joi, 27 noiembrie 2014

Negânduri de început de răceală: Ivan Ilici sunt si eu

Cred că o să răcesc pentru a nu știu câta oară acum, la început de iarnă. E bizar, nici nu am prea ieșit din casă, fiindcă sunt tânăr absolvent de Litere, licentă+master și, evident, nu lucrez momentan, așa că nu știu de unde aș fi putut lua vreun virus. În casă e cald, atât de cald cât poate fi într-o garsonieră cu un singur calorifer. și ăla călduț, nicidecum fierbinte, pentru că, deh!, Radetul nu are bani de mai mult combustibil, așa că nu pricep. Cert e că de azi dimineață am frisoane și strănut. Dau cu ceai și citesc Tolstoi. Nu e vreo fiță, vezi Doamne, citesc literatură înaltă!, ci chiar simțeam nevoia să citesc ceva clasic, bun, iar bătrânul rus mi s-a părut o alegere potrivită. Rușii sunt oricum dați dracului când e vorba de scris. Nu toți, dar ăștia vechi cu siguranță. Nu m-am apucat de vreunul din romane, ci de un volum e nuvele. Am citit Cuponul fals și Moartea lui Ivan Ilici

Pe aceasta din urmă am mai citit-o în liceu, dar a reușit să mă tulbure la fel de mult, poate chiar mai mult decât atunci. E un duș rece nuvela asta, e o reamintire a ceea ce vom păți cu toții: boală, singurătate, înstrăinare, moarte. Familia nu va mai ști cum să ne ajute pe măsură ce se apropie ceasul și ne e din ce în ce mai rău, soții vor aștepta să ne ducem, unii se vor vedea în locul nostru la muncă sau în societate, copiii nu vor ști nici ei cum să reacționeze și pe măsură ce se va apropia momentul morții  vom fi din ce în ce mai cuprinși de dorul de a mai trăi, ne vom evalua viața și nu vom înțelege de ce am trăit. Unii vor zice că a fost o viață bună, alții vor suferi, își vor da seama că nu au trăit bine, dar în final tot acolo ajungem. 

Cred că e foarte important cu ce gânduri ne trăim viața, de ce ne agățăm, fiindcă cu toții, atei, credincioși, nepăsători, depravați, umili, hedoniști, cumpătați, bogați, săraci, deștepți, frumoși, urâți, melancoloici sau sangvinici etc., cu toții avem nevoie de ceva care să ne fie sprijin: o credință, o pasiune, un gând, un sistem filozofic, o speranță. Cred sincer că cei care nu cred în nimic au mai mult de pătimit, fiindcă pentru ei nu e nimic nici aici (sau doar aici e ceva, dar fără vreun sens anume), nici dincolo: suntem cu toții niște celule puse în mișcare de impulsuri, dar nici pentru credincioși nu e mai simplu, pentru că a crede cere anumite sacrificii, cere renunțare, rugă, umilință, introspecție, e nevoie de liniștire. 

Unii atei sunt fericiți fiindcă se împacă cu gândul morții totale, unii credincioși, cei care au ajuns la o înaltă cunoaștere și elevare spirituală, o transcedere, sunt de asemenea împăcați, dar și unii și alții sunt rarități. Cei mai mulți ducem lupte, ne zbatem să ajungem la un răspuns mulțumitor, ne chinuim să aflăm cum să ne trăim viața, ce anume să facem, cum să câștigăm bani, dar să nu ne compromitem, cum sa avem o familie, dar să nu neglijăm o carieră, cum să facem sex fără să afle celălalt sau cum să mâncăm ciocolată fără să ne îngrășăm, cum să găsim droguri ieftine sau mai știu eu ce alte năzuințe vom fi având fiecare. Ideea e că toate sunt foarte puțin importante atunci când ne aflăm în fața morții și Ivan Ilici știe asta atunci când își rememorează viața. Până la urmă singura întrebare care rămâne este: am înțeles ceva din viață?, am făcut ce trebuie?, (dar și asta e o falsă întrebare, și Ivan Ilici își dă seamă de asta), las ceva în urmă?, mai e ceva după moarte? 

E o problemă religioasă importantă în această nuvelă, ca și în Cuponul fals, de asemenea, o altă nuvelă care mi-a dat fiori: aceea a ajungerii la credință. Tolstoi, se știe, a fost un credincios desăvârșit înspre bătrânețe, chiar dacă s-a îndepărtat de Biserică, iar asta pentru că nu-i convenea ce fac preoții, nu pentru că nu-i plăcea dogma, dar se pare că încă din tinerețe îl bântuie problema credinței, a existenței lui Dumnezeu, și încă de pe atunci își pune personajele șă caute adevărul, și ele pornesc de la necredință și ajung la credință, sau măcar o acceptare a lui Dumnezeu. M-a întristat teribil nuvela lui, dar este și o bucurie înspre sfârșit, o linștire. Mi-a plăcut personajul Gherasim, cel care era mereu curat, avea ghetele curate și cămașa mereu albă. Gherasim e un suflet liber, un suflet sincer, împăcat cu viața și cu moartea, un om care-și vede de treabă și este singurul care nu își întoarce privirea de la Ivan Ilici, e singurul care nu așteaptă nimic, face totul pentru acesta din convingere, din dragoste pentru celălalt. Și în lume astfel de ființe sunt rare, rare de tot.

sâmbătă, 15 noiembrie 2014

Votăm!

Mâine este ziua în care ne alegem președintele. Poate pentru mulți oameni nu înseamnă nimic acest lucru, ori fiindcă sunt scârbiți de întrega clasă politică și au impresia că votul lor nu contează (dar numărul lor este imens și dacă ar ieși la vot ar conta), ori pentru că pur și simplu nu le pasă și unii dintre ei chiar se mândresc cu asta, așa că se pișă pe el de vot. E dreptul fiecăruia să voteze sau să nu voteze, dar de ce să nu vrei să votezi când faci parte dintr-un sistem pe care îl poți clătina dacă vrei, când trăiești într-o țară care până la urmă, fie că o iubești sau nu este și a ta, și mai ales, când ai această putere? 

Unora le e lene să voteze, sunt delăsători și indiferenți, alții cred că sunt revoltați și se opun sistemului, dar uită că adevărata revoltă ține tocmai de acțiune și de exercitarea unui drept. Cum nu există posibilitatea unui boicot general care să presupună neieșirea la vot a niciunui om, lucru care ar dovedi disprețul pentru toți candidații: nu vă vrem, plecați!, singura șansă de a spera la ceva mai bun este ieșitul la vot. 

Eu nu spun nimănui cu cine să voteze, cu toate că ar trebui să fie clar pentru oricine care din cei doi candidați merită și care merită să dispară pentru totdeauna (hai cu: „Mihaela, dragostea mea!” one more time!), fiecare votează cu cine vrea, cu cine consideră că îl reprezintă cel mai bine, dar îndemn la altceva: la gânditul cu propriul cap. Nu vă lăsați influențați de populism, de pomeni electorale, de vorba lungă, nu ascultați de nimeni, nu înghițiți gălușca pe nemestecate, ci meditați o vreme, studiați fiecare personaj și apoi puneți ștampila! Dar aveți gijă pe cine alegeți fiindcă nu există răul mai mic sau mai mare există doar normal și artificial

sâmbătă, 8 noiembrie 2014

Arta de a vorbi degeaba

Suntem un popor vorbăreț. Despre orice știm noi să ne dăm cu părerea și cu toții suntem experți în cam toate subiectele posbile. Nu e rău să îți dai cu părerea, dar e important să ai cu adevărat una, altfel te trezești vorbind „ca proasta-n târg”, cum spune o vorbă din popor. De altfel, românii au multe expresii pentru vorbitul mult și degeaba: „A vorbit și Ion, că e și el om”, ”Vorba multă, sărăcia omului”, „Vorbește gura fără tine”, „Am zis, n-am dat cu parul” și multe altele pe care nu mi le mai amintesc acum. Dar nimic nu-l împiedică pe român să vorbească și rareori câte unul mai zice: „nu prea mă pricep la acest subiect, mai bine tac”, fiindcă românul n-a înțeles pe deplin expresia: „dacă tăceai, filozof rămâneai”. 

Oricum, dacă e să vorbim despre filozofie, tot mai mulți cred că filozofia este vorbăraie goală și au impresia despre filozofi că sunt niște entități diferite de omul „normal”care vorbesc despre lucruri neinteresante sau inaccesibile, de unde și zicerea: „dar ce atâta ilozofie?” sau „mai lasă-mă cu filozofia ta!”, de parcă această ramură umanistă ar fi ceva rușinos sau bună doar pentru câțiva „inteligenți”. La fel se zice și despre scriitori, poeți sau eseiști. Literatura nu e bună de nimic, poate doar să-ți dezvolte imaginația iar majoritatea eseiștilor sau poeților sunt niște visători care habar nu au despre lucrurile reale. 

În schimb, foarte apreciați sunt semidocții sau chiar sfertodocții care sunt în stare să vorbească ore întregi despre nimic sau, mai rău, habarniștii care își dau cu părerea despre subiecte importante fără să aibă ceva de zis, ba mai mult, vorbele lor ajung la mase întregi de oameni care îi ascultă și au impresia că înțeleg ceva. În ultimele săptămâni, de când cu această campanie electorală, m-am tot uitat la tv, pe diverse posturi de știri, am citit pe internet o gramadă de articole, am văzut filmulețe și am realizat ce știam deja, dar parcă nu conștientizasem cu adevărat: media e împânzită cu o grămadă de oameni care parazitează limba română, logica, discursul politic și tot ce ține de comunicare. 

Le parazitează pur și simplu, le denaturează și le rup în bucățele. Unii o fac inocent-naiv, fiindcă nu pot gândi mai mult, alții agresiv-habarnist, iar alții, cei mai periculoși, o fac voit rău fiindcă sunt oameni care au capacitatea de a distinge binele de rău, au competențele neceare pentru a înțelege un mesaj și pentru a-l transmite apoi într-o formă atentă și reală, dar nu o fac, din diverse motive. Cele mai multe motive sunt de ordin financiar.

Aceiași și aceiași comentatori, aceiași și aceiași jurnaliști pârliți și aceleași baliverne toată ziua. Evident, printre ei sunt și oameni respectabili care își fac meseria în mod onorabil, cuviincios și sunt cu adevărat formatori de opinie, dar sunt atât de rari și atât de greu se fac auziți printre zumzetele atâtor demagogi încât mesajul lor nu prea răzbește. În schimb, răzbesc mesajele acestor băgători în seamă, care nu știu prin ce mijloace au ajuns să fie formatori de opinie. Sunt oameni care nu au o idee a lor, nu au o ideolgie, nu au cultura necesară și pe lângă asta, nici bunăvoință, dar totuși îi văd zi de zi la tv, îi citesc zi de zi. Cum ajung acolo? E o întrebare care mă macină. Și cum se face că alții care sunt mai capabili rămân în umbră? Știu că trăim într-o lume în care doar ăla care zbiară cel mai tare și care înjură cel mai bine reușește, dar parcă e prea de tot. Poate sunt eu naiv sau romantic, dar încă mai cred că e necesar să gândești înainte să deschizi gura.

Deunăzi povesteam cu un prieten, la o cafea, despre Victor Ponta aka Puie Monta și Klaus Iohannis Ne contraziceam, avem idei diferite și la un momet dat îmi zice: „dacă nu ar fi fost campanie, despre ce vorbeam noi acum?” Chiar așa! Probabil despre mașini sau femei sau anii de liceu. Dar am impresia că despre orice ar fi vorba, acești oameni ar avea ceva de spus. Și ar face-o tare, răspicat și cât mai violent cu putință. Dar n-ar spune nimic cu adevărat, asta în timp ce oamenii continuă să fie nemulțumiți: de ce se întâmplă, de minciuni, de promisiuni false și de răfuieli politice de tip mafiot.