sâmbătă, 12 decembrie 2015

Anihilarea personalității și uitarea colectivă

În prag de praznicul Nașterii Domnului m-am găsit să recitesc o carte cutremurătoare, Fenomenul Pitești de Virgil Ierunca, în prima ediție de la Humanitas, pe care am dat acum câțiva ani fabulosul preț de 1.99 lei. Încă o dată, cei care se plâng că nu au bani de cărți să se abțină, fiindcă dacă chiar vrei cu adevărat să citești, găsești astfel de comori la prețuri insignifiante. Poate dacă i-ai vedea pe jos nici nu te-ai apleca după ei, dar nici te plângi. E adevărat, cărțile noi sunt uneori incredibil de scump, însă nu e nevoie să citim doar ultimele apariții când sunt atâtea cărți remarcabile în lume.

Lectura aceasta mi-a fost prilejuită, impusă chiar, de lectura cărții lui Constantin Noica, Rugați-vă pentru fratele Alexandru, în ediția Humanitas 20 de ani, pe care am luat-o la 10 lei. Iarăși un preț foarte mic. Dar nu despre bani vreau să aduc mărturie, ci despre necuprinsul din aceste cărți. Două mărturii a două epoci, a două feluri de detenție. Ce s-a întâmplat la Pitești între 6 decembrie 1949 și 1963 a fost un model de cruzime și de imaginație diabolică în fața căreia s-ar încrunta chiar și Marchizul de Sade. Și dacă acest autor francez doar și-a imaginat o serie de torturi, iată că în România perioadei Dej acestea chiar au avut loc cu adevărat. Tristețea anilor în care oamenii erau obligați să își tortureze prietenii în închisori, dar și a anilor în care erau „doar” bătuți și umiliți nu ar trebui expediată într-o zonă îndepărtată și lăsată acolo. 

Așa-zisa reeducare prin tortură despre care scrie Ierunca, care consta în torturare neîntreruptă a deținuților chiar de către ceilalți deținuți, care și ei, la rândul lor fuseseră torturați este cu siguranță cea mai cruntă formă de dezumanizare pe care o cunosc eu și nu doar eu. Iar faptul de a fi condamnat la ani grei de închisoare pentru că gândești altfel sau pentru că citești o carte, așa cum au pățit-o atât Noica, dar și mulți (sute, mii de oameni) alții iarăși este o crimă împotriva nu doar a oamenilor, ci chiar a ideii de existență liberă. Dar, tocmai despre lipsa de libertate în toate formele ei a fost baza comunismului. 

Prea repede uităm trecutul și prea mult ne preocupăm de nimicurile zilnice. O să mi se spună: dar ce
mai contează ce s-a întâmplat acum nu știu câți ani, oamenii ăia deja au murit, ce mai trebuie să ne reamintim suferințele? Mai bine să ne bucurăm! Mai bine să ne vedem de viața noastră! Nu pot nu să îmi amintesc de mai recentul episod dramatic, cel de la Colectiv, și de ușurătatea cu care s-a trecut pese el. Nu toți au uitat, dar majoritatea oare se mai interesează? Se mai gândește cineva la faptul că 60 de oameni nu vor mai petrece Crăciunul anul acesta? Mi se va răspunde: zilnic mor milioane de oameni, ce, ar trebui să-i plângem pe toți? Nu, fiindcă ei sunt plânși de alții, și nici nu trebuie să-i plângem la nesfârșit, dar măcar să ne amintim de ei. O lumânare, un gând bun, o evocare. Se spune că oamenii mor a doua oara atunci când sunt uitați. Să nu îi uităm!

Evident, nu există nicio legătură între ce s-a întâmplat în închisorile comuniste și gravul accident din Colectiv, a fost o alăturare necauzală născută din ideea de uitare: uităm prea mult, prea repede. Nu acuz pe nimeni până la urmă, e normal să uităm, altfel nu ne-am mai putea duce viețile, dar măcar din când în când să stăm și să medităm la ce a fost, poate astfel vom fi mai pregătiți pentru ce va fi. Lectura acestor două cărți m-a cutremurat teribil. Știam deja toate acele lucruri, știam de ororile petrecute în perioada „reeducării”, știam de torturi, de bătăi, de frică, dezumanizare, știam despre moartea care s-a instaurat în închisorile comuniste de la Pitești, Gherla, Târgu-Ocna, Aiud și altele, dar cu fiecare reamintire, cu fiecare relectură a acestor mărturii mă cutremur. Cum e posibil ca cineva, în ziua de azi, să mai viseze la comunism, la marxism, la vremurile acelea? Să zicem că omul simplu își amintește de fapt tinerețea lui, să admitem că propaganda a funcționat teribil de bine și mulți nu mai pot crede nici măcar cu dovezi lucrurile despre care scriu Ierunca sau Noica, dar ce te faci cu tinerii care visează la un nou socialism, la o nouă dictatură? 

Mulți sunt pur și simplu închiși la minte, alții vor să șocheze, dar există în unii acea răutate pe care am descoperit-o în torționarii descriși în aceste cărți. E acea voluptate a schingiuirii altui om, acea sete de putere. Acești dezaxați sunt cei care construiesc de fapt un sistem al terorii, ei sunt baza. În urma lor vin profitorii, decăzuții moral, lingușitorii, frustrații altor regimuri. Dar marea operă a terorii este înfăptuită de cei care iubesc să bată, să tortureze, să ucidă. Oameni de acest gen există oriunde, oricând, dar doar într-o societate bolnavă ei pot fi eroi, pot avea funcții, pot avea putere. În orice stat drept aceștia putrezesc în închisoare sau sunt executați, însă comunismul și alte ideologii extreme i-au folosit ca pioni principali în propagarea „omului nou”. 

http://www.mtholyoke.edu/
Nu știu cum au rezistat atâția oameni în închisorile comuniste, nu știu cum de au mai putut trăi după. Noica, de exemplu, a mai făcut multe după aceea, a lăsat o urmă puternică în cultura românească. La fel și Virgil Ierunca, Steinhardt și mulți alții. Dar sunt sigur că au fost și alții care nu au mai putut face nimic, s-au resemnat, au înnebunit, au stat cât mai departe de lume, au trăit o existență cât mai puțin bănuitoare, cât mai conformă. În cazul unora, experimentele și bătăile au dat roade și s-au alăturat torționarilor, alții au fost atât de înfricoșați încât gândul că s-ar mai întoarce acolo i-a făcut să semneze orice și să facă orice. Și cine poate să-i condamne? Nu toți au stofă de martir. Cu adevărat condamnabili sunt cei care s-au alăturat de bună voie, au făcut tot răul de bună voie, ori pentru foloase proprii, ori din cine știe ce convingeri interioare. Mulți mai trăiesc și azi în liniște și pace și vor muri fără să plătească pe lumea aceasta. 

Recomand citirea acestor cărți și a altora de acest gen, mărturii ale unor fapte pe care cu greu le poate cuprinde mintea umană, tocmai pentru a nu uita. A nu uita nu numai ce a fost atunci, ci tocmai faptul că omul e capabil, în lipsa unor modele etice, morale, religioase, de niște lucruri de o cruzime excepțională. Și poate dacă nu uităm, poate dacă ne reamintim, nu vom mai face atâta rău, vom fi mai îngăduitori unii cu ceilalți. Știu, sunt naiv să am aceste năzuințe, dar îmi asum naivitatea și sunt convins că oricare dintre noi poate alege să hrănească mai mult binele din el și mai puțin răul. Și să nu uităm că printre noi există monștri, iar cei mai mulți zâmbesc și par prietenoși. 

marți, 1 decembrie 2015

Singurul loc (poem)


Poem scris după publicarea volumului „La o țigară cu umbrele”.

Pe acest drum am devenit oameni
Pe aici veneam de oriunde
În acești copaci au crescut fructe
Și noi am crescut odată cu ele
Pe aceste pajiști au păscut vite
Și noi le citeam din Robinson Crusoe
Iar ele răgeau pentru Vineri

De la aceste geamuri am privit ploaia
Și frunzele toamnei cum încălzeau bruma
Prin aceste locuri a fost un râu
Și un mușuroi de furnici mare cât Atlantida
Pe el creștea cel mai verde macriș

În aceste locuri se făcea o pâine cât
Luna de mare
Se dusese vestea în alte locuri
Veneau oamenii să o guste
Aveau și ei pâine
Dar nu aveau acest loc
Doar aici era bună

Aici se făcea și se împlinea lumea
În locul acesta lătrau cei mai blânzi câini
Și pisicile își ridicau cel mai sus coada
În aceste locuri cireșele erau mai dulci
Și cu dudele puteai să îți pictezi viitorul
Și toate era bune în aceste locuri
Chiar și lacrimile curgeau mai în tihnă aici

Femeile erau cele mai mândre aici
Se îmbrăcau după cum le era sufletul
Și bărbații își umflau mușchii
Doar pentru a le căra în brațe
Aici pe cer norii spuneau povești
Prin formele lor și aduceau ploaia când trebuie

Multe erau speciale aici
Și pământul nu ne-a uitat forma
În el sunt gropile nesăpate încă
Și doar el știe să ne îmbrățișeze din nou

Din aceste locuri am plecat
Mulți am plecat
Fără să fi plecat vreodată cu adevărat
Niciodată nu pleci dintr-un loc
În care ți-ai născut veșnicia

(foto: Andrei Baciu)

luni, 9 noiembrie 2015

Scrieri de mână (1)

Nu știu câți dintre voi mai scriu de mână, cu stiloul, cu pixul, cu un creion. Și nu mă refer la momentele în care sunteți nevoiți să redactați o cerere, o demisie, o notă informativă, ci pur și simplu, în loc să scrieți pe blog sau pe Facebook să scrieți într-un jurnal. Cred că din ce în ce mai puțini, dar sunt sigur că nu atât de puțini pe cât s-ar crede. Oamenii încă își mai trimit scrisori sau vederi de la mare (nu doar hipsterii) și mulți scriu jurnale pe care nu le vor la îndemâna oricui. Sunt la modă vlogurile, consturile de Instagram, dar omul încă mai scrie în agendă, într-un carnețel. 

Studenții încă o mai fac, asta cu siguranță. La fel și unii scriitori. Dar e clar că alta e senzația și plăcerea atunci când scrii de mână. M-am apucat de citit un mic roman scris de Marco Santagata- Copistul, despre anii de bătrânețe ai lui Petrarca și relația acestuia cu cel care îi transcria „pe curat” textele. Copiștii erau pe vremuri o breaslă de bază și erau apreciați pentru caligrafia lor, pentru talentul de a scrie fără greșeli, fără pete, mai ales că se foloseau de pene înmuiate în cerneală, nicidecum nu se inventase stiloul pe vremea lui Petrarca . Și în ziua de azi sunt omeni care își pot câștia pâinea cu „penița”. Sunt aceia care au un scris caligrafic, îngriijit și se ocupă de tot felul de proiecte în lumea publicității, a tipografiilor. 

Eu încă scriu de mână destul de des și am hotărât ca, din când în când, să public pe blog câte o mică mostră din ceea ce scriu în ceea ce am numit „Scrieri de mână”, în fapt bucăți e text pe care le scrijelesc într-un caiet: cu gânduri, însemnări diverse, idei legate de cărți sau de ce se întâmplă. Pe calea aceasta vă îndemn și pe voi să nu uitați a scrie de mână pierduți cu degetele pe literele tastaturilor. 

vineri, 6 noiembrie 2015

O săptămână mai târziu


Am tăcut zilele acestea, nu pentru că nu aș fi avut destule de spus/scris, ci pentru că dacă aș fi scris sub impulsul emoțiilor sau al nervilor cu siguranță aș fi intrat și eu în rândul celor care au umplut în mod necugetat și nedemn internetul cu păreri netrecute prin filtrul conștiinței. Nu zic că tot ce s-a scris a fost așa, nu, am citit multe articole de bun-simț, pertinente sau pur și simplu emoționante. 

La aproape o săptămână de la incendiul din Colectiv, în urma căruia au murit atâția oameni, mulți pe care i-am văzut de-a lungul anilor la concerte, oameni pasionați de muzică și care s-au dovedit a fi mult mai buni decât o grămadă de falși eroi care se ridică mereu după bătălie, nu sunt încă răspunsuri, doar păreri. Dumnezeu să îi ierte pe cei plecați dintre noi! Au căzut, în mod deloc neașteptat, câteva capete, dar cine îi mai aduce înapoi? Mulți sunt răniți, printre care și prieteni la care mă gândesc zi de zi și pentru care mă rog așa cum pot, așa cum mă ajută bruma asta de credință. 

Mă gândesc că era gata să fiu și eu acolo, în club, la concertul celor de la Goodbye to Gravity. Îmi place trupa, e una din cele mai incredibil de bune trupe de metal românești. Am mai fost la concerte de-ale lor și mereu m-au lăsat cu dorința de a îi mai vedea. În plus, în puține locuri mă simt cu adevărat bine: la concerte rock, în prezența cărților, cu cei câțiva prieteni, cu iubita, cu familia, uneori - din păcate fiindcă merg foarte rar - la biserică. De câțiva ani buni am obiceiul de a fi prezent la cât mai multe evenimente rock/metal, mai ales pentru că de câțiva ani scriu pentru o publicație de gen și am avut mai mult acces la ele decât până atunci.

Dumnezeu m-a ferit acum, am fost ocupat cu altele, nu am văzut că va fi concert, nu am mai ajuns. M-a sunat mama la 12 noaptea îngrijorată (de-a lungul zilei următoare m-au sunat foarte mulți) și mi-a spus ce s-a întâmplat iar din clipa aceea am avut câteva zile în care am fost om-neom, am uitat de probleme, griji, lipsuri, depresii și am stat conectat pentru a vedea ce se întâmplă. Am ajutat cum am putut, am aprins lumânări, apoi am ieșit în stradă când lucrurile au luat o altă întorsătură, una revoluționară. Nu mi-au plăcut niciodată revoluțiile, dacă se ajunge acolo înseamnă că e foarte grav și, de obicei, în urma lor, ca și în urma războiului, apar cioclii care profită. Dar de data aceasta am ieșit, nu am mai putut sta deoparte. Nu știu ce se va întâmpla, chiar în clipa asta președintele se întâlnește cu câțiva reprezentanți ai Străzii. Eu nu i-am ales, nu știu cine i-a ales, nu știu ce vor rezolva, ce vor discuta. Rămâne de văzut.

M-am abținut până azi să comentez toată revolta anti-Biserică. Recunosc că reprezentanții BOR nu
sunt cei mai buni comunicatori și au multe păcate, sunt mulți iubitori de bani, dar în orice loc există oameni corupți și incompetenți, la fel și în cadrul Bisericii. Aș vrea, ca ortodox, să se schimbe multe în cadrul Bisericii care mă reprezintă, dar le-aș recomanda mai mult discernământ celor care critică mai ales când nu cunosc. Și da, nimeni nu s-a luat de credință, doar de instituție, ceea ce e corect până într-un punct. Patriarhul a cam greșit, dar sau fost preoți prezenți, chiar așa, neinvitați, la locul unde au murit oamenii și în toate bisericile din țară, la rugăciune. Dar nu am văzut legătura dintre „spitale și catedrale”. Nu cred că dacă le construiești pe unele nu mai poți să le construiești pe altele. În plus, de-a lungul istoriei construcția de biserici a mers mână în mâna cu cea a construirii de spitale, care erau construite pe lângă acele biserici. Iar alături de spitale erau și școli. Dar nu mă avânt să mai comentez nimic, au fost destui care au făcut-o mult mai bine decât aș face-o eu. 

Doar observ că atunci când există o criză apar și ateii militanți. Am o întrebare: dacă nu credeți în Dumnezeu, ce vă interesează dacă preoții sunt sau nu buni, dacă Biserica e sau nu dreaptă? A, da, pentru că e finanțată de Stat. Bun, așa e. Însă oare chiar acei bani, care nu știu dacă sunt chiar atât de mulți pe cât se spune, sunt fix problema? Nu sunt nici eu total de acord cu construirea Catedralei, așa cum nu sunt foarte multe fețe bisericești, dar nici nu mă deranjează, însă oare acolo se duc toți banii? Eu sunt și rocker și ortodox, cum a zis și Alexandru Vakulovski, vreau și spitale și biserici. Vreau să fie respectați și creștinii și ateii pentru ceea ce cred. Până la urmă tot copiii Domnului suntem, fie că o credem sau nu.

Oare nu se pierd mai mulți bani când construiești 1 km de autostradă cu de 5 ori mai mulți bani decât ar trebui sau când schimbi pavajele de 2 ori pe an? Nu se pierd când corupția este în floare peste tot? Vă rog să-mi dați exemplu de o singură primărie unde nu există corupție, din cel mai amărât sat până la primăria capitalei. Sau din oricare altă instituție. Acolo sunt banii cu care s-ar construi spitalele sau școlile. Apropo de școli. Problema se pune pe instituție și pe metodele de predare, pe ce se predă, pe cum se dau legile, nu pe ziduri care sunt sau nu ridicate. 

Dar să mă întorc de unde eram început. Cel mai grav mi se pare că nu există demnitate. Din partea Statului, din partea oamenilor care știu doar să arunce pisica moartă în ograda oricui, oameni pe care tot noi i-am votat. Până nu se vor curăța Guvernul și Parlamentul de toți foștii comuniști, de toți coruptibilii, de toți cei cărora le cântă cătușele la urechi nu vom reuși mare lucru. Până una alta, eu sunt cu gândul mai ales la cei din spitale. Ei sunt cei care au nevoie de ajutor acum. Și ei, la fel ca noi toți, avem nevoie de o lume nefalsificată. Preoții să facă rugăciuni, medicii să fie la fel de incredibil de buni ca și până acum și îmi doresc ca tot ce se întâmplă zilele astea să aibă rezultate. Până atunci, încă o dată, Dumnezeu să îi ierte pe cei care au murit!

(foto)

miercuri, 2 septembrie 2015

Toamna se poartă bine cu mine


În fiecare an aștept venirea toamnei în ciuda faptului că mulți ani toamna însemna începerea școlii. Eu nu aveam problema asta, că începe școala, că nu mai am timp de joacă, că trebuie să îmi fac temele și nici chiar în clasa a 12-a nu mi se părea chiar atât de gravă situația. Nu neg că am avut mari emoții, mai ales că pentru mine a fost un an extrem de dificil din multe motive pe care poate le voi explica altă dată. Nu glumesc când zic că aș putea scrie un roman bun despre acel an dacă reușesc să mă adun și să îmi adun amintirile nu doar despre mine ci și despre câteva persoane care au fost atunci aproape zi de zi cu mine. 

Dar să reiau. Nu mă temeam de școală și nu credeam nici că BAC-ul e sfârșitul lumii. Mă temeam de el mai ales pentru că de la mic la mare toată lumea numai despre asta vorbea. Știu, pentru că sora mea urmează să dea BAC-ul anul acesta (și îl va lua cu succes!), dar discuțiile nu se mai termină. La școală, acasă, în bar la o cafea, la întâlnirea cu o fată, la masă cu părinții își scotea coarnele și acest BAC. Ea adevărat, pentru cei mai mulți elevi este o mare problemă fiindcă dacă n-ai învățat nimic aproape 12 ani e cam greu să îngrași porcul cunoașterii în ajun. 

Pe vremea mea se mai puteau face „șmecherii”, acum e din ce în ce mai greu, nici chiar cei cu multe pile nu mai pot, dar pe atunci mulți au scăpat de prigoană cu un plic bine ațintit. Să nu ne ascundem după degete, șpaga la BAC a fost ani de zile o afacere mai mult decât profitabilă. Poate mai profitabilă este (în continuare) șpaga pentru a-ți lua carnetul de conducere, dar în perioada verii cred că nici marii afaceriști ai orașelor nu făceau mai mulți bani decât cei câțiva descurcăreți care făceau și desfăceau notele pe care le luau elevii. Dar să trecem peste, eu chiar cred că se face prea mare tevatură cu BAC-ul și profesorii și elevii sacrifică un an doar pentru acest examen când ar fi mult mai simplu dacă pe de o parte profii ar preda cum trebuie și copiii ar învăța măcar o oră pe zi. Dar ce scriu eu aici, basme populare?

Începusem cu toamna. Mie îmi place când vine fiindcă eu atunci simt că mă deștept. Vara bună pentru vacanță, continuă sau nu, pentru citit cărți ușurele, pentru beri în pub-uri, pentru bicicletă, pentru mare, munte, piscină. Iarna te ține în casă sau te transformă în alcoolic de la cât vin fiert bei pentru a-ți mai simți inima cum bate. Dar te mai dai cu sania, mai face Primăria un ban cu deszăpezirea, mai mănâncă și jurnaliștii lui pește o pâine cu aceleași știri („iarna i-a prins pe demnitari nepregătiți”, „iarna aceasta este cea mai grea din ultimii ani” - care ultimi ani nu se știe -, etc.) sau câțiva creștini autentici se bucură autentic de Nașterea Domnului, nu doar bagă în ei cozonaci și piftii. 

Primăvara e și ea frumoasă, mai miroși o floare, mai vezi un început de fustă mini pe stradă, promisiune pentru vara ce va veni, mai vorbești despre cât de rea a fost iarna ce tocmai a trecut. Eu mă simt bine mereu atâta timp cât sunt în viața și nu sunt bolnav, dar toamna îmi place în mod special. Cel mai mult am scris toamna, cel mai activ sunt toamna, îmi place peisajul, îmi plac ploile, sunt mai bun, mai fericit (vorba cântecului). Din păcate de două toamne încoace nu mai sunt nici măcar student și am amânat și anul acesta Doctoratul. Aia e! La anul. 

Dar toamna acesta se poartă și refugiații (vreo 1700 or să vine în noiembrie), se poartă meteoritul care ne va spulbera chiar acum, în septembrie, se poartă protestele, se poartă discuții despre noile haine ale Primei Doamne, se poartă demascarea (din nou) a securiștilor care ne conduc fără a fi măcar unul arestat. 

Divaghez, dar aseară m-am uitat fascinat vreo jumătate de oră la o conferință de presă pe care a
acordat-o Gigi „Scriitorul prolific” Becali, undeva la el acasă, pe tronul lui placat cu aur. Mă uitam și eram de-a dreptul înmărmurit. Am descoperit un Becali îmbătrânit, trist, înfricoșat (de zece ori a spus, numărând pe degete, că el nu mai face pușcărie pentru nimeni în afară de soție, mamă, sora și cele trei fiice, nicidecum pentru alții, nepoți, fini sau prieteni. Era un Becali care semăna cu Becali, la vorbă, la port, la gesturi, la aroganță, la orice, dar nu mai era el. La fel de agramat și de furios (dar totuși un scriitor!), dar obosit, turmentat. Până la urmă viața chiar nu iartă pe nimeni.

Dar toamna aceasta sper să fie una buna pentru mine, vreau să fiu liniștit, fără problemele de peste vară, vreau să mai scriu ceva după „succesul” cărții mele (la reducere pe elefant), să stau cu prietena, cu scumpa mea soră, cu familia, cu prietenii, să îmi câștig pâinea, să citesc. Și dacă nu vine meteoritul sau nu se îndeplinește repede ce a scris Houellbecq în Supunere, atunci poate mai am o șansă. 

vineri, 31 iulie 2015

Am dormit pe ploaie

La 7.30 m-am trezit să merg la baie și afară ploua cu găleata. Pentru o secundă m-am speriat că trebuie să merg la job, dar mi-am dat repede seama că nu mai am job de o săptămână și că nu mai sunt în București. Sunt la țară, unde nu știu dacă s-a născut sau nu veșnicia, dar cu siguranță e puțin mai răcoare și e somnul mai bun. Așa că m-am culcat la loc până la 10. A fost cel mai bun somn din ultimele luni, alea trei ore pe care le-am dormit cum dormeam numai în copilărie, lângă soba bunicilor în timp ce ei se certau au fost fantastice. Eu nu înțelegeam că se ceartă și pentru mine era un zumzet plăcut, cam ca teatrul radiofonic pe care îl ascultau uneori chiar în timp ce se certau. Poate și de aia nu percepeam nimic rău, fiindcă mi se păreau la fel. Nu știam pe atunci ce e aia ficțiune, dar intuiam eu ceva.

Acum să nu credeți că se certau mereu. Nu, dar e o veche amintire de-a mea: cum stăteam înfofolit în patul de lângă sobă, eram atât de calm și de somnoros încât nici nu mai percepeam că sunt om, radioul era pornit pe teatru radiofonic și bunicii mei aveau o dispută. Și eu am adormit și a fost bine. Așa și acum, am dormit atât de bine, trei ore de vis. La propriu și la figurat. Îmi era dor. Ploua cum îmi imaginez că ploua la începutul lumii, cu putere, cu tinerețe, o ploaie rece și muzicală. Cu vânt, cu picături mari, cu nori care se băteau în cer. Fără intermitențe, fără oboseala, cu multă trudă cu apă din belșug.

Eram foarte obosit și terminat psihic și fizic după multe întâmplări ciudate. Am dormit pe ploaie (corect ar fi „în timp ce ploua afară”, dar îmi place să cred că dormeam chiar pe ploaieși a fost cel mai bun lucru de multă vreme încoace. Asta am vrut să vă zic, să mă lud, să mă bucur. Mă voi întoarce, de data asta cu adevărat, la scris mai aplicat și mai mult, dar acum atât am avut de scris: am dormit pe ploaie ca în copilărie și a fost bine.

joi, 25 iunie 2015

Adevăr Divin For You de la Femeia Multiorgasmică


Nu mai știu când am văzut prima dată o carte despre îngeri galactici care intră în părul tău și aduc cu ei puterea magică a celor 77 de chakre cu ajutorul căreia accesezi energia Chi cu care te conectezi la Univers și care te ajută să vorbești cu morții care nu sunt morți, trăiesc mai departe într-un alt univers pe care îl poți accesa prin intermediul unui vorbitor în numele morților vii care poartă dialoguri cu Dumnezeu în timp ce femeia sa multiorgasmică citește o carte despre reflexologie în compania unui alt înger care îi dă sfaturi despre cum să se simtă a doua fiică a Evei când mănâncă plante culese din Atlantida. 

V-ați prins, sper, că vorbesc despre droaia de cărți ezoterice care au invadat și inundat pământul și librăriile/bibliotecile sale. Cărți despre îngeri, magie energie, extratereștrii, planuri secrete, atlantide, lemurii, dumnezei care mai de care mai vorbăreți, ucenici din ce în ce mai inițiați, alchimiști postmoderni, energeticieni, marțieni, feminitate fără bariere, o grămadă de guri (pluralul de la „guru”) care mestecă aceleași și aceleași bucăți de spiritualitate deviantă și falsă care prinde din ce în ce mai bine la o largă categorie de oameni. 

De când lucrez într-o librărie am avut ocazia să cunosc oameni care citesc așa ceva și am putut să răsfoiesc o grămadă de cărți din zona aceasta. O parte din atribuțiile jobului constau: în a aranja rafturile, în a organiza marfa nou-venită și în a ajuta oamenii să găsească o carte anume și de a le da informații despre ea. Așa că, mânat de o curiozitate barbară („băiatul moșului, nu fi barbar”), am petrecut ore bune în fața rafturilor unor edituri precum Adevăr Divin, For You, Editura Venusiană, Daksha sau Herald (cu toate că aceasta din urmă îmi inspiră ceva mai multă încredere) și m-am declarat absolut uimit și fascinat de inepțiile pe care le publică. Chiar îmi doresc să mă angajez la una din aceste edituri (visez la For You care, de exemplu, pe lângă multele energii și feminități, sunt cei care au scos cartea de mare prostie și succes Fluturi, despre care a scris aici Andreea T. și care se vinde încă foarte bine, nu e zi să nu o cumpere măcar 2-3 persoane) și să cunosc și eu oamenii din spatele acestor minunății bizare. 

E adevărat, multe sunt traduceri, dar sunt și câțiva autori români care scriu de rup despre tot felul de
bazaconii mistico-spirituale. Pe mulți dintre ei îi puteam vedea la defunctul OTV, pe unii îi mai găseam prin emisiunile lui Oreste și mai nou îi găsim pe la Nașul TV. Oameni cu multe doage lipsă, dar coerenți în nebuniile lor, care scriu despre misterele pădurii virgine din Bucegi unde apar iele și unde coboară zeul fertilității și face sex cosmic cu 7 virgine sculate din morți și aduse din Atlantida (inventez, dar nu m-aș mira să fie și acesta unul din subiectele abordate) de parcă chiar ar fi ceva real.

Totuși merită să împărțim cărțile acestea în niște categorii:

1) Îngeri, diavoli, fantome, dumnezei, vise, inițieri. Să vă dau câtva exemple de titluri: Îngeri în părul meu, Magia vieților trecute, Călătorul mistic sau Conversații cu Dumnezeu (carte în 3 volume, mai groasă decât Război și pace, așadar omul a vorbit al dracu de mult cu vocea din mintea lui pe care o credea Dumnezeu). Fanii acestor cărți sunt de obicei femei trecute de prima tinerețe, probabil văduve sau neîmplinite sexual și spiritual, care  au trecut printr-o perioadă grea și, fiind romantice incurabile și sensibile, au descoperit că există oameni care au scris despre problemele lor și au dat soluții. False, evident, dar liniștitoare. Nu au avut o educație religioasă autentică și au fost înclinate spre visarea bolnăvicioasă. Probabil sunt foste cititoare, prin anii `90, de romane de dragoste proaste a la Sandra Brown (care apropo, încă se reeditează, alături de un cârd de alte femei care scriu romane asemănătoare și la fel de proaste - poate voi scrie și despre asta)

2) Elucubrații misticoide, religii orientale, new-age, combinații dubioase de creștinism, taoism, budism cu astrologie, magie albă și neagră, divinație, citit în palma, călătorii astrale și dezvoltare personală. Exemple de titluri: Viitorul lui Dumnezeu, Spirala vieții, Energia tahionică, Asasinatul lui Iisus, Secretul. Cititorii de astfel de cărți sunt de toate vârstele: tineri debusolați care caută altceva și care l-au citit pe Eliade și vor să descopere magia orientală, cititori bătrâni de Rudolf Steiner sau Castaneda, femei pasionate de astrologie, divinație, de viața de după moarte, femei care se îmbracă în ținute hippie și miros a plante parfumate, au multe brățări pe mâini și voci mierose și privire pierdută, bărbați conspiraționiști, foști sau actuali drogălăi care vor să trăiască ceva mistic, fete prostuțe care caută să-și interpreteze visele umede și o grămadă de dubioși dintre cei care zâmbesc mereu, vorbesc despre energiile universului și cred că au fost vizitați de îngeri sau răpiți de extratereștri.

3) Plante vindecătoare, energii vindecătoare, regimuri de slăbit miraculoase, cum să trăiești 100 de ani și nu doar în poze, atlanți, secrete ale pietrelor de râu cu mușchi galben-liliachiu. Exemple: Bucură-te de o stare de sănătate perfectă cultivând iubirea de sine, Să ne hrănim în lumină, Hrana vie vindecă diabetul. Cine le citește: new-vegans, hipsteri corporatiști cu destul de mulți bani încât să își permită să încerce rețete scumpe, tineri care vor să trăiască altfel, bătrâni, oameni plictisiți de fast-food și mâncare proastă (și nu-i condamn) sau, cel mai trist, oameni cu boli grave care încearcă metode naturiste fără să știe săracii că sunt vrăjeli periculoase.  

4) Sex, sex dubios, sex singur, sex cu parteneri, dezvoltare personală prin sex. Cele mai multe cărți au apărut la editura mea preferată dintre acestea, Editura Venusiană. Numele spune totul. Exemple: YOGA pentru FEMEILE care aspiră să fie sănătoase, armonioase, inteligente și fericite, Trezirea femeii senzuale, Femeia multiorgasmică, Femeia lui Dumnezeu. Cine le citește? Evident, femei care nu se tem să rupă barierele impuse de societatea patriarhală, misogină și limitativă, care nu se tem să aspire la a avea 100 de orgasme pe zi și care știu că femeile sunt în fapt coroana creației divine (nici nu contează care Divin). Femei puternice, independente și frumoase. Femei singure de cele mai multe ori, frigide și visătoare. Ce-i drept, cărțile acestea sunt atât de prost editate, traduse, redactate încât sunt geniale. Și au imagini alb-negru cu femei goale de genul celor care apăreau prin Infractoarea sau Povestea mea, așadar pot fi citit și de adolescenți excitați.

5) Sunt atât de dubioase încât nu știu exact despre ce sunt. Le citesc oameni cu care nu vreau să stau la o cafea. Mi-e teamă să dau exemple de titluri. 

Nu sunt un mare inițiat în aceste pseudo-științe, dar cred că asta sunt: științe false, care pornesc de la mici adevăruri universale. Cu toții știm pe cineva care citește astfel de cărți, cu toții am fost tentați să le răsfoim măcar. Sunt nișate pe nevoile unui public numeros, sunt luminoase, scrise lejer, par documentate, par știință, răspund unor probleme esențiale legate de viață, moarte, boală, sex, iubire, putere și sunt oameni care au o nevoie atât de mare de astfel de răspunsuri încât pun botul la orice. Și sunt oameni la fel ca ei care scriu despre ce cred ei că e bine. Dar și mai mulți sunt escroci care știu că vor da lovitura și vor face bani. Aceștia sunt cei mai fericiți dintre toți. Restul e tăcere cosmică. 

vineri, 29 mai 2015

Despre o lansare cu „Umbre”

Unul din momentele pe care le-am așteptat încă din copilărie a fost momentul când o să am eu cartea mea, scrisă de mine, cu numele meu pe ea, publicată și aflată pe un raft dintr-o librărie. Evident, imaginea aceasta s-a schimbat radical de-a lungul anilor, pe măsură ce am început să cresc și am aflat, chiar din interior, cum stă de fapt treaba cu publicatul unei cărți, mai ales în România. Dacă la sfârșitul copilăriei mă vedeam dând sute de autografe, primind scrisori (încă nu avea nici măcar un calculator, bașca telefon mobil sau alte cele) de la cititori (sau mai ales cititoare, fiindcă îmi apăruseră primele instincte erotice, naive și inocente) sau apărând la televizor, mai apoi visam că o să mi se vândă cartea în mii de exemplare, că se va scrie despre ea prin toate revistele, că va fi tradusă și copiii copiilor mei vor învăța despre mine la școală. Toate aceste vise s-au atrofiat cu vremea, dar visul de a avea o carte publicată a rămas. 
Și iată că s-a întâmplat acest fapt, mult mai târziu decât speram, dar s-a întâmplat. Am cartea acasă. Există și pe rafturile librăriilor, ba chiar și pe rafturile unor cititori, unii cunoscuți alții nu și ce mai pot spera acum este ca ea să trezească ceva în cel care o citește. Nu cred că cel care scrie nu are în minte un cititor ideal. Al meu este cel care înțelege ideea volumului și căruia măcar un poem îi spune ceva cu adevărat. Bineînțeles, îmi doresc ca ea să fie primită bine de critică sau măcar să primesc câteva mesaje de la oameni care au citit-o și cărora poate le-a și plăcut, dar departe de mine gândul că voi fi o celebritate peste noapte sau că mă voi îmbogăți. Nici la premii nu sper, cu toate că m-ar bucura, nici nu îmi mai doresc să fiu prin cărțile de școală. 

Mi-am dorit de la început să debutez cu poezie. Mulți m-au sfătuit să nu fac asta, să scriu proză, dar eu am insistat că vreau poezie. E un motiv care ține de structura mea interioară și pe care nu știu cum să-l descriu și nici nu vreau. Între timp am început să scriu mai multă proză, dar va mai fi mult până când va apărea un volum de povestiri sau un roman, în primul rând pentru că vreau ca „Umbrele” să aibă un destin și să se epuizeze (tirajul, evident, dar nu știu dacă se va întâmpla asta) și în al doilea rând pentru că nu am niciun proiect gata. Și nici nu am mai scris în ultima vreme nimic. În schimb, am citit mult și am citit cărți bune, și e de ajuns momentan. M-am și angajat, nu pe cine știe ce post, dar ceva plăcut, ceva ce îmi doream și care îmi oferă o doză de libertate la care nu vreau să renunț vreodată. Nu vreau sclavie plătită bine. 

Fiindcă au trecut câtva zile bune de la lansare pot să spun câteva cuvinte. Au venit mulți oameni,
majoritatea prieteni pe care m-am bucurat să îi văd, dar și persoane necunoscute, iar asta înseamnă că oamenii au aflat totuși de carte și le-a plăcut îndeajuns încât să o cumpere și să vină la lansare. Ani de zile am mers la târguri de carte și am participat la zeci sau sute de lansări. De abia acum m-am aflat în postura celui care se lansează (nu pe orbită, ci în cuvinte) și recunosc că e plăcut. Dar nu vreau nici să mă las înșelat de drogul acesta, fiindcă știu că e doar o iluzie. Mă bucur de el cu moderație, mă emoționează și mă încântă, dar nu îi dau o mai mare importantă decât are de fapt. O carte în lume, o carte de poezie mai ales, înseamnă în primul rând ceva pentru autor și pentru o mână de oameni. E un act intim împărtășit cu câțiva oameni, puțini, care citesc poezie. 

Oricum, a fost o lansare bună, a fost un succes din punctul meu de vedere, iar Ciprian Burcovschi, Marius Surleac și Cristina Nemerovschi au spus lucruri adevărate și frumoase despre poezia mea și m-am bucurat să văd și să aud asta. Nu mă interesează decât cei care au înțeles ceva, care au depus un minim efort. Mie mi-a luat ani buni să scriu cartea asta, să o rescriu și să îi dau forma asta bună sau rea și mă aștept ca omul care o citește să-i acorde timpul necesar, timpul lui, fie că e o oră sau 15 minute, dar el să fie acolo. Eu onorez fiecare carte pe care o citesc, mă afund în ea și mi-aș dori ca asta să se întâmple și cu „La o țigară cu umbrele”.

miercuri, 20 mai 2015

Lansare de „Umbre”





Prima mea carte a apărut! Aștept momentul acesta de pe la 12 ani când am scris prima poezie într-un caiet de școală. Au urmat apoi vreo alte 7 caiete care nu vor vedea niciodată lumina tiparului, poate doar postum. Dar între timp am mai scris și, iată că, după lupte seculare care au ținut câțiva ani, am în brațe primul meu volum de poeme. Am emoții, sunt bucuros și sper să fie citită.

Până una-alta vă invit la lansare:



Duminică, 24 Mai, de la ora 13:30, în cadrul Bookfest - Salonul Internațional de Carte are loc lansarea cărții de debut a lui Ion-Valentin Ceaușescu ( Val Ceau), volumul de poeme „La o țigară cu umbrele". Lansarea va avea loc în Pavilion C2, la standul Editurii Herg Benet Publishers.

Vor vorbi oameni, se vor citi poeme, se vor da autografe, autorul va sta apoi la o cafea și o țigară cu voi. Nu uitați să vă aduceți umbra!

- aici este pagina evenimentului

luni, 11 mai 2015

Trailer la Umbre

Foarte curând o să apară prima mea carte, un volum de poeme care poartă titlul „La o țigară cu umbrele”, la Editura Karth, imprint Herg Benet, cu o prefață de Gabriel H. Decuble. Până una-alta vă las cu un trailer emoționant realizat de Ciprian Burcovschi și Adrian Berinde.



later edit: cartea a aparut deja si poate fi comandata de cine vrea, cine pofteste, aici. curând va fi și în librării.
dacă vreți să vă faceți o impresie puteți să citiți aici câteva poeme.

joi, 7 mai 2015

Normal

Nici nu ninge nici nu plouă în societatea românească. E ceață. Vremea e călâie. Nu se întâmplă nimic ieșit din comun fiindcă accepțiunea termenului de „comun” nu prea se mai aplică la noi. Lucruri care ar trebuie să nu fie comune au ajuns să fie banale. Cui îi mai pasă atât de mult că mai intră un politician la închisoare? E ceva comun, oamenii de abia așteaptă să zică: „Să intre toți, așa ar fi normal, sunt niște hoți!”. O femeie ia bătaie în autobuz? Eee, na, dar ce, nu s-a mai auzit? „A meritat-o”, vor zice unii, „dar ce te miri, se întâmplă mereu așa ceva”, vor zice alții. Eu merg cu metroul, acolo e mai curat, dar nici sub pământ nu scapi de proști. 

Mai deunăzi ocupase un bețiv un întreg compartiment. Asculta manele la un telefon, manele vechi, „de calitate”, și juca de unul singur ca personajul lui Rebreanu din Ciuleandra. Și chiuia și mai bea un gât de bere și mai întreba câte o femeie dacă „nu vrea pulă de Pantelimon”. Femeile, mai timide de felul lor, au refuzat și s-au cărat în alt compartiment. Și bărbații o dată cu ele. De abia după vreo 3 stații s-a găsit un paznic să îl ia la rost, dar nu l-a dat jos, doar i-a zis să dea muzica mai încet. Și a dat-o. Pentru o stație. Fiindcă așa e normal. E liber omul să se distreze dacă vrea, unde vrea. Libertatea lui nu se termină unde începe libertatea mea. 

Până una-alta vă las în compania unui panda-robot uriaș. În China se află. Evident.

miercuri, 1 aprilie 2015

Prefer să nu

După ce am terminat de citit cartea lui Jay Parini despre Herman Melville, Rătăcirile lui Herman Melville (cronică aici) am dat buzna la bibliotecă unde am găsit, din păcate, o singură carte a acestui autor pe care l-am tot amânat/evitat, anume mica nuvelă Bartleby.O povestire de pe Wall Street, publicată în anul 1853, pe când Wall Street nu era ceea ce e acum. Mă întreb ce ar fi scris Melville în zilele noastre, cum și-ar fi construit acțiunea. Recunosc că m-a lut prin surprindere cărțulia lui Melville prin stilul său care amintește de Kafka, scrisă pe când autorul praghez nici nu visa că avea să se nască. La finalul lecturii m-am întrebat cam câți dintre noi nu și-au dorit măcar o dată în viață să poată refuza, așa cum face Bartleby în mod constant, dar cu tandrețe, ceva ce pur și simplu nu au chef să facă. Celebra lui formulă: „I would prefer not to” („Prefer să nu...”) este de o forță incredibilă, fiindcă anihilează pur și simplu orice posibilitate de a mai da ordine. Aflu că Deleuze ar fi scris un studiu pornind de la această replică. Ar fi mișto de citit.

Personajul suferă de o libertate dureroasă, de o încăpățânare benignă și de o candoare rară. Pe de o
parte mi-a adus aminte de leneșul din Povestea unui om leneș a lui Creangă. Și acolo este un refuz complet, o negare a autorității, și nu din lene, cum generații întregi de elevi au învățat, ci din revoltă și neadaptare. Leneșul, ca și Bartleby sunt oameni care au pierdut ceva important, care au fost ostracizați pentru că sunt altfel și de aceea pur și simplu nu le mai pasă, sunt liberi și am spus că „suferă de libertate” fiindcă această libertate este una care a venit mult prea târziu și nu le mai aduce decât și mai multă ostracizare urmată de o părăsire a lumii care nu mai afectează pe nimeni. Dar Bartleby nu pleacă fără să lase urme în spațiul pe care îl locuiește și în oamenii pe care îi întâlnește. Și lasă urmele fără să se complice, în stare de neimplicare, prin simpla lui personalitate. E atâta durere și atâta eliberare în această nuvelă și impresia pe care mi-a creat-o e atât de puternică încât mă surprind folosind replica lui Bartleby chiar și când îmi dau mie însumi ordine. Aș face-o cadou tuturor corporatiștilor și dacă aș putea i-aș hipnotiza p toți astfel încât să fie pentru o zi Bartleby și aș sta pe margine să văd ce se întâmplă.

(foto)

luni, 9 martie 2015

Cărțile care ne sar în ochi

De fiecare dată când intru într-o bibliotecă/librărie mă uit mai întâi la cărțile care sunt puse în vitrină. E foarte util să faci asta, îți dai seama cam ce consideră lumea important de citit. De fiecare dată sunt puse frumos în grupulețe cărți de psihologie, semn că lumea suferă și e în derivă, apoi thrillere și conspirații, semn că lumea de când e pașnică și nu mai sunt războaie și de când bărbații nu mai merg la pădure și la vânătoare, oamenii au nevoie de ceva acțiune și dezbatere, apoi sunt cărțile de dragoste, semn că femeile mereu vor fi femei și vor visa la ceva ce nici ele nu știu exact, iar nu în ultimul rând sunt cărțile pentru adolescenți, nesfârșitele serii cu vampiri, vrăjitori sau mai nou, romanele lui John Green, care nu sunt chiar atât de proaste, dar sunt clar adresate unui public. 

Din când în când mai vezi câte un roman bun, vreun debut lăudat prin revistele străine și tradus și la noi, vreo carte de istorie, mai ales despre Rege sau comuniști și mai vezi și multe cărți de self help, de spiritualitate goală sau cărți de gătit. Cele din urmă sunt utile, mereu m-a uimit diversitatea gastronomică a lumii, mai ales pe mine cel care știe să facă și el o supă și o tocăniță. Mi-ar plăcea să învăț să gătesc mai bine, mai sănătos, dar evident e nevoie de timp, bani și pasiune. Timp și pasiune ar fi... Mai interesante sunt recentele achiziții cu: scriitorul X recomandă 10 cărți fiindcă pe mie mă interesează ce citește un om pe care îl citesc, dar mi s-a întâmplat de multe ori să nu descopăr ceva nou, semn ori că am citit eu prea mult (nu e cazul), ori că sunt o mână de cărți care chiar i-au influențat pe toți. Nu pot să-i bănuiesc pe toți de lene livrescă sau de snobism, așadar probabil că a doua variantă e cea mai plauzibilă.

Cu bucurie am observat că din când în când la vitrină sau pe rafturile cu recomandări mai intră și câte o carte a unui autor român, dar cu tristețe am mai observat că poezia cam lipsește, cu două trei excepții și astea rare. E păcat, numai anul trecut s-au publicat o grămadă de volume de poezie, multe bune, și se și traduce destulă poezie străină. Bine, poate „destulă” nu e cuvântul potrivit, dar se traduce. Măcar câte un clasic să mai văd și eu recomandat. Nu că eu aș ține prea mult cont de recomandări și oricum bat mai degrabă anticariatele, dar multă lume intră și se oprește fix la măsuța unde sunt frumos așezate 10-20 de volume și de acolo ia ceva. 

Nu zic, se mai găsesc cărți bune și acolo și în plus, există librării chiar bine organizate (chiar și noul Cărturești, chiar dacă la parter și la primul etaj găsești doar 3-4 cărți, la etajele celelalte rafturile sunt frumos aranjate), dar de cele mai multe ori ce e scos în față e hitul momentului sau cărți mai mult sau mai puțin docte și alea se vând. Nu spun ceva nou, asta e de când lumea și librăriile, dar citeam zilele astea o carte mișto, Biblioteca umbrelor de Mikkel Birkegaard și m-a fascinat micul anticariat Libri di Luca (cel care dă și titlul original al cărții), cu toate ciudățeniile lui. Îmi amintesc atunci când am poposit și eu puțin în Londra am dat de câteva astfel de mici librării sau anticariate și chiar mi-a plăcut atmosfera, așa intimă și îmbietoare. Au început și prin București să apară astfel de locuri și mă bucur, dar ai noștri încă sunt preocupați prea mult de bani și prea puțin de cărți. 

joi, 5 martie 2015

Vine, vine primăvara cu astenia ei cu tot!

Sunt sigur că acum 100 de ani nu exista astenia de primăvară, sau dacă exista nu prea era luată în seamă. Trecerea de la iarnă la primăvară, apariția luminii orbitoare sau lăsarea cărnii de porc la borcan și mâncatul de legume erau lucruri absolut normale. Dar normală era și munca fizică. Omul nu avea timp de depresii și slăbiciuni, la țară începeau aratul, greblatul frunzelor, curățarea copacilor sau ce se mai făcea pe acolo, iar orașul se dezmorțea, se deschideau prăvăliile și se mătura trotuarul de balega de cal strânsă peste iarnă. Puțini își permiteau moftul de a fi triști fără motiv, poate vreo fătucă cititoare înrăită de foiletoane de amor. Oamenii nu se grăbeau și nu băgau chimicale în ei până amețeau ficatul. Acum nu mai știe săracul cum arată o mâncare naturală și saltă de bucurie când îi dai o țuică de prună făcută la cazan în dosul curții. Sau poate era și pe atunci astenia, cine mai știe, dar sigur nu era la fel de generalizată ca acum. În orașul acesta nimeni nu e fericit! Toți se târăsc prin metrouri și pe străzi de parcă le-ar fi luat Dumnezeu toată bucuria din lume. Puștii ce se mai distrează, mai trag și ei cu ochiul la o fustiță scurtă, iar puștoaicele au și ele motiv să-și scoată cățeii la plimbare prin parcuri. Dar în rest oamenii sunt răciți sau astenici. 

Pe mine m-a lovit din plin, m-a zombificat. Nici nu m-am sculat bine de pe patul de gripă că m-a izbit o lehamite de viață, de lumină, de citit, de orice. Mă trezesc mai obosit ca Oblomov și am sufletul mai mort ca mușterii lui Gogol. Nici alcoolul nu ajută, nici nu îmi vine să mă ating de el și nici filmele nu merg, fiindcă îmi fuge privirea. Dragostea mai ajută, altceva nu prea. Citesc trei pagini dintr-o carte și îmi dau seama că n-am priceput nimic și parcă nu-mi vine a crede că sunt chiar atât de prost, parcă pricepeam sensul cuvintelor pe vremuri. La început m-am speriat, am zis că cine știe ce boală ascunsă am și gata, mă curăț în câteva zile (încă n-am exclus posibilitatea asta), până ce m-a lămurit nea Google cum stă treaba: cică dacă n-ai chef de viață, ești obosit, ai băga somn nelimitat, ți se întunecă privirea și nici nu te mai încântă nimic atunci ești astenic. Fuga la doctor sau bagă vitamine, bea apă și mănâncă morcovi și varză, ia lăptișor de matcă și mai fă și tu un sport ceva! 

Evident, am dat peste aceste articole prin revistele de femei și cică domnițele ar fi mai predispuse la tristeți primăvăratice. Nu știu ce să zic, poate partea mea feminină e mai dezvoltată fiindcă eu mă plâng mai rău decât trei femei la un loc și mă perpelesc mai rău ca ele. Cert e că nu e bine! E o stare dată dracu și chiar dacă știu că o să treacă și mai știu că lumina e mai bună când e de la soare și nu de la bec, efectele ei sunt puternice. Zilele astea am mai ieșit din casă, am stat prin parcuri și pe străzi, am mâncat mai bine și încep să-mi revin ușor-ușor, dar tare aș vrea să treacă și să îmi văd de viață! Sunt multe de făcut și oboseala pe bune că nu ajută! 

Voi ce faceți când vă lovește blegeala? 

luni, 2 martie 2015

Praf și blogging

Se lasă iar praful peste blog. N-am mai scris nimic. Mi-am făcut planul ca anul acesta să-i pun haine noi, l-am transformat în .ro, dar cam atât momentan. Planul din minte nu se potrivește cu cel de pe blog. L-am recitit pe fragmente zilele acestea, tot am stat mai mult în pat, ținut de o răceală idioată, cum sunt toate răcelile, și nici măcar nu sunt special, toată lumea e răcită, și mi-a înduioșat naivitatea de la începuturi. Scriam cu pasiune, prost și naiv, dar cu pasiune. Nu prea știam eu cu ce se mănâncă un blog, dar îmi plăcea să scriu. Nici acum nu știu, nu cred că sunt blogger, ce scriu eu pe aici e prea personal, ba o povestire, ba o supărare politică, ba niște negânduri, așa că nu mă potrivesc cu cei ce scriu despre subiectele zilei, nu sunt vreun Mândruță sau Dan Alexe sau Zoso sau mai știu eu cine, pentru mine blogul acesta e, și va fi cât îl voi mai ține, un spațiu personal de joacă. Dacă ceea ce scriu eu bucură pe cineva sau aduce o părere bună despre vreun subiect, film, carte sau altceva, atunci mă bucur și eu. Nu mi-a făcut un plan de bătaie serios, nu e ceea ce se numește un blog de profil, dar îmi place să cred că dacă cineva intră aici nu se plictisește. Dar totuși, o să îl revitalizez și cu timpul va arăta mai bine și voi scrie mai mult și mai serios. 

Hai că începu și primăvara. V-ați ales babele?

vineri, 13 februarie 2015

Motanul care levita pe deasupra zăpezii

A picat chiar la colțul blocului. Nu a mai ajuns până acasă, nu a mai putut, ca în alte dăți, să se târască pe coate până la ușă, unde, cu ultimele puteri să caute cheia și să o întoarcă în yală, să împingă lemnul cu capul, apoi să se târască până în hol. Când reușește să ajungă până acolo, prinde putere și poate să se dezbrace și să se arunce în pat. Se învârte casa cu el, dărâmă câteva lucruri, oftează și apoi cade lat și adoarme. Niciodată nu se trezește mai târziu de 7, chiar dacă ajunge acasă la 4 sau 5. Corpul lui e un mecanism complet, rinichii lui aruncă alcoolul odată cu jetul de urină. Apoi face un duș, mănâncă un borcan plin cu murături, se spală pe dinți, bea un litru de apă și e gata de plecare. Dacă îl vezi pe stradă nu îți dai seama că a băut cu doar câteva ore înainte. E născut pentru a bea, corpul lui e adaptat acestei îndeletniciri, acestei pasiuni, acestei cutezanțe de a lupta împotriva naturii. Bețivii adevărați luptă împotriva naturii.

Dar acum nu a mai putut, a luptat cu sine și cu gravitația până la colțul blocului, în spate, pe unde nu mai trece nimeni după ora 10 seara și acolo a picat. Dacă pică, nu se mai ridică prea ușor, poate doar să se târască, dar nici de atât nu a mai fost în stare. A băut prea multă votcă. A stins cu bere. Pentru prima dată în viața lui s-a pișat pe el. Simțea cum jetul se scurge și îi părea rău, însă nu s-a putut abține. I-a și plăcut, îi exploda vezica, a fost un moment de relaxare. Știa că nu face bine, dar îi plăcea în același timp. Și a sperat să nu îl vadă totuși nimeni. S-a gândit că doarme puțin apoi se trezește și merge spre casa lui. În mintea lui de bețiv sfios, crede că dacă umblă pe întuneric nimeni nu îl vede. Oamenii se fac că nu văd ceea ce nu îi afectează în mod direct.

Toată lumea îl știe, dar oamenii nu zic nimic. E cuminte. Nu urinează pe pereți, nu vomită pe scară, nu face scandal. „E tânăr”, zic ei ”bea și el ca tot omul. Cine nu a băut, cine nu s-a îmbătat niciodată? Poate cam exagerează uneori, dar nu cred că are o problemă cu băutura”, a zis o vecină. Ieșise să fumeze o țigară pe scară și l-a văzut trântit la pământ. S-a gândit pentru o clipă să îl ridice, însă și-a dat seama că e prea fragilă. S-a dus după bărbat în casă, dar acesta repara ceva prin bucătărie și nu a îndrăznit să-l deranjeze. Și-a propus să îi spună după. Sau poate între timp s-ar fi ridicat și singur. A uitat în cinci minute de tânărul picat. Se anunța o noapte geroasă, era încă mijlocul lui Ianuarie.

A adormit pentru o clipă, dar îl deranjau pantalonii. Urina înghețată îi strângea testiculele și începuseră să-l doară. Dar nu s-a putut mișca. A deschis ochii și a dat de două ori cu mâna peste prohab, de parcă ar fi făcut o vrajă care să îndepărteze gheața. A crezut că a reușit atunci când testiculele îi înghețaseră atât de rău încât începuseră să se încălzească. O umbră de zâmbet i-a apărut și a crezut că e în pat. În minte i se roteau idei și fragmente de vise: ba încerca să-și amintească o marcă de suc pe care o bea în adolescență, ba își vedea un prieten cu care făcuse prostii toată copilăria, îi sunau în cap niște melodii și nu putea să își amintească defel cum îi zicea pe franțuzește la cal. Îi plăceau mult caii. A crescut la țară câțiva ani și un vecin avea cai. Peste tot îl urmărea și avea grijă de animale. Într-una din zilele acelea a și gustat pentru prima dată rachiul. Avea 13 ani. I-a plăcut de la primul pahar. Nu s-a plâns de usturime pe gât sau de căldură în stomac, băutura era făcută anume pentru el. Nici în anii ce au urmat nu a putut înțelege de ce unii se strâmbă când beau tărie sau se plâng de arsură pe gât. Pentru el alcoolurile erau catifelate, parcă ar fi băut numai aloe vera.

A început să ningă și becurile de prin apartamente s-au stins unul câte unul. Dormea pe pământ și îl acoperea ninsoarea. Nu a mai trecut niciun om pe acolo. El a visat în continuare și nu s-a mai putut mișca. A nins enorm în acea noapte. Nu s-a mai văzut așa ceva de ani buni, de pe vremea când bătrânii blocului erau copii de-o șchioapă. Peste el a căzut multă zăpadă. L-a acoperit cu un strat subțire la început. Un motan a trecut pe acolo înnebunit de frig și s-a ascuns sub haina lui. L-a lins pe față și pe mâini, dar era incapabil să se mai miște. Începuse să înghețe. L-a lins motanul, s-a lins și pe el, dar bătea vântul și cădea ninsoare mai mult decât putea el să lingă și să încălzească. În curând și motanul s-a relaxat și a încetat să mai dea din limbuță. Zăpada cădea cu înverșunare și curând în locul unde se aflau nu se mai vedeau un om și un motan, doar un morman de zăpadă care mai păstrează doar vag forma unu trup. 

Dimineața îi găsește înghețați și acoperiți total de zăpadă. Spre amiază s-a mai liniștit vremea și a încetat ninsoarea. Pe străzi au ieșit mașinile de deszăpezire și pe lângă blocuri oamenii cu lopețile. Au început să dea zăpada, să își facă drum spre lume. S-au strâns grămezi imense pe care le-a încărcat apoi în camioane și le-au cărat la marginea orașului, pe un câmp. Într-un camion zăceau și omul cu motanul. Să se fi întâlnit mai devreme, poate mergeau împreună în casă, el ar mai fi băut un pahar, motanul ar fi mâncat o bucățică de carne și ar fi băut apă. Cu timpul ar fi devenit prieteni și în baie ar fi apărut pe rând o lădiță cu nisip, un bol cu mâncare și un borcan cu apă. El ar fi băut mai rar, de grija pisicii care îl aștepta acasă și ar fi îmbătrânit împreună. În casă ar fi apărut și o femeie, mai multe cărți, un aragaz nou, un dulap pentru hainele ei, un birou pentru amândoi, câteva perne înșirate pe la colțuri pentru animal. Dar a băut prea mult, femeii i-a fost frică să-și deranjeze bărbatul și motanul era prea înnebunită de frig. Zăpada a început prea brusc și grămada care îi acoperea a fost prea mare pentru ca oamenii să o ia cu lopata. O cupă a ridicat-o de la pământ cu tot cu cele două trupuri. Pentru o secundă a apărut o coadă de pisică și o mână de om, dar muncitorii erau prea înghețați pentru a le vedea și s-au prăvălit cu tot cu zăpada în remorca ce i-a dus pe câmp. 

Oamenii din bloc s-au întrebat ce s-a întâmplat cu tânărul care mai venea băut acasă, a trecut și poliția de câteva ori, dar nimeni nu a aflat nimic. Femeia care l-a văzut picat pe pământ a tăcut de frică să nu i se întâmple ceva, a spus doar că era cuminte și respectuos, doar că mai venea băuta acasă uneori. Nimeni altcineva nu a avut nimic de adăugat. Era cuminte, era respectuos. Nu îl mai văzuseră din dimneața de dinaintea zăpezii. Casa îi era în ordine, nu existau urme de jaf, nu s-a găsit nici un cadavru, așadar nu s-a pus problema vreunui omor și în zăpadă nu a fost găsit nici un trup înghețat, așa că nici zăpada nu putea fi bănuită de ceva. Prietenii și familia nu știau nimic. La câteva săptămâni după, tatăl a venit, a încărcat toate obiectele din casă într-o mașină și a vândut apartamentul, pe care tot el îl cumpărase cu ani în urmă pentru băiat. Mama a plâns. Spera totuși că băiatul le face o farsă și se va întoarce acasă. Poate plecase din țară fără să le spună. O fi cu vreo iubită. O fi intrat în vreun bucluc și îl țin ostatic. Dar în curând se va întoarce. Tatăl nu zicea nimic. A plâns și a tăcut.

A venit primăvara și zăpada a început să se topească. Câmpul unde zăceau omul cu motanul a fost inundat și apa s-a scurs într-un râu din apropiere. Odată cu apa s-au scurs și cele două trupuri. Cum nimeni nu trecea pe acolo, nimeni nu a văzut cum cele două corpuri înaintau metru cu metru înspre apă, purtate de apă. Cine să se ducă pe un câmp inundat? Când trupurile, acum lipite unul de celălalt și aflate în descompunere, au căzut în râul ce își ieșise din matcă, mama a simțit un junghi ciudat în zona inimii și a leșinat. La spital i s-a zis că nu are nimic, dar ea știa că ceva nu e în regulă. Trupurile au plutit o vreme pe apă. Între timp au apărut și muncitorii care încercau să țină râul în limitele sale, dar cum nu era nicio casă în apropiere și astfel niciun pericol de inundație, nu au făcut mare lucru. „Râul se va regla singur”, au zis ei. N-a văzut nimeni cadavrele, fiindcă pe râu pluteau multe crengi de copaci și o grămadă de gunoaie. Dar mama știa că ceva nu e în regulă și știa că e vorba de copilul ei, care acum se ducea la vale cu motanul în brațe, lipiți pentru totdeauna. 


                                                                        ***

Mama s-a trezit din somn brusc și a pus mâna pe telefon. Tânărul a răspuns cu puțină întârziere.
Privea prin geamul unui bar cum un motan trece pe trotuar de parcă levitează, fără să lase vreo urmă pe zăpadă. Tocmai începuse să ningă. Un bărbat a alunecat și pisica s-a apropiat de el și l-a lins pe mână. S-a ridicat repede și a plecat mai departe. În mintea tânărului au apărut câteva frânturi dintr-o serie de imagini care i-au dat fiori.
- Da, mamă! a zis. Da, sunt bine. Da, a început să ningă. Sunt îmbrăcat gros. Nu, de abia am băut un pahar. Da, acum merg spre casă. Pa!
S-a ridicat de la masă și a ieșit pe ușa barului. Motanul s-a apropiat de el. Părea al nimănui. L-a mângâiat și l-a luat în brațe. Era blând. L-a ascuns sub haină. I-a sunat din nou telefonul.
- Să vezi ce vis am avut, spuse mama.

Acum înaintau amândoi pe trotuar fără să lase urme pe zăpadă. 

(foto)

luni, 26 ianuarie 2015

Din timp în timp

Ne mai ajunge timpul? În primul rând pentru ce să ne ajungă timpul și în al doilea rând de ce să ne ghidăm după timp? Nu o să mă întreb ce este timpul fiindcă nu mă interesează. Am încercat să aflu de la fizicieni, dar oricât de docte ar fi teoriile lor, pe mine nu mă conving. La fel ca toți oamenii, și ei sunt la fel de neștiutori, pot să îmi înșire la cifre cât or vrea, tot cred că nu știu nimic. Să zicem că totuși, de dragul discuției, timpul este o convenție creată de oameni pentru oameni, iar această convenție dispare atunci când mori, fiindcă atunci dispare timpul cunoscut și intri în altceva. Sau atunci când nu îți mai pasă și începi să trăiești fără a mai ține cont de ceas. Dar pentru asta e nevoie să înțelegi ceva din tine și din lume și să poți să te rupi de ritmul nebun care conduce societatea omenescă în ultimele decenii. Și de aici începe discuția despre timpul care anunge sau nu. 

Încep să cred din ce în ce mai mult că nu sunt un om al timpului meu. Nu mă interesează aproape
deloc ce se poartă, care sunt tendințele și nici nu mă entuziasmez atât de mult în fața tehnologiei sau a aparențelor. În vreme ce oamenii din jurul meu discută despre telefoane de ultimă generație și stau cu orele prin magazine pentru a își găsi o bluză, eu mă gândesc la cu totul altceva. Nu zic, mă țin la curent cu ce se întâmplă și pot să discut, de dragul conversației, despre noutățle zilei, însă alte lucruri îmi ocupă mintea cu adevărat.  Aș putea să scriu despre aceste lucruri. Din păcate, îmi dau seama că o astfel de gândire nu este deloc pragmatică și fac din ce în ce mai greu față lumii în continuă mișcare. Nu reușesc să înțeleg unde se duce și de ce se grăbește. Îmspre ce merg toți oamenii cu așa mare viteză? 

Mă gândesc cu oroare la posibilitatea de a îmi face un credit, că tot se vorbește despre criza francului
elvețian, și îmi dau seama că nu cred că mi-aș face vreodată așa ceva. Nu că aș avea posibilitatea acum sau peste o vreme, fiindcă nu mă dau nici banii afară din casă și nici nu umblă angajatorii după mine să îmi dea vreun job bine plătit, dar în general nu mi-aș face un credit la care să plătesc 30 de ani. Mi se pare un coșmar să plătești toată viața un credit, să ai mereu grija că dacă nu plătești câteva luni sau un an, îți poți pierde casa. Îi înțeleg perfect și îi admir pe oamenii care pot face asta și se descurcă, e ncesar să ai un loc al tău, dar e și o mare responsabilitate. Poate cu timpul o să am alte idei, însă acum, fiindcă am unde să dorm și să îmi țin cărțile, nu mă gândesc. 

Oricum, aș avea nevoie de un venit constant și sunt vremuri grele pentru absolvenții de Litere. Zilnic intru pe toate site-urile de profil unde îți poți găsi un job și din an în Paște mai cade câte un anunț care să aibă o vagă legătură cu arta, scrisul, comunicarea. Literatură în niciun caz. Sunt puține locuri unde poți scrie despre literatură și ești si plătit. Și cum ajungi acolo? Cum ajungi să lucrezi la o mare revistă sau la un post de televiziune? E de ajuns să fii bun, citit și pus pe treabă sau e nevoie de „sfori” si de „PCR” (pile, cunoștințe, relații)? Cred că a doua variantă este cea mai plauzibilă, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să fie îdeplinită și prima variantă. E nevoie să fii bun, dar îți trebuie și un mic ajutor.

E nevoie de cineva care să te ajute să îți vinzi timpul (8-10 ore pe zi) fiindcă altfel ajungi să îți petreci timpul gândindu-te cum să îți vinzi timpul. Și nu mai ai timp să îți folosești timpul pe care îl ai din belșug făcând ceva care să te ajute în timpul ce va veni, fiindcă tot timpul te gândeși la ce să faci peste un timp. Cât o fi ceasul?

marți, 13 ianuarie 2015

Un an fără idei

Nici la începutul acestui an nu mi-am făcut o listă cu lucrurile pe care să le fac în 2015. Mulți au făcut-o, am citit atâtea rezoluții că m-a apucat panica: dacă toți oamenii ăștia fac tot ce își propun mie ce îmi mai rămâne de făcut? Mă prinse 2015 fără idei de afaceri, de îmbogățire, de slăbit, de scris un bestseller sau de eradicare a cancerului. Și chiar dacă dacă aș fi avut în mine lucrurile de făcut știu că nu o să le fac și știu că mai mult mă iluzionez pentru a mă deziluziona apoi. Nu o să câștig nici anul ăsta Premiul Nobel o să-l ia tot vreun moyandiano. Apropo de asta, am citit o carte de Modiano, În cafeneaua tinereții pierdute, și nu e chiar rea. Ar mai trebui să citesc și alte cărți pentru a îmi face o idee, dar până atunci măcar nu sunt atât de dezamăgit ca de alți câștigători. 

Iar în viață mai bine fac ce cred eu de cuviință că trebuie să fac. Evident, am și eu dorințe și vise ca tot omul, că deh, om voi fi fiind și eu, dar de aici până la a spune că voi fi mai bun, mai bogat sau mai puțin leneș e  cale lungă. Nici nu îmi doresc să îmi schimb jobul fiindcă nu am unul, dar ar fi bine, zic eu, dacă aș avea. Nu că n-aș avea ce face, lucruri de făcut se găsesc la tot pasul, dar se zice că e bine să faci ceva serios. Nu știu ce e serios, dar poate o să aflu. Nici nu cred că ce faci în prima zi din an o să faci tot anul. În noaptea de revelion m-am îmbătat, dar nu cred că o să stau beat tot anul. De exemplu acum nu sunt beat, dar mai e până diseară, multe se pot întâmpla. 

De revelion aveam și bani în buzunar, iar acum nu am. Asta nu prea e frumos, dar am ce mânca, m-
am uitat în frigider și mai am niște brânză și jumătate de pâine. Mai am și o lingură de cafea, așa că pot spune că o duc bine. Alții nu au nimic. Într-o seară mă pișam într-un bar și am citit pe peretele din fața mea: „Unii oameni sunt atat de saraci incat singurul lucru pe care il au sunt banii.” Ce oameni și ei, să aibă bani! Așa ceva n-am mai pomenit, dar mă gândeam așa, când se scurgea ultima fărâma de bere din mine: cum de au ajuns ei să sărăcească în asemene hal? Mi-ar plăcea și mie să știu secretul. Până atunci măcar pot să mă bucur de exprimarea liberă, asta până când o să se interzică. Sunt bogat în idei, dar idei neprofitabile. Și mă doare-n gât. O fi vreun semn.

(foto)


joi, 8 ianuarie 2015

Un Dumnezeu al filologilor

S-a așternut puțin praful peste blogul meu, dar din motive care îmi scapă. De multe ori mi-am propus sa scriu, chiar m-am apucat, dar ceva s-a întâmplat și niciodată nu am mai apucat. Cred că e ceva care se întâmplă tuturor. O oboseală, o sfârșire. A fost un an lung, cel care tocmai a trecut, dar un an bun. Iubesc și sunt iubit. Am terminat un masterat pe literatura comparata si teoria literaturii, dar nu prea stiu ce sa fac cu el, unde o sa-mi foloseasca practic, fiindcă altfel m-a ajutat mult sa îmi organizez gândurile, lecturile, ideile, mi-a organizat felul de a scrie și m-a introdus în lumea unor concepte despre care doar auzisem. Lecturile mele însă nu trebuie să se oprească aici, un adevărat filolog nu încetează niciodată să citească, să studieze și să scrie. Anul ce a trecut am citit multe cărți bune și am scris constant despre ele pe SemneBune.ro, revista mea on-line de suflet, în care cred și de care mă voi ocupa, alături de colegii mei, și anul acesta. 

Am început prin a scrie despre o carte care m-a rupt în două și mi-a plăcut enorm, Daniel Keyes - Flori pentru Algernon. Revista merge bine, dar se poate și mai bine. Aș vrea să facem mai mult, să creștem și să punem cum putem umărul la cultură. Sună pompos, sună clișeic, sună ca dracu, dar e adevărat. Cultura nu are aplicabilitate, nu ca IT-ul sau tâmplăria, dar ce e o țară fără cultură, ce e un om fără o brumă de idei, de credințe sau de înțelegere a ceea ce se întâmplă în jurul său? Cărțile nu mor, teatrul nu moare nici el, cinematografia nu moare, toate evoluează și toate contează. Și noi suntem aici pentru a le sprijini. 

Uneori mă gândesc că poate era mai bine să fi terminat o facultate ca Politehnica, Automatică sau Informatică, acum sigur aveam un job bine plătit, aveam o casă mai mare, o mașină, buget să călătoresc, nu ca acum când nici nu îmi găsesc măcar un job. Dar nu disper, știu că lucrurile se vor așeza, există un Dumnezeu al filologilor care nu ne lasă să murim de foame, nici măcar atunci când păcătuim literar. Și nu cred că este pentru mine un job în IT, cu toate că mi-ar plăcea să știu mai multe despre acest domeniu. Din nefericire pentru mine și pentru cei din jurul meu, eu sunt visător, cu capul în nori și mă interesează mai mult când apare următoarea carte a unui autor preferat, decât să zicem, ce faianță merge pusă în baie. Îmi plac banii și vreau să am, dar nu sunt un scop, aș vrea să am cât să mă descurc, cât să călătoresc, să am o casă unde să pot sta cu femeia iubită și să nu duc lipsă de cele trebuincioase vieții. Cărți, mai ales.

Nu sunt o persoană extrem de practică, însă pot munci mult și bine, în domenii diverse. Învăț repede și sunt ambițios. Știu să scriu și cred că m-aș descurca bine într-o redacție, la vreun ziar, revistă, dar la fel de bine aș putea să lucrez și în construcții și dacă viața mi-o va cere, voi face orice. Dar niciodată nu voi renunța la ideile mele, la dorințele mele, voi citi, voi scrie, voi face planuri irealizabile pentru cei mai mulți, dar nu și pentru mine. Dacă aș renunța la citit, scris, visat ar însemna să renunț la mine. Și nu poți renunța la tine, nu?

Încep anul puțin mai odihnit, calm, relaxat dar pus pe fapte. În ciuda aspectului meu relaxat, care îi înșeală pe majoritatea și îi face să mă creadă moale, delăsător sau mai știu eu cum, eu mereu sunt activ, gândesc, analizez și sunt gata de acțiune. Dar trebuie să mă motiveze acel lucru și trebuie să mă conving că merită, altfel îl voi face dacă e necesar, dar nu cu plăcere. Nu mă obosesc pentru ceva în care nu cred, viața e prea scurtă. Dar este. Încă.