Metalhead, un film banal din care afli cât de rea e muzica metal

Málmhaus (aka Metalhead) este un film din care reiese că femeile se apucă de ascultat metal dintr-o traumă sau pentru că un bărbat (frate sau iubit) ascultă și din care mai înțelegem că doar revoltații pre-puberi pot aprecia acest gen muzical. În plus, ascultătorii de metal sunt niște idioți care nu știu să se poarte în lume, care sunt buni doar să bea, să fie leneși și să sufere pentru că lumea e rea și invidioasă. Artiștii sunt niște clișee și preotul care apare în film este cool, înțelegător și integu. Dacă dai foc unei biserici (cum în mod regretabil au făcut-o unii prin Norvegia anilor `90) nu ești pedepsit fiindcă metalul te-a tâmpit și meriți să fii salvat. Adică Varg Vikernes sau membrii ai unor trupe precum Emperor sau Darkthrone au făcut pușcărie, fiindcă au ars biserici sau au ucis, dar ea e doar mustrată, fiindcă e mică și metalul e rau.

Într-adevăr, acel preot este cool, are tatuaj cu Eddy, mascota Iron Maiden, știe muzică, dar așa cevaCalvary, care este un om complet, si dur și pios și rebel și binecuvântat. Ca toate celelalte personaje din Metalhead, și preotul este un clișeu. Nu există în viața reală sau dacă există este un personaj mult mai bine conturat, bidimensional măcar. Înțeleg că Biserica vrea să fie mai aproape de oameni, mai ales de niște deznădăjduiți ca săracii metaliști, însă e prea de tot. Nu am nimic cu preoții, dar nici nu sunt de părere că sunt atât de mișto ca acest. Un preot genial este cel din

Ideea de bază a filmului este că după ce ești salvat și lași în urmă prostiile, adică muzica metal sau rock, devii un membru de bază al societății. Până atunci ești un ciudat, iar faptul că acțiunea se petrece într-un sat uitat de lume, unde oamenii habar nu au de muzică în general, întărește ideea că filmul este făcut special pentru a arăta ce bizari sunt ascultătorii de metal, de parcă ar fi cu toții trași printr-un calapod, de parcă nu ar avea nimic bun, doar tâmpenii în cap. Acest film este o sumă de banalități, minciuni și clișee. Până și durerea pierederii unui copil, episodul declanșator al filmului, este artificială, nu are viață, nici măcar când plâng nu-i credem pe părinți. Dacă un alien ar vrea să înțeleagă sfâșietoarea suferință a pierderii unui fiu, nu ar trebui să vadă niciodată acest film. M-am ales doar cu faptul că am aflat ceva: cel care îl joacă pe fiul mort este solistul unei trupe faine, The Vintage Caravan.

Personajul feminin principal (Hera) ar fi trebuit să îmi trezească emoții, să mă facă empatic, însă nu a reușit, la fiecare scenă îmi venea să o bat peste fund, pe care îl arată ca o pițipoană emo, cu geaca aia de piele pe care o poartă. Cel care se îndrăgostește de ea este un băiat drăguț, grăsuț și simplu, un banal în toată ființa lui, care o iubește fără să înțeleagă nimic din ea sau din muzică, doar pentru că atunci când avea vreo 12 ani ea s-a uitat la el altfel și de abia a așteptat să o prindă și să o fută.Toată viața lui de adult asta și-a dorit, să o fută pe Hera. Și după ce o prinde, o vrea nevastă și după ce aproape o ia tipa renunță la toată viața ei și există o scenă penibilă în care ea croșetează pentru a arăta că e normală. Înfiorător!

Am avut mari așteptări de la film, de mult îl aștept și m-a dezamăgit teribil. În afară de câteva scene bine filmate, de câteva peisaje superbe, de câteva replici bune și de câteva piese pe care le-am redescoperit, acest film este o pierdere de vreme. Și nu doar pentru că prezintă o imagine foarte banalizată și teribilă a muzicii metal, ci pentru că o face prost. Dacă era un film despre clișeele genului, cu o poveste țeapănă, aș fi înțeles, dar e și slab și greșit, fără cap și coadă. Scena în care tipa înregistrează o piesă jenantă, care nu are treabă cu black metalul, într-un grajd de vaci ar fi putut fi bună, dar e de un umor involuntar incredibil. Iar după ce apar tinerii care probabil îi reprezintă pe cei de la Mayhem urmează vreo 15-20 de minute de film din care nu am priceput nimic și îmi era jenă să mă mai uit. Nu recomand. Toți actorii joacă bine, mai cu seamă Thora Bjorg Helga și Sveinn Ólafur Gunnarsson, dar ce păcat că nu prea au ce juca în general. Păcat și de Ragnar Bragason care în trecut chiar a scos câteva filme bune. 

Patrick Modiano sau încă un nobelizat de care nu am auzit

The Nobel Prize in Literature 2014: Patrick Modiano "for the art of memory with which he has evoked the most ungraspable human destinies and uncovered the life-world of the occupation".

Din păcate nu am citit nicio carte a autorului francez recent nobelizat, dar se pare că am văzut un film al cărui scenariu l-a scris, împreună cu regizorul: Lacombe, Lucien, în regia lui Louis Malle, film ce mi-a plăcut. Dacă la început credeam că i-a apărut doar o singură carte în limba română, În cafeneaua tinereții pierdute, ART, aflu că a fost tradus atât la Humanitas, cât și la RAO sau în vechea colecție Globus, precum și în la fel de vechea colecție Secolul XX, ambele ale Editurii Univers. Întrebarea se pune: cine va traduce restul cărților? Va reuși Editura ART? Îi va lua fața Humanitasul? Va încerca Universul? Se va zbate RAO? Nu știu, dar vom afla curând.

Pe de altă parte, urmărind Facebook-ul, observ că mai nimeni nu a auzit de el, iar cine a auzit strâmbă din nas. Dacă tot trebuia să îi fie dat unui francez, de ce nu lui Tournier, de exemplu, spun mai multe voci. Eu sunt de acord cu ele. Nu mă așteptam să-l ia Cărtărescu, dar mult m-aș fi bucurat. Era favorit Murakami, dar nu o să-l ia, și văd că din ce în ce mai mulți îi pun sub semnul întrebării meritele. Eu nu sunt dintre aceia. M-aș fi bucurat la Philip Roth, dar cred că dintre americani, la ora asta, cel mai îndreptățit ar fi Thomas Pynchon. Îl merită cu vârf și îndesat Amos Oz, dar nici Kadare nu-i de colea. Un poet nu are cum să-l ia, fiindcă tocmai l-a luat în 2011 unul, Tomas Tranströmer, și istoria ne învață că poeții stau mai mult la coadă pentru Nobel.

Poate Adonis l-ar merita, am citit prea puțin. Iar pe Modiano nu l-am citit deloc, după cum am zis, dar uite, ca tot omul snob o să o fac. Mă atrage titlul cărții de la ART și cu ea o să încep. Nu știu cât de bun este, dar până la urmă cine mai înțelege criteriile suedezilor? Îmi par misterioase alegerile lor și eu, dacă mă întrebați, sunt de acord cu vreo patru în ultimii 10 ani: Llosa, Lessing, Pamuk și Coetzee, și m-am bucurat pentru Herta Muller. Am citit câte ceva din toți autorii nobelizați ai ultimului deceniu și da, mi-au plăcut majoritatea, unii mai puțin, dar nu mi-au părut de Nobel. Dar nu eu decid și sunt sigur că atâția alții ar fi în dezacord total cu mine.

Văd că Modiano a scris mult, așa că au editurile ce traduce. Tot e bine, mai fac un ban, mai citim și noi. Nobelul e și el bun la ceva: măcar mai pune lumea pe jar o vreme și astfel se mai discută despre literatură. Nu o să vorbesc despre răul pe care l-a făcut Alfred Nobel și despre cum a vrut să-și spele păcatele donându-și o parte din avere pentru crearea aceastui premiu, fiindcă nu e cazul acum. Vorbesc despre Nobelul pentru Literatură fiindcă la celelalte domenii nu mă pricep și nu mă bag.

M-am bucurat să aud că un chimist german de origine română, Stefan W. Hell, l-a câștigat anul acesta, dar el nu este român, așa cum se laudă unii, ci este, la fel ca și Herta Muller, un român fugit din țara care nu i-a oferit nimic. Ce datorează acești oameni României? Nimic! Poate doar faptul că: în cazul Hertei Muller, anii îngrozitori pe care i-a trăit aici i-au dat material pentru două vieți de scriitoare, iar Stefan W. Hell probabil i-a promis lui Dumnezeu că dacă îl scapă de România o să cerceteze toată viața și o să facă descoperiri bune. Așa că să o lăsăm mai ușor cu naționalismul și să ne vedem lungul nasului. Și acum să citim!