos, îl dă la o parte și latră la mine să mă joc cu el. Și eu, pentru a-l întărâta, îl ignor o vreme și el tot încearcă, își bagă botul pe sub mâna mea, îl trage de coadă pe felin și sare în poala mea. În final, îi iau pe amândoi în brațe, dar pisicul sfârșește prin a pleca și rămâne doar el, mândru și învingător. Și el suferă de căldură, are nasul uscat și scoate limba. Adoarme foarte repede și sforăie ca oamenii. Nu am mai avut niciodată un câine care pare atât de muncit de vise și cu cât visează mai mult, dă din picioare și se întoarce de pe o parte pe alta, cu atât sforăie și mai tare. Din când în când schelălăie încet sau latră și se trezește brusc, mirat de lumea în care se află. Dă din coadă și adoarme la loc. 

Când plouă, mă simt brusc plin de energie, ascult fiecare tunet și mă gândesc oamenii peșterilor când
fulgeră. Se luminează cerul și bate vântul, iar eu mă întreb, ca ei, oare de ce se întâmplă asta, pe cine am supărat? Știu foarte bine explicația științifică, o știu încă din școala primară, dar firea mea mistică mă îndeamnă să mă gândesc la cele ascunse. Și cele ascunse mă incită, îmi pun creierul la încercare și gândesc. Free thinking. Ce e în spatele unui fulger, ce e deasupra norilor, cât de mare e Universul, câte Universuri sunt? Or fi oare oameni care dețin adevărul suprem? Oameni care știu tainele vieții și ale morții, care simt energiile lumii și se folosesc de ele pentru a obține putere și or fi alții care îi împiedică? E ca în povești, mereu e așa, mereu există partea Diavolului și partea Lui Dumnezeu. Bătălia dintre ei ține lumea în echilibru. Dar pentru cât timp?

Îmi privesc câinele. E agitat, nu-i place ploaia, îi sperie fulgerele, îl înspăimântă de-a dreptul tunetele, bate cu lăbuțele în ușă și plânge. Vrea să intre în casă, să se ascundă sub pat sau în brațele mele, e neliniștit și îi bate inima tare. El nu știe tainele fizicii, nici nu gândește mai departe de instincte și ele îi spun că ploaia îl udă și că atunci când se aude o așa bubuitură e posibil să se întâmple și ceva rău. Așa că umblă să caute protecție. El nu se întreabă despre forțe oculte, magie, numerologie, ritualuri secrete.

***

Într-o zi incredibil de lungă și indecent de călduroasă am terminat studiile. Am hotărât să-mi cumpăr singur, nu flori, ci zile liniștite, zile cu fluturi prinși în cutii, zile cu pisici și ciuperci, zile și nopți cu muzică, zile transpirate și leneșe. Am plătit pentru ele cu încredere și emoții. Nu e nevoie de bani, ci de o ușoară inconștiență, mult curaj și un gând bun ghidat de simțuri. Și poezie. Și un râs comun, sănătos și cald. Râs ca un ropot de ploaie, care să zdruncine spiritul și să apropie ființe. Lumea se întâmplă, viața e asta, e acum, e aici. Nu în viitor, nu când suntem noi pregătiți pentru ea, ci acum, chiar când scriu aceste cuvinte și chiar înainte să le scriu și erau doar în mintea mea. Cândva poate se va inventa o mașină care să scrie direct gândurile, dar până atunci:

“My nerves are bad tonight. Yes, bad. Stay with me. 
Speak to me. Why do you never speak? Speak. 
What are you thinking of? What thinking? What? 
I never know what you are thinking. Think.” (2)

                                                                             (1,2) T.S. Eliot: The Waste Land