luni, 26 ianuarie 2015

Din timp în timp

Ne mai ajunge timpul? În primul rând pentru ce să ne ajungă timpul și în al doilea rând de ce să ne ghidăm după timp? Nu o să mă întreb ce este timpul fiindcă nu mă interesează. Am încercat să aflu de la fizicieni, dar oricât de docte ar fi teoriile lor, pe mine nu mă conving. La fel ca toți oamenii, și ei sunt la fel de neștiutori, pot să îmi înșire la cifre cât or vrea, tot cred că nu știu nimic. Să zicem că totuși, de dragul discuției, timpul este o convenție creată de oameni pentru oameni, iar această convenție dispare atunci când mori, fiindcă atunci dispare timpul cunoscut și intri în altceva. Sau atunci când nu îți mai pasă și începi să trăiești fără a mai ține cont de ceas. Dar pentru asta e nevoie să înțelegi ceva din tine și din lume și să poți să te rupi de ritmul nebun care conduce societatea omenescă în ultimele decenii. Și de aici începe discuția despre timpul care anunge sau nu. 

Încep să cred din ce în ce mai mult că nu sunt un om al timpului meu. Nu mă interesează aproape
deloc ce se poartă, care sunt tendințele și nici nu mă entuziasmez atât de mult în fața tehnologiei sau a aparențelor. În vreme ce oamenii din jurul meu discută despre telefoane de ultimă generație și stau cu orele prin magazine pentru a își găsi o bluză, eu mă gândesc la cu totul altceva. Nu zic, mă țin la curent cu ce se întâmplă și pot să discut, de dragul conversației, despre noutățle zilei, însă alte lucruri îmi ocupă mintea cu adevărat.  Aș putea să scriu despre aceste lucruri. Din păcate, îmi dau seama că o astfel de gândire nu este deloc pragmatică și fac din ce în ce mai greu față lumii în continuă mișcare. Nu reușesc să înțeleg unde se duce și de ce se grăbește. Îmspre ce merg toți oamenii cu așa mare viteză? 

Mă gândesc cu oroare la posibilitatea de a îmi face un credit, că tot se vorbește despre criza francului
elvețian, și îmi dau seama că nu cred că mi-aș face vreodată așa ceva. Nu că aș avea posibilitatea acum sau peste o vreme, fiindcă nu mă dau nici banii afară din casă și nici nu umblă angajatorii după mine să îmi dea vreun job bine plătit, dar în general nu mi-aș face un credit la care să plătesc 30 de ani. Mi se pare un coșmar să plătești toată viața un credit, să ai mereu grija că dacă nu plătești câteva luni sau un an, îți poți pierde casa. Îi înțeleg perfect și îi admir pe oamenii care pot face asta și se descurcă, e ncesar să ai un loc al tău, dar e și o mare responsabilitate. Poate cu timpul o să am alte idei, însă acum, fiindcă am unde să dorm și să îmi țin cărțile, nu mă gândesc. 

Oricum, aș avea nevoie de un venit constant și sunt vremuri grele pentru absolvenții de Litere. Zilnic intru pe toate site-urile de profil unde îți poți găsi un job și din an în Paște mai cade câte un anunț care să aibă o vagă legătură cu arta, scrisul, comunicarea. Literatură în niciun caz. Sunt puține locuri unde poți scrie despre literatură și ești si plătit. Și cum ajungi acolo? Cum ajungi să lucrezi la o mare revistă sau la un post de televiziune? E de ajuns să fii bun, citit și pus pe treabă sau e nevoie de „sfori” si de „PCR” (pile, cunoștințe, relații)? Cred că a doua variantă este cea mai plauzibilă, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să fie îdeplinită și prima variantă. E nevoie să fii bun, dar îți trebuie și un mic ajutor.

E nevoie de cineva care să te ajute să îți vinzi timpul (8-10 ore pe zi) fiindcă altfel ajungi să îți petreci timpul gândindu-te cum să îți vinzi timpul. Și nu mai ai timp să îți folosești timpul pe care îl ai din belșug făcând ceva care să te ajute în timpul ce va veni, fiindcă tot timpul te gândeși la ce să faci peste un timp. Cât o fi ceasul?

marți, 13 ianuarie 2015

Un an fără idei

Nici la începutul acestui an nu mi-am făcut o listă cu lucrurile pe care să le fac în 2015. Mulți au făcut-o, am citit atâtea rezoluții că m-a apucat panica: dacă toți oamenii ăștia fac tot ce își propun mie ce îmi mai rămâne de făcut? Mă prinse 2015 fără idei de afaceri, de îmbogățire, de slăbit, de scris un bestseller sau de eradicare a cancerului. Și chiar dacă dacă aș fi avut în mine lucrurile de făcut știu că nu o să le fac și știu că mai mult mă iluzionez pentru a mă deziluziona apoi. Nu o să câștig nici anul ăsta Premiul Nobel o să-l ia tot vreun moyandiano. Apropo de asta, am citit o carte de Modiano, În cafeneaua tinereții pierdute, și nu e chiar rea. Ar mai trebui să citesc și alte cărți pentru a îmi face o idee, dar până atunci măcar nu sunt atât de dezamăgit ca de alți câștigători. 

Iar în viață mai bine fac ce cred eu de cuviință că trebuie să fac. Evident, am și eu dorințe și vise ca tot omul, că deh, om voi fi fiind și eu, dar de aici până la a spune că voi fi mai bun, mai bogat sau mai puțin leneș e  cale lungă. Nici nu îmi doresc să îmi schimb jobul fiindcă nu am unul, dar ar fi bine, zic eu, dacă aș avea. Nu că n-aș avea ce face, lucruri de făcut se găsesc la tot pasul, dar se zice că e bine să faci ceva serios. Nu știu ce e serios, dar poate o să aflu. Nici nu cred că ce faci în prima zi din an o să faci tot anul. În noaptea de revelion m-am îmbătat, dar nu cred că o să stau beat tot anul. De exemplu acum nu sunt beat, dar mai e până diseară, multe se pot întâmpla. 

De revelion aveam și bani în buzunar, iar acum nu am. Asta nu prea e frumos, dar am ce mânca, m-
am uitat în frigider și mai am niște brânză și jumătate de pâine. Mai am și o lingură de cafea, așa că pot spune că o duc bine. Alții nu au nimic. Într-o seară mă pișam într-un bar și am citit pe peretele din fața mea: „Unii oameni sunt atat de saraci incat singurul lucru pe care il au sunt banii.” Ce oameni și ei, să aibă bani! Așa ceva n-am mai pomenit, dar mă gândeam așa, când se scurgea ultima fărâma de bere din mine: cum de au ajuns ei să sărăcească în asemene hal? Mi-ar plăcea și mie să știu secretul. Până atunci măcar pot să mă bucur de exprimarea liberă, asta până când o să se interzică. Sunt bogat în idei, dar idei neprofitabile. Și mă doare-n gât. O fi vreun semn.

(foto)


joi, 8 ianuarie 2015

Un Dumnezeu al filologilor

S-a așternut puțin praful peste blogul meu, dar din motive care îmi scapă. De multe ori mi-am propus sa scriu, chiar m-am apucat, dar ceva s-a întâmplat și niciodată nu am mai apucat. Cred că e ceva care se întâmplă tuturor. O oboseală, o sfârșire. A fost un an lung, cel care tocmai a trecut, dar un an bun. Iubesc și sunt iubit. Am terminat un masterat pe literatura comparata si teoria literaturii, dar nu prea stiu ce sa fac cu el, unde o sa-mi foloseasca practic, fiindcă altfel m-a ajutat mult sa îmi organizez gândurile, lecturile, ideile, mi-a organizat felul de a scrie și m-a introdus în lumea unor concepte despre care doar auzisem. Lecturile mele însă nu trebuie să se oprească aici, un adevărat filolog nu încetează niciodată să citească, să studieze și să scrie. Anul ce a trecut am citit multe cărți bune și am scris constant despre ele pe SemneBune.ro, revista mea on-line de suflet, în care cred și de care mă voi ocupa, alături de colegii mei, și anul acesta. 

Am început prin a scrie despre o carte care m-a rupt în două și mi-a plăcut enorm, Daniel Keyes - Flori pentru Algernon. Revista merge bine, dar se poate și mai bine. Aș vrea să facem mai mult, să creștem și să punem cum putem umărul la cultură. Sună pompos, sună clișeic, sună ca dracu, dar e adevărat. Cultura nu are aplicabilitate, nu ca IT-ul sau tâmplăria, dar ce e o țară fără cultură, ce e un om fără o brumă de idei, de credințe sau de înțelegere a ceea ce se întâmplă în jurul său? Cărțile nu mor, teatrul nu moare nici el, cinematografia nu moare, toate evoluează și toate contează. Și noi suntem aici pentru a le sprijini. 

Uneori mă gândesc că poate era mai bine să fi terminat o facultate ca Politehnica, Automatică sau Informatică, acum sigur aveam un job bine plătit, aveam o casă mai mare, o mașină, buget să călătoresc, nu ca acum când nici nu îmi găsesc măcar un job. Dar nu disper, știu că lucrurile se vor așeza, există un Dumnezeu al filologilor care nu ne lasă să murim de foame, nici măcar atunci când păcătuim literar. Și nu cred că este pentru mine un job în IT, cu toate că mi-ar plăcea să știu mai multe despre acest domeniu. Din nefericire pentru mine și pentru cei din jurul meu, eu sunt visător, cu capul în nori și mă interesează mai mult când apare următoarea carte a unui autor preferat, decât să zicem, ce faianță merge pusă în baie. Îmi plac banii și vreau să am, dar nu sunt un scop, aș vrea să am cât să mă descurc, cât să călătoresc, să am o casă unde să pot sta cu femeia iubită și să nu duc lipsă de cele trebuincioase vieții. Cărți, mai ales.

Nu sunt o persoană extrem de practică, însă pot munci mult și bine, în domenii diverse. Învăț repede și sunt ambițios. Știu să scriu și cred că m-aș descurca bine într-o redacție, la vreun ziar, revistă, dar la fel de bine aș putea să lucrez și în construcții și dacă viața mi-o va cere, voi face orice. Dar niciodată nu voi renunța la ideile mele, la dorințele mele, voi citi, voi scrie, voi face planuri irealizabile pentru cei mai mulți, dar nu și pentru mine. Dacă aș renunța la citit, scris, visat ar însemna să renunț la mine. Și nu poți renunța la tine, nu?

Încep anul puțin mai odihnit, calm, relaxat dar pus pe fapte. În ciuda aspectului meu relaxat, care îi înșeală pe majoritatea și îi face să mă creadă moale, delăsător sau mai știu eu cum, eu mereu sunt activ, gândesc, analizez și sunt gata de acțiune. Dar trebuie să mă motiveze acel lucru și trebuie să mă conving că merită, altfel îl voi face dacă e necesar, dar nu cu plăcere. Nu mă obosesc pentru ceva în care nu cred, viața e prea scurtă. Dar este. Încă.