Dezghețul creierului

După mii de ani am reușit să scriu ceva care pare a literatură sau măcar e ceva asemănător (obiectele din text sunt mai apropiate decât par). Odată cu toamna parcă mi se dezgheață creierul, care, paradoxal, a înghețat în timpul verii. Am pus în paranteze politicul, socialul, gălețile cu gheață, supărările și m-am întors asupra lecturii, a scrisului, a vieții, a dragostei. A muncii. Va trebui să munesc, să reînvăț să îmi câștig pâinea cu sudoarea frunții (parcă așa era, nu?), dar fac pași mici, mă întorc înspre mine, pentru a mă putea întoarce înspre lume.

                                                     Flori de gheață

În nopțile cele mai lungi ale anului

Când îngheață până și seva Pământului

Cu toate amintirile ei neplăcute depre oameni

Stăteam cu o cană cu ceai de tei fierbinte

În palmele împreunate ca într-o rugăciune

Cu ochii închiși și ascultam cum bate vântul

Coloana sonoră a unui diafilm mut

Ce rula în mintea mea imagine cu imagine cu imagine

Frântură după frântură luminare după luminare

Și gândeam: ce noapte frumoasă și cum se aburește fereastra

Înghețată cum ceaiul meu e din ce în ce mai puțin fierbinte

Și cum se risipesc florile de gheață

Și se scurg odată cu imaginile și tristețea din filmul meu