Málmhaus (aka Metalhead) este un film din care reiese că femeile se apucă de ascultat metal dintr-o traumă sau pentru că un bărbat (frate sau iubit) ascultă și din care mai înțelegem că doar revoltații pre-puberi pot aprecia acest gen muzical. În plus, ascultătorii de metal sunt niște idioți care nu știu să se poarte în lume, care sunt buni doar să bea, să fie leneși și să sufere pentru că lumea e rea și invidioasă. Artiștii sunt niște clișee și preotul care apare în film este cool, înțelegător și integu. Dacă dai foc unei biserici (cum în mod regretabil au făcut-o unii prin Norvegia anilor `90) nu ești pedepsit fiindcă metalul te-a tâmpit și meriți să fii salvat. Adică Varg Vikernes sau membrii ai unor trupe precum Emperor sau Darkthrone au făcut pușcărie, fiindcă au ars biserici sau au ucis, dar ea e doar mustrată, fiindcă e mică și metalul e rau.

Ideea de bază a filmului este că după ce ești salvat și lași în urmă prostiile, adică muzica metal sau rock, devii un membru de bază al societății. Până atunci ești un ciudat, iar faptul că acțiunea se petrece într-un sat uitat de lume, unde oamenii habar nu au de muzică în general, întărește ideea că filmul este făcut special pentru a arăta ce bizari sunt ascultătorii de metal, de parcă ar fi cu toții trași printr-un calapod, de parcă nu ar avea nimic bun, doar tâmpenii în cap. Acest film este o sumă de banalități, minciuni și clișee. Până și durerea pierederii unui copil, episodul declanșator al filmului, este artificială, nu are viață, nici măcar când plâng nu-i credem pe părinți. Dacă un alien ar vrea să înțeleagă sfâșietoarea suferință a pierderii unui fiu, nu ar trebui să vadă niciodată acest film. M-am ales doar cu faptul că am aflat ceva: cel care îl joacă pe fiul mort este solistul unei trupe faine, The Vintage Caravan.
Personajul feminin principal (Hera) ar fi trebuit să îmi trezească emoții, să mă facă empatic, însă nu a reușit, la fiecare scenă îmi venea să o bat peste fund, pe care îl arată ca o pițipoană emo, cu geaca aia de piele pe care o poartă. Cel care se îndrăgostește de ea este un băiat drăguț, grăsuț și simplu, un banal în toată ființa lui, care o iubește fără să înțeleagă nimic din ea sau din muzică, doar pentru că atunci când avea vreo 12 ani ea s-a uitat la el altfel și de abia a așteptat să o prindă și să o fută.Toată viața lui de adult asta și-a dorit, să o fută pe Hera. Și după ce o prinde, o vrea nevastă și după ce aproape o ia tipa renunță la toată viața ei și există o scenă penibilă în care ea croșetează pentru a arăta că e normală. Înfiorător!
Am avut mari așteptări de la film, de mult îl aștept și m-a dezamăgit teribil. În afară de câteva scene bine filmate, de câteva peisaje superbe, de câteva replici bune și de câteva piese pe care le-am redescoperit, acest film este o pierdere de vreme. Și nu doar pentru că prezintă o imagine foarte banalizată și teribilă a muzicii metal, ci pentru că o face prost. Dacă era un film despre clișeele genului, cu o poveste țeapănă, aș fi înțeles, dar e și slab și greșit, fără cap și coadă. Scena în care tipa înregistrează o piesă jenantă, care nu are treabă cu black metalul, într-un grajd de vaci ar fi putut fi bună, dar e de un umor involuntar incredibil. Iar după ce apar tinerii care probabil îi reprezintă pe cei de la Mayhem urmează vreo 15-20 de minute de film din care nu am priceput nimic și îmi era jenă să mă mai uit. Nu recomand. Toți actorii joacă bine, mai cu seamă Thora Bjorg Helga și Sveinn Ólafur Gunnarsson, dar ce păcat că nu prea au ce juca în general. Păcat și de Ragnar Bragason care în trecut chiar a scos câteva filme bune.