joi, 27 noiembrie 2014

Negânduri de început de răceală: Ivan Ilici sunt si eu

Cred că o să răcesc pentru a nu știu câta oară acum, la început de iarnă. E bizar, nici nu am prea ieșit din casă, fiindcă sunt tânăr absolvent de Litere, licentă+master și, evident, nu lucrez momentan, așa că nu știu de unde aș fi putut lua vreun virus. În casă e cald, atât de cald cât poate fi într-o garsonieră cu un singur calorifer. și ăla călduț, nicidecum fierbinte, pentru că, deh!, Radetul nu are bani de mai mult combustibil, așa că nu pricep. Cert e că de azi dimineață am frisoane și strănut. Dau cu ceai și citesc Tolstoi. Nu e vreo fiță, vezi Doamne, citesc literatură înaltă!, ci chiar simțeam nevoia să citesc ceva clasic, bun, iar bătrânul rus mi s-a părut o alegere potrivită. Rușii sunt oricum dați dracului când e vorba de scris. Nu toți, dar ăștia vechi cu siguranță. Nu m-am apucat de vreunul din romane, ci de un volum e nuvele. Am citit Cuponul fals și Moartea lui Ivan Ilici

Pe aceasta din urmă am mai citit-o în liceu, dar a reușit să mă tulbure la fel de mult, poate chiar mai mult decât atunci. E un duș rece nuvela asta, e o reamintire a ceea ce vom păți cu toții: boală, singurătate, înstrăinare, moarte. Familia nu va mai ști cum să ne ajute pe măsură ce se apropie ceasul și ne e din ce în ce mai rău, soții vor aștepta să ne ducem, unii se vor vedea în locul nostru la muncă sau în societate, copiii nu vor ști nici ei cum să reacționeze și pe măsură ce se va apropia momentul morții  vom fi din ce în ce mai cuprinși de dorul de a mai trăi, ne vom evalua viața și nu vom înțelege de ce am trăit. Unii vor zice că a fost o viață bună, alții vor suferi, își vor da seama că nu au trăit bine, dar în final tot acolo ajungem. 

Cred că e foarte important cu ce gânduri ne trăim viața, de ce ne agățăm, fiindcă cu toții, atei, credincioși, nepăsători, depravați, umili, hedoniști, cumpătați, bogați, săraci, deștepți, frumoși, urâți, melancoloici sau sangvinici etc., cu toții avem nevoie de ceva care să ne fie sprijin: o credință, o pasiune, un gând, un sistem filozofic, o speranță. Cred sincer că cei care nu cred în nimic au mai mult de pătimit, fiindcă pentru ei nu e nimic nici aici (sau doar aici e ceva, dar fără vreun sens anume), nici dincolo: suntem cu toții niște celule puse în mișcare de impulsuri, dar nici pentru credincioși nu e mai simplu, pentru că a crede cere anumite sacrificii, cere renunțare, rugă, umilință, introspecție, e nevoie de liniștire. 

Unii atei sunt fericiți fiindcă se împacă cu gândul morții totale, unii credincioși, cei care au ajuns la o înaltă cunoaștere și elevare spirituală, o transcedere, sunt de asemenea împăcați, dar și unii și alții sunt rarități. Cei mai mulți ducem lupte, ne zbatem să ajungem la un răspuns mulțumitor, ne chinuim să aflăm cum să ne trăim viața, ce anume să facem, cum să câștigăm bani, dar să nu ne compromitem, cum sa avem o familie, dar să nu neglijăm o carieră, cum să facem sex fără să afle celălalt sau cum să mâncăm ciocolată fără să ne îngrășăm, cum să găsim droguri ieftine sau mai știu eu ce alte năzuințe vom fi având fiecare. Ideea e că toate sunt foarte puțin importante atunci când ne aflăm în fața morții și Ivan Ilici știe asta atunci când își rememorează viața. Până la urmă singura întrebare care rămâne este: am înțeles ceva din viață?, am făcut ce trebuie?, (dar și asta e o falsă întrebare, și Ivan Ilici își dă seamă de asta), las ceva în urmă?, mai e ceva după moarte? 

E o problemă religioasă importantă în această nuvelă, ca și în Cuponul fals, de asemenea, o altă nuvelă care mi-a dat fiori: aceea a ajungerii la credință. Tolstoi, se știe, a fost un credincios desăvârșit înspre bătrânețe, chiar dacă s-a îndepărtat de Biserică, iar asta pentru că nu-i convenea ce fac preoții, nu pentru că nu-i plăcea dogma, dar se pare că încă din tinerețe îl bântuie problema credinței, a existenței lui Dumnezeu, și încă de pe atunci își pune personajele șă caute adevărul, și ele pornesc de la necredință și ajung la credință, sau măcar o acceptare a lui Dumnezeu. M-a întristat teribil nuvela lui, dar este și o bucurie înspre sfârșit, o linștire. Mi-a plăcut personajul Gherasim, cel care era mereu curat, avea ghetele curate și cămașa mereu albă. Gherasim e un suflet liber, un suflet sincer, împăcat cu viața și cu moartea, un om care-și vede de treabă și este singurul care nu își întoarce privirea de la Ivan Ilici, e singurul care nu așteaptă nimic, face totul pentru acesta din convingere, din dragoste pentru celălalt. Și în lume astfel de ființe sunt rare, rare de tot.

2 comentarii:

  1. Și eu îs mare fan autori ruși. Atâta de mare încât m-am înscris și la un curs de rusă acum ceva vreme.

    RăspundețiȘtergere
  2. si mie imi plac, dar de rusa nu m-am gandit sa ma apuc :))

    RăspundețiȘtergere